Discursul Papei la veghea de seară ZMT

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la veghea de seară din cadrul
Zilei Mondiale a Tineretului
Cracovia, sâmbătă, 30 iulie 2016

Dragi tineri, bună seara!

Este frumos să fim aici cu voi în această veghe de rugăciune.

La sfârșitul mărturiei sale curajoase și emoționante, Rand ne-a cerut ceva. Ne-a spus: „Vă cer cu sinceritate să vă rugați pentru țara mea iubită”. O istorie marcată de război, de durere, de pierdere, care se termină cu o cerere: aceea a rugăciunii. Ce este mai bun decât a începe veghea noastră rugându-ne?

Venim din diferite părți ale lumii, din continente, țări, limbi, culturi, popoare diferite. Suntem „fii” ai națiunilor care probabil discută datorită diferitelor conflicte sau chiar sunt în război. Alții venim din țări care pot să fie în „pace”, care nu au conflicte de război, unde multe dintre lucrurile dureroase care se întâmplă în lume fac parte numai din știri și din presă. Dar suntem conștienți de o realitate: pentru noi, astăzi și aici, care provenim din diferite părți ale lumii, durerea, războiul pe care le trăiesc atâția tineri, nu mai sunt un lucru anonim, pentru noi nu mai sunt o știre din presă, au un nume, o față, o istorie, o apropiere. Astăzi războiul din Siria este durerea și suferința atâtor persoane, atâtor tineri precum curajoasa Rand, care este aici în mijlocul nostru și ne cere să ne rugăm pentru țara sa iubită.

Există situații care pot să fie pentru noi departe până când, într-un anumit fel, le atingem. Există realități pe care nu le înțelegem pentru că le vedem numai pe ecran (la mobil sau calculator). Dar când intrăm în contact cu viața, cu acele vieți concrete care nu mai sunt mediatizate de ecrane, atunci ni se întâmplă ceva puternic: toți simțim invitația de a ne implica: „Gata cu orașele uitate”, cum spune Rand; niciodată nu trebuie să se mai întâmple ca frați să fie „înconjurați de moarte și de ucideri” simțind că nimeni nu-i va ajuta. Dragi prieteni, vă invit să ne rugăm împreună din cauza suferinței atâtor victime ale războiului, ale acestui război care există astăzi în lume, pentru ca o dată pentru totdeauna să putem înțelege că nimic nu justifică sângele unui frate, care nimic nu este mai prețios decât persoana pe care o avem alături. Și în aceasta cerere de rugăciune vreau să vă mulțumesc și vouă, Natalia și Miguel, pentru că voi ați împărtășit cu noi bătăliile voastre, războaiele voastre interioare. Ne-ați prezentat luptele voastre, ș și cum ați reușit să le depășiți. Voi sunteți semn viu a ceea ce milostivirea vrea să facă în noi.

Noi acum nu vom începe să strigăm împotriva cuiva, nu vom începe să ne certăm, nu vrem să distrugem, nu vrem să insultăm. Noi nu vrem să învingem ura cu ură mai multă, să învingem violența cu violență mai multă, să învingem teroarea cu teroare mai multă. Și răspunsul nostru pentru această lume aflată în război are un nume: se numește fraternitate, se numește frățietate, se numește comuniune, se numește familie. Să sărbătorim faptul că venim din culturi diferite și ne unim pentru a ne ruga. Cel mai bun cuvânt al nostru, cel mai bun discurs al nostru este să ne unim în rugăciune. Să facem un moment de tăcere și să ne rugăm: să punem în fața lui Dumnezeu mărturiile acestor prieteni, să ne identificăm cu aceia pentru care „familia este un concept inexistent, casa numai un loc unde să doarmă și să mănânce”, sau cu aceia care trăiesc în frica de a crede că greșelile și păcatele lor i-au eliminat definitiv. Să punem în prezența Dumnezeului nostru și „războaiele” voastre, „războaiele” noastre, luptele pe care fiecare le poartă cu sine, în inima proprie. Și pentru aceasta, pentru a fi în familie, în fraternitate, toți împreună, vă invit să vă ridicați, să vă luați de mână și să vă rugați în tăcere. Toți.

(TĂCERE)

În timp ce ne rugam îmi venea în minte imaginea apostolilor în ziua de Rusalii. O scenă care ne poate ajuta să înțelegem tot ceea ce Dumnezeu visează să realizeze în viața noastră, în noi și cu noi. În acea zi discipolii erau încuiați înăuntru de frică. Se simțeau amenințați de un mediu care îi persecuta, care îi constrângea să stea într-o mică locuință obligându-i să rămână pe loc și paralizați. Teama pusese stăpânire pe ei. În acel context, s-a întâmplat ceva spectaculos, ceva grandios. A venit Duhul Sfânt și niște limbi ca de foc care s-au așezat peste fiecare dintre ei, determinându-i la o aventură pe care nu și-au imaginat-o niciodată. Lucrurile se schimbă complet!

Am ascultat trei mărturii; am atins, cu inimile noastre, istoriile lor, viețile lor. Am văzut cum ei, la fel ca discipolii, au văzut momente asemănătoare, au trecut prin momente în care au fost plini de frică, în care părea că totul se prăbușește. Frica și angoasa care se nasc din faptul de a ști că ieșind din casă cineva poate să nu-i mai revadă pe cei dragi ai săi, frica de a nu se simți apreciat și iubit, frica de a nu avea alte oportunități. Ei au împărtășit cu noi aceeași experiență pe care au avut-o discipolii, au experimentat frica ce duce într-un singur loc. Unde ne duce frica? La închidere. Și când frica se cuibărește în închidere, merge mereu în compania „surorii sale gemene”, paralizia; ne simțim paralizați. A simți că în această lume, în orașele noastre, în comunitățile noastre, nu mai este spațiu pentru a crește, pentru a visa, pentru a crea, pentru a privi orizonturi, în definitiv pentru a trăi, este unul dintre relele cele mai rele care ni se pot întâmpla în viață, și în special în tinerețe. Paralizia ne face să pierdem gustul de a ne bucura de întâlnire, de prietenie, gustul de a visa împreună, de a merge cu ceilalți. Ne îndepărtează de ceilalți, ne împiedică să strângem mâna, așa cum am văzut [în coreografie], toți închiși în acele mici cămăruțe de sticlă.

Dar în viață există o altă paralizie și mai periculoasă și adesea greu de identificat, și pe care ne costă mult s-o recunoaștem. Îmi place să o numesc paralizia care se naște atunci când se confundă FERICIREA cu o CANAPEA / KANAPA! Da, a crede că pentru a fi fericiți avem nevoie de o canapea bună. O canapea care să ne ajute să stăm comozi, liniștiți, foarte siguri. O canapea, ca acelea care există acum, moderne, inclusiv cu masaje pentru a dormi, care ne garantează ore de liniște pentru a ne transfera în lumea jocurilor vide și a petrece ore în fața computerului. O canapea împotriva oricărui tip de durere și teamă. O canapea care să ne facă să stăm închiși în casă fără a ne trudi și fără a ne preocupa. „Canapeaua-fericire” / „kanapa-szczęœcie” este probabil paralizia tăcută care ne poate ruina mai mult, care poate ruina mai mult tinerețea. „Și de ce se întâmplă asta, Părinte?”. Pentru că puțin câte puțin, fără să ne dăm seama, ajungem adormiți, ajungem zăpăciți și aiuriți. Alaltăieri, vorbeam despre tineri care ies la pensie la 20 de ani; astăzi vorbesc despre tineri adormiți, zăpăciți, aiuriți, în timp ce alții – probabil cei mai vii, dar nu cei mai buni – decid viitorul pentru noi. Cu siguranță, pentru mulți este mai ușor și avantajos să aibă tineri zăpăciți și aiuriți care confundă fericirea cu o canapea; pentru mulți acest lucru este mai potrivit decât să aibă tineri zvelți, doritori să răspundă, să răspundă la visul lui Dumnezeu și la toate aspirațiile inimii. Voi, vă întreb, vă întreb pe voi: vreți să fiți tineri adormiți, zăpăciți, aiuriți? [Nu!] Vreți ca alții să decidă viitorul pentru voi? [Nu!] Vreți să fiți liberi? [Da!] Vreți să fiți treji? [Da!] Vreți să luptați pentru viitorul vostru? [Da!] Nu sunteți prea convinși… Vreți să luptați pentru viitorul vostru? [Da!].

Dar adevărul este altul: dragi tineri, nu am venit pe lume pentru „a vegeta”, pentru a ne simți comozi, pentru a face din viață o canapea care să ne adoarmă; dimpotrivă, am venit pentru un alt lucru, pentru a lăsa o amprentă. Este foarte trist a trece prin viață fără a lăsa o amprentă. Dar când alegem comoditatea, confundând fericirea cu consumul, atunci prețul pe care-l plătim este mult, dar mult mai scump: pierdem libertatea. Nu suntem liberi să lăsăm o amprentă. Pierdem libertatea. Acesta este prețul. Și sunt atâția care vor ca tinerii să nu fie liberi; există atâția care nu vă iubesc, care vă vor aiuriți, zăpăciți, adormiți, dar niciodată liberi. Nu, asta nu! Trebuie să apărăm libertatea noastră!

Tocmai aici este o mare paralizie, când începem să credem că fericirea este sinonim cu comoditatea, că a fi fericit înseamnă a merge în viață adormit sau narcotizat, că unicul mod de a fi fericit este de a sta ca aiurit. Este sigur că drogurile fac rău, dar există multe alte droguri acceptate social care ajung să ne facă mult sau oricum mai sclavi. Și unele și altele ne despoaie de binele nostru cel mai mare: libertatea. Ne despoaie de libertate.

Prieteni, Isus este Domnul riscului, este Domnul acelui mereu „mai departe”. Isus nu este Domnul confortului, al siguranței și al comodității. Pentru a-l urma pe Isus trebuie avută o doză de curaj, trebuie să te decizi să schimbi canapeaua cu o pereche de papuci care să te ajute să mergi pe drumuri niciodată visate și nici măcar gândite, pe drumuri care pot deschide noi orizonturi, capabile să contagieze bucurie, acea bucurie care se naște din iubirea lui Dumnezeu, bucuria care lasă în inima ta fiecare gest, fiecare atitudine de milostivire. A merge pe drumuri urmând „nebunia” Dumnezeului nostru care ne învață să-l întâlnim în cel înfometat, în cel însetat, în cel gol, în cel bolnav, în prietenul care a ajuns rău, în deținut, în refugiat și în migrant, în cel de aproape care este singur. Pentru a merge pe drumurile Dumnezeului nostru care ne invită să fim actori politici, persoane care gândesc, animatori sociali. Care ne stimulează să gândim o economie mai solidară decât aceasta. În toate locurile în care vă aflați, iubirea lui Dumnezeu ne invită să ducem Vestea Bună, făcând din propria viață un dar pentru El și pentru ceilalți. Și asta înseamnă a fi curajoși, asta înseamnă a fi liberi!

Veți putea să-mi spuneți: Părinte, dar asta nu este pentru toți, este numai pentru unii aleși! Da, este adevărat, și acești aleși sunt toți cei care sunt dispuși să împărtășească viața lor cu alții. În același mod în care Duhul Sfânt a transformat inima discipolilor în ziua de Rusalii – erau paralizați – a făcut-o și cu prietenii noștri care au împărtășit mărturiile lor. Folosesc cuvintele tale, Miguel: tu ne spuneai că în ziua în care în „Facenda” ți-au încredințat responsabilitatea de a ajuta pentru mai buna funcționare a casei, atunci ai început să înțelegi că Dumnezeu cerea ceva de la tine. Așa a început transformarea.

Acesta este secretul, dragi prieteni, pe care toți suntem chemați să-l experimentăm. Dumnezeu așteaptă ceva de la tine. Ați înțeles? Dumnezeu așteaptă ceva de la tine, Dumnezeu vrea ceva de la tine, Dumnezeu te așteaptă pe tine. Dumnezeu vine să strice închiderile noastre, vine să deschidă porțile vieților noastre, ale viziunilor noastre, ale privirilor noastre. Dumnezeu vine să deschidă tot ceea ce te închide. Te invită să visezi, vrea să te facă să vezi că lumea cu tine poate să fie diferită. Așa este: dacă tu nu pui ceea ce este mai bun din tine, lumea nu va fi diferită. Este o provocare.

Timpul pe care-l trăim astăzi nu are nevoie de tineri-canapea młodzi kanapowi, ci de tineri cu papuci, ba chiar, cu ghete. Acest timp acceptă numai jucători titulari pe teren, nu este loc pentru rezerve. Lumea de astăzi vă cere să fiți protagoniști ai istoriei pentru că viața este frumoasă numai să vrem s-o trăim, numai să vrem să lăsăm o amprentă. Astăzi istoria ne cere să apărăm demnitatea noastră și să nu lăsăm ca alții să decidă viitorul nostru. Nu! Noi trebuie să decidem viitorul nostru, voi viitorul vostru! Domnul, ca la Rusalii, vrea să realizeze una dintre cele mai mari minuni pe care le putem experimenta: a face în așa fel încât mâinile tale, mâinile mele, mâinile noastre să se transforme în semne de reconciliere, de comuniune, de creație. El vrea mâinile tale pentru a continua să construiască lumea de astăzi. Vrea s-o construiască împreună cu tine. Și tu, ce răspunzi? Ce răspunzi, tu? Da sau nu? [Da!].

Îmi vei spune: Părinte, dar eu sunt foarte limitat, sunt păcătos, ce pot să fac? Atunci când Domnul ne cheamă nu se gândește la ceea ce suntem, la ceea ce eram, la ceea ce am făcut sau am încetat să facem. Dimpotrivă: în momentul în care ne cheamă, El privește la tot ceea ce am putea să facem la toată iubirea pe care suntem capabili s-o contagiem. El pariază mereu pe viitor, pe ziua de mâine. Isus te proiectează la orizont, niciodată la muzeu.

Pentru aceasta, prieteni, astăzi Isus te invită, te cheamă să lași amprenta ta în viață, o amprentă care să însemneze istoria, care să însemneze istoria ta și istoria atâtora.

Viața de astăzi ne spune că este foarte ușor să ne îndreptăm atenția spre ceea ce ne desparte, spre ceea ce ne separă. Ar vrea să ne facă să credem că a ne închide este cel mai bun mod de a ne proteja de ceea ce ne face rău. Astăzi noi, adulții – noi, adulții! – avem nevoie de voi, pentru a ne învăța – așa cum faceți voi acum, astăzi – să conviețuim în diversitate, în dialog, în împărtășirea multiculturalității nu ca o amenințare ci ca o oportunitate. Și voi sunteți o oportunitate pentru viitor. Să aveți curajul de a ne învăța, să aveți curajul de a ne învăța pe noi că este mai ușor a construi punți decât a ridica ziduri! Avem nevoie să învățăm asta. Și toți împreună cerem ca să cereți de la noi să parcurgem drumurile fraternității. Voi să fiți acuzatorii noștri, dacă noi alegem calea zidurilor, calea dușmăniei, calea războiului. A construi punți: știți care este prima punte de construit? O punte pe care putem s-o realizăm aici și acum: să ne strângem mâna, să ne dăm mâna. Hai, faceți asta acum. Faceți această punte umană, dați-vă mâna, voi toți: este puntea primordială, este puntea umană, este prima, este modelul. Mereu există riscul – am spus-o și ieri – de a rămâne cu mâna întinsă, dar în viață trebuie riscat, cine nu riscă nu învinge. Cu această punte, să mergem înainte. Aici, această punte primordială: strângeți-vă mâna. Mulțumesc. Este marea punte fraternă și fie ca să învețe să facă asta cei mari din această lume!… dar nu pentru fotografie – când își dau mâna și se gândesc la altceva -, ci pentru a continua să construiască punți tot mai mari. Fie ca această punte umană să fie sămânță pentru multe altele; va fi o amprentă.

Astăzi Isus, care este calea, te cheamă pe tine, pe tine, pe tine [indică pe cineva] să lași o amprentă care umple de viață istoria ta și pe aceea a atâtor altora. El, care este adevărul, te invită să lași drumurile separării, ale diviziunii, ale non-sensului. Poți? [Da!] Poți? [Da!] Ce răspund acum – vreau să văd – mâinile tale și picioarele tale Domnului, care este cale, adevăr și viață? Poți? [Da!] Domnul să binecuvânteze visele voastre. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.06.2016
Publicarea pe acest sit: 31.07.2016
Etichete: , , ,

Comments are closed