Discursul Papei la veghea dinaintea Jubileului Milostivirii Divine

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la veghea dinaintea Jubileului Milostivirii Divine
sâmbătă, 2 aprilie 2016

Împărtășim cu bucurie și recunoștință acest moment de rugăciune care ne introduce în duminica Milostivirii, atât de dorită de sfântul Ioan Paul al II-lea – în urmă cu unsprezece ani, ca astăzi, în 2005 a plecat de la noi -; și voia asta pentru a da împlinire unei cereri a sfintei Faustina. Mărturiile care au fost oferite – și pentru care mulțumim – și lecturile pe care le-am ascultat deschid breșe de lumină și de speranță pentru a intra în marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Câte sunt chipurile milostivirii sale, cu care El ne vine în întâmpinare? Sunt într-adevăr atâtea; este imposibil de a le descrie pe toate, pentru că milostivirea lui Dumnezeu este un crescendo continuu. Dumnezeu nu încetează niciodată s-o exprime și noi n-ar trebui niciodată să ne obișnuim s-o primim, s-o căutăm, s-o dorim! Este ceva mereu nou care provoacă uluire și uimire văzând marea fantezie creatoare a lui Dumnezeu când ne vine în întâmpinare cu iubirea sa.

Dumnezeu s-a revelat manifestând de mai multe ori numele său și acest nume este „milostiv” (cf. Ex 34,6). Cât de mare și infinită este natura lui Dumnezeu, tot așa de mare și infinită este milostivirea sa, până acolo încât apare o activitate dificilă a o putea descrie în toate aspectele sale. Răsfoind paginile Sfintei Scripturi, găsim că milostivirea este înainte de toate apropierea lui Dumnezeu de poporul său. O apropiere care se exprimă și se manifestă îndeosebi ca ajutor și ocrotire. Este apropierea unui tată și a unei mame care se oglindește într-o frumoasă imagine a profetului Osea. Spune așa: „Cu legături omenești îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deși eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc” (11,4). Îmbrățișarea unui tată și a unei mame cu copilul lor. Este foarte expresivă această imagine: Dumnezeu ne ia pe fiecare dintre noi și ne ridică până la obrazul său.

Câtă duioșie conține și câtă iubire exprimă! Duioșie: cuvânt aproape uitat și de care lumea de astăzi – noi toți – avem nevoie. M-am gândit la acest cuvânt al profetului când am văzut logoul Jubileului. Isus nu numai că poartă pe umerii săi omenirea, dar obrazul său apropiat lângă cel al lui Adam, până acolo încât cele două fețe par să se unească în una.

Noi nu avem un Dumnezeu care să nu știe să înțeleagă și să compătimească slăbiciunile noastre (cf. Evr 4,15). Dimpotrivă! Tocmai în virtutea milostivirii sale Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi: „Căci, prin întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat” (Gaudium et spes, 22). Deci, în Isus nu numai că putem atinge cu mâna milostivirea Tatălui, dar suntem determinați să devenim noi înșine instrument al milostivirii. Poate să fie ușor de vorbit despre milostivire, în timp ce este mai angajant a deveni concret martori ai săi. Acesta este un parcurs care durează toată viața și n-ar trebui să aibă nicio oprire. Isus ne-a spus că trebuie să fim „milostivi precum Tatăl” (cf. Lc 6,36). Și asta durează toată viața!

Așadar, câte chipuri are milostivirea lui Dumnezeu! Ea ne este făcută cunoscută ca apropiere și duioșie, dar în virtutea acestui lucru și drept compătimire și împărtășire, drept mângâiere și iertare. Cu cât primește cineva mai mult, cu atât mai mult este chemat s-o ofere, s-o împărtășească; nu poate să fie ținută ascunsă nici ținută numai pentru noi înșine. Este ceva ce arde inima și o provoacă să iubească, recunoscând fața lui Isus Cristos mai ales în cel care este mai departe, slab, singur, încurcat și marginalizat. Milostivirea nu stă pe loc: merge în căutarea oii pierdute, și când o regăsește exprimă o bucurie contagioasă. Milostivirea știe să privească în ochi orice persoană; fiecare este prețioasă pentru ea, pentru că fiecare este unică. Câtă durere simțim în inimă când auzim spunându-se: „Oamenii aceștia… oamenii aceștia, aceste sărmani, să-i aruncăm afară, să-i lăsăm să doarmă pe străzi…”. Acest lucru este de la Isus?

Iubiți frați și surori, milostivirea nu poate să ne lase liniștiți niciodată. Iubirea lui Cristos e cea care ne „neliniștește” până când nu ajungem la obiectiv; cea care ne determină să îmbrățișăm și să strângem lângă noi, să-i implicăm pe cei care au nevoie de milostivire pentru a permite ca toți să fie reconciliați cu Tatăl (cf. 2Cor 5,14-20). Nu trebuie să ne fie teamă, este o iubire care ajunge la noi și ne implică până acolo încât să mergem dincolo de noi înșine, pentru a ne permite să recunoaștem fața sa în cea a fraților. Să ne lăsăm conduși cu docilitate de această iubire și vom deveni milostivi precum Tatăl.

Am ascultat Evanghelia: Toma era un încăpățânat. Nu a crezut. Și a găsit credința chiar atunci când a atins rănile Domnului. O credință care nu este capabilă să se pună în rănile Domnului, nu este credință! O credință care nu este capabilă să fie milostivă, așa cum sunt semn de milostivire rănile Domnului, nu este credință: este idee, este ideologie. Credința noastră este întrupată într-un Dumnezeu care s-a făcut trup, care s-a făcut păcat, care a fost rănit pentru noi. Dar dacă noi vrem să credem serios și să avem credința, trebuie să ne apropiem și să atingem acea rană, să mângâiem acea rană și chiar să ne plecăm capul și să lăsăm ca alții să mângâie rănile noastre.

Este bine așadar ca Duhul Sfânt să fie cel care să conducă pașii noștri: El este Iubirea, El este Milostivirea care se comunică în inimile noastre. Să nu punem obstacole în calea acțiunii sale dătătoare de viață, ci să-l urmăm cu docilitate pe cărările pe care El ni le indică. Să rămânem cu inima deschisă, pentru ca Duhul s-o poată transforma; și astfel, iertați, reconciliați, cufundați în rănile Domnului, să devenim martori ai bucuriei care provine din faptul de a-l fi întâlnit pe Domnul Înviat, viu în mijlocul nostru.

[Binecuvântarea]

Alaltăieri, vorbind cu conducătorii unei asociații de ajutor, de caritate, a reieșit această idee și m-am gândit: „O voi spune în piață, sâmbătă”. Ce frumos ar fi ca o amintire, să spunem, un „monument” al acestui An al Milostivirii, să fie în fiecare dieceză o operă structurală de milostivire: un spital, o casă pentru bătrâni, pentru copii abandonați, o școală unde nu ar exista, o casă pentru a-i recupera pe cei dependenți de droguri… Atâtea lucruri care se pot face… Ar fi frumos ca fiecare dieceză să se gândească: ce pot să las ca amintire vie, ca faptă de milostenie vie, ca rană a lui Isus cel viu pentru acest An al Milostivirii? Să ne gândim și să vorbim despre asta cu Episcopii. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.04.2016
Publicarea pe acest sit: 03.04.2016
Etichete: , ,

Comments are closed