Discursul Papei la vizita în parohia St. Patrick

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita la centrul caritativ
din parohia St. Patrick
joi, 24 septembrie 2015

Este o plăcere să vă întâlnesc. Bună ziua! Veți asculta două „predici”: una în spaniolă și cealaltă în engleză!

Primul cuvânt pe care vreau să vi-l spun este „mulțumesc”. Mulțumesc pentru că mă primiți și pentru efortul pe care l-ați făcut pentru ca să se realizeze această întâlnire.

Aici amintesc o persoană pe care o iubesc mult și care a fost foarte importantă în viața mea. A fost sprijin și izvor de inspirație. La el alerg când sunt un pic „încurcat”. Voi îmi amintiți de sfântul Iosif. Fețele voastre îmi vorbesc despre fața lui.

În viața sfântului Iosif au fost situații dificile de înfruntat. Una dintre acestea a fost când Maria urma să nască, pentru a-l avea pe Isus. Spune Biblia: „Dar pe când erau ei acolo [la Betleem], s-au împlinit zilele ca Maria să nască și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,6-7). Biblia este foarte clară: nu era loc de găzduire pentru ei. Mi-l imaginez pe Iosif, cu soția sa care urma să aibă un copil, fără un acoperiș, fără casă, fără găzduire. Fiul lui Dumnezeu a intrat în această lume ca un homeless. Fiul lui Dumnezeu a știut ce înseamnă a începe viața fără un acoperiș. Putem să ne imaginăm întrebările lui Iosif în acel moment: Cum? Fiul lui Dumnezeu nu are un acoperiș pentru a trăi? De ce suntem fără casă? De ce suntem fără un acoperiș? Sunt întrebări pe care mulți dintre voi pot să și le pună în fiecare zi și vi le puneți. Ca Iosif vă întrebați: de ce suntem fără un acoperiș, fără o casă? Și pentru noi care avem un acoperiș și o casă, sunt întrebări care ne vor face bine: de ce acești frați ai noștri sunt fără casă, de ce acești frați ai noștri nu au un acoperiș?

Întrebările lui Iosif rămân prezente astăzi, însoțindu-i pe toți cei care în decursul istoriei au trăit și sunt fără o casă.

Iosif era un om care își punea întrebări, dar mai ales era un om de credință. Credința a fost cea care i-a permis lui Iosif să găsească lumina în acel moment care părea complet întunecat; credința a fost cea care l-a susținut în dificultățile vieții sale. Prin credință Iosif a știu să meargă înainte când totul părea să se oprească.

În fața situațiilor nedrepte, dureroase, credința ne oferă acea lumină care risipește întunericul. Așa cum a fost pentru Iosif, credința ne deschide la prezența tăcută a lui Dumnezeu în fiecare viață, în fiecare persoană, în fiecare situație. El este prezent în fiecare dintre voi, în fiecare dintre noi.

Vreau să fiu foarte clar: nu este niciun motiv, niciun tip de justificare socială, morală sau de alt gen pentru a accepta lipsa de locuință. Sunt situații nedrepte, dar știm că Dumnezeu le îndură împreună cu noi, le trăiește alături de noi. Nu ne lasă singuri.

Isus nu numai că a voit să fie solidar cu fiecare persoană, nu numai că a voit ca vreunul să se simtă sau să trăiască lipsa companiei sale, a ajutorului său, a iubirii sale. El însuși s-a identificat cu toți cei care suferă, care plâng, care îndură vreun tip de nedreptate. O spune clar: „căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit” (Mt 25,35).

Credința e cea care ne spune că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu este în mijlocul nostru și prezența sa ne determină la caritate. Acea caritate care se naște din chemarea unui Dumnezeu care nu încetează să bată la ușa noastră, ușa tuturor, pentru a ne invita la iubire, la compasiune, la a ne dărui unii altora.

Isus continuă să bată la ușile noastre, la viața noastră. Nu face asta în mod magic, nu face asta cu trucuri sau cu panouri luminoase sau cu focuri de artificii. Isus continuă să bată la ușa noastră în fața fratelui, în fața vecinului, în fața celui care este lângă noi.

Dragi prieteni, unul dintre modurile cele mai eficace pe care le avem pentru a ajuta îl găsim în rugăciune. Rugăciunea ne unește, ne face frați, ne deschide inima și ne amintește un adevăr frumos pe care uneori îl uităm. În rugăciune cu toții învățăm să spunem Tată, Tăticule, și când spunem Tată, Tăticule, ne regăsim ca frați. În rugăciune nu există bogați sau săraci, există fii și frați. În rugăciune nu există persoane de clasa întâi sau de clasa a doua, există fraternitate.

În rugăciune inima noastră găsește putere pentru a nu deveni insensibilă, rece în fața situațiilor de nedreptate. În rugăciune Dumnezeu continuă să ne cheme și să ne determine la caritate.

Cât de bine ne face să ne rugăm împreună; cât de bine ne face să ne întâlnim în acel spațiu în care ne privim ca frați și ne recunoaștem că avem nevoie de sprijin unii pentru alții. Și astăzi vreau să mă rog cu voi, vreau să mă unesc cu voi pentru că am nevoie de sprijinul vostru și de apropierea voastră. Vreau să vă invit să ne rugăm împreună, unii pentru alții, unii cu alții. Astfel putem duce înainte acest sprijin care ne ajută să trăim bucuria că Isus este în mijlocul nostru. Și că Isus ne ajută să rezolvăm nedreptățile pe care El le-a cunoscut cel dintâi. Credeți că putem să ne rugăm împreună? Eu încep în spaniolă și voi continuați în engleză.

Tatăl nostru…

Și înainte de a vă lăsa, mi-ar plăcea să vă dau binecuvântarea lui Dumnezeu:

Domnul să vă binecuvânteze și să vă ocrotească;

Domnul să vă privească cu bunăvoință și să vă arate bunătatea sa;

Domnul să vă privească cu iubire și să vă dăruiască pacea sa (cf. Num 6,24-26).

Vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.09.2015
Publicarea pe acest sit: 25.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns