Discursul Papei la veghea dinaintea deschiderii Sinodului Episcopilor

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la veghea dinaintea deschiderii Sinodului Episcopilor
sâmbătă, 3 octombrie 2015

Dragi familii, bună seara!

La ce folosește a aprinde o mică lumânare în întunericul care ne înconjoară? N-ar fi nevoie de cu totul altceva pentru a risipi întunericul? Dar se poate învinge întunericul?

În anumite perioade ale vieții – această viață încărcate de resurse minunate – asemenea întrebări se impun cu putere. În fața exigențelor existenței, ispita ne face să ne dăm înapoi, să dezertăm și să ne închidem, eventual în numele prudenței și realismului, alungând astfel responsabilitatea de a face până la capăt propria parte.

Vă amintiți experiența lui Ilie? Calculul uman trezește în profet teama care-l face să caute refugiu. Frică. „Ilie, când a văzut, s-a ridicat și a mers pentru a-și salva viața […] El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea acelei hrane a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. A ajuns acolo, la peșteră, și a adormit acolo; și, iată, [a fost adresat] un cuvânt al Domnului către el: «Ce faci aici, Ilie?»” (1Re 19,3.8-9). Apoi, pe Horeb, va găsi răspuns nu în vântul puternic care zdruncină stâncile, nu în cutremur și nici în foc. Harul lui Dumnezeu nu ridică glasul; este un foșnet, care ajunge la cei care sunt dispuși să-i asculte briza ușoară – acel fir de tăcere sonoră – îi îndeamnă să iasă, să se întoarcă în lume, martori ai iubirii lui Dumnezeu față de om, pentru ca lumea să creadă…

Cu această respirație, chiar în urmă cu un an, tot în această Piață, l-am invocat pe Duhul Sfânt, cerând ca – tratând tema familiei – părinții sinodali să știe să asculte și să se confrunte menținând privirea îndreptată spre Isus, Cuvânt ultim al Tatălui și criteriu de interpretare a toate.

În această seară rugăciunea noastră nu poate să fie alta. Pentru că, așa cum amintea mitropolitul Ignațiu al IV-lea Hazim, fără Duhului Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, Biserica devine simplă organizație, autoritatea se transformă în dominare, misiunea în propagandă, cultul în evocare, acțiunea creștinilor într-o morală de sclavi.

Așadar, să ne rugăm pentru ca Sinodul care se deschide mâine să știe să conducă din nou la o imagine completă a omului experiența conjugală și familială; să recunoască, să valorizeze și să propună ceea ce este frumos, bun și sfânt în ea; să îmbrățișeze situațiile de vulnerabilitate, care o pun la încercare: sărăcia, războiul, boala, doliul, relațiile rănite și destrămate din care apar necazuri, resentimente și rupturi; să amintească acestor familii, precum și tuturor familiilor, că Evanghelia rămâne „veste bună” de la care să se pornească mereu. Din tezaurul tradiției vii părinții să știe să ia cuvinte de consolare și orientări de speranță pentru familiile chemate în acest timp ca să construiască viitorul comunității ecleziale și al cetății omului.

* * *

De fapt, fiecare familie este mereu o lumină, oricât ar fi de slabă, în întunericul lumii.

Însă viața lui Isus printre oameni ia formă în sânul unei familii, în interiorul căreia va rămâne timp de treizeci de ani. O familie ca atâtea, familia sa, situată într-un sat pierdut din periferia Imperiului.

Charles de Foucauld, probabil ca puțini alții, a intuit însemnătatea spiritualității care emană de la Nazaret. Acest mare explorator a părăsit în grabă cariera militară, fascinat de misterul Sfintei Familii, al raportului zilnic al lui Isus cu părinții și vecinii, al muncii tăcute, al rugăciunii umile. Privind la Familia din Nazaret, fratele Charles a simțit sterilitatea dorinței de bogăție și de putere; cu apostolatul bunătății s-a făcut totul pentru toți; el, atras de viața eremitică, a înțeles că nu se crește în iubirea lui Dumnezeu evitând servitutea relațiilor umane. Iubindu-i pe alții se învață iubirea lui Dumnezeu; aplecându-ne asupra aproapelui ne ridicăm la Dumnezeu. Prin apropierea fraternă și solidară de cei mai săraci și abandonați, el a înțeles că la sfârșit chiar ei sunt cei care ne evanghelizează pe noi, ajutându-ne să creștem în umanitate.

Pentru a înțelege astăzi familia, să intrăm și noi – ca și Charles de Foucauld – în misterul Familiei din Nazaret, în viața sa ascunsă, zilnică și obișnuită, cum este viața celei mai mari părți ale familiilor noastre, cu necazurile lor și bucuriile lor simple; viață împletită din răbdare senină în contrarietăți, din respect față de condiția fiecăruia, din acea umilință care eliberează și înflorește în slujire; viață de fraternitate, care să provină din faptul de a ne simți parte a unui singur trup.

Este loc – familia – de sfințenie evanghelică, realizată în condițiile cele mai obișnuite. Acolo se respiră amintirea generațiilor și se înfig rădăcini care permit să se meargă departe. Este loc de discernământ, unde se educă la recunoașterea planului lui Dumnezeu cu privire la propria viață și la îmbrățișarea lui cu încredere. Este loc de gratuitate, de prezență discretă, fraternă și solidară, care învață să ieșim din noi înșine pentru a-l primi pe celălalt, pentru a ierta și a ne simți iertați.

* * *

Să pornim din nou de la Nazaret pentru un Sinod care, mai mult decât să vorbească despre familie, să știe să intre la școala ei, în disponibilitatea de a-i recunoaște mereu demnitatea, consistența și valoarea, în pofida atâtor trude și contradicții care pot să o marcheze.

În „Galileea neamurilor” din timpul nostru vom regăsi importanța unei Biserici care este mamă, capabilă să genereze la viață și atentă să dea încontinuu viața, să însoțească prin dăruire, tandrețe și forță morală. Pentru că dacă nu știm să unim compasiunea cu dreptatea, ajungem să fim în mod inutil severi și profund nedrepți.

O Biserică ce este familie știe să se situeze cu proximitatea și iubirea unui tată, care trăiește responsabilitatea păzitorului, care protejează fără a înlocui, care corectează fără a umili, care educă prin exemplu și răbdare. Uneori, pur și simplu cu tăcerea unei așteptări rugătoare și deschise.

Și mai ales, o Biserică de fii care se recunosc frați nu ajunge niciodată să considere pe cineva numai ca o povară, o problemă, un preț, o preocupare sau un risc: celălalt este în mod esențial un dar, care rămâne astfel și atunci când parcurge drumuri diferite.

Este casă deschisă, Biserica, departe de măreții exterioare, primitoare în stilul sobru al membrilor săi și, tocmai pentru aceasta, accesibilă la speranța de pace care este în fiecare om, inclusiv în cei care – încercați de viață – au inima rănită și suferindă.

Această Biserică poate să lumineze într-adevăr noaptea omului, să-i arate cu credibilitate ținta și să-i împărtășească pașii, tocmai pentru că ea cea dintâi trăiește experiența de a fi fără încetare regenerată în inima milostivă a Tatălui.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.10.2015
Publicarea pe acest sit: 11.10.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns