Discursul Papei la sosirea în Mexic

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la ceremonia de sosire în Mexic,
pe aeroportul internațional Silao
vineri, 23 martie 2012

Excelența voastră domnule Președinte al Republicii,
domnilor Cardinali, venerați frați în episcopat și în preoție,
distinse autorități, popor iubit din Guanajuato și din întregul Mexic
,

Sunt foarte fericit să mă aflu aici, și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a îngăduit să îmi împlinesc dorința, prezentă în inima mea de multă vreme, de a putea întări în credință Poporul lui Dumnezeu din această mare națiune în pământul ei natal.

Este binecunoscut zelul poporului mexican față de Succesorul lui Petru, pe care îl are întotdeauna foarte prezent în rugăciunea lui. O spun în acest loc, considerat centrul geografic al teritoriului său, în care a dorit să vină, încă din prima sa călătorie, veneratul meu Predecesor, fericitul Ioan Paul al II-lea. Neputând să o facă, a lăsat cu acea ocazie un mesaj de încurajare și de binecuvântare atunci când survola spațiul lui aerian. Astăzi sunt fericit să mă fac ecoul cuvintelor sale, tocmai în acest loc și între voi. Sunt recunoscător – spunea în mesajul său – pentru afecțiunea față de Papa și fidelitatea față de Domnul a credincioșilor din Bajío și Guanajuato. Fie ca Dumnezeu să îi însoțească pururi (cf. Telegramă, 30 ianuarie 1979).

Cu această ultimă amintire, vă mulțumesc, domnule Președinte, pentru primirea dumneavoastră călduroasă, și salut cu deferență pe distinsa dumneavoastră soție și pe celelalte autorități care au dorit să mă onoreze cu prezența lor. Un salut foarte special Monseniorului José Guadalupe Martín Rábago, Arhiepiscop de León, precum și Monseniorului Carlos Aguiar Retes, Arhiepiscop de Tlalnepantla și președintele Conferinței Episcopale Mexicane și al Consiliului Episcopal Latinoamerican. Cu această vizită scurtă, doresc să strâng mâna tuturor mexicanilor și să ajung la națiunile și popoarele latinoamericane, bine reprezentate aici de atâția Episcopi, tocmai în acest loc în care monumentul maiestuos Cristos Rege, în „Cerro del Cubilete” (dealul Cubilete), este mărturie a înrădăcinării credinței catolice între mexicani, care s-au pus sub constanta lui binecuvântare în toate vicisitudinile lor.

Mexicul, și cea mai mare parte a populațiilor latinoamericane, au comemorat bicentenarul independenței sale, sau o vor face în acești ani. Multe au fost celebrările religioase spre a-i aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru acest moment atât de important și semnificativ. Și în acestea, cum s-a făcut în Sfânta Liturghie în Bazilica San Pietro din Roma în Solemnitatea Fecioarei Maria de Guadalupe, a fost invocată cu fervoare Preasfânta Maria, ca să facă văzut cu blândețe cum Domnul îi iubește pe toți și se încredințează tuturor, fără deosebire. Mama noastră cerească a continuat să vegheze asupra credinței fiilor ei și în formarea acestor națiuni, și continuă să o facă astăzi înaintea noilor provocări care le ies în față.

Vin ca pelerin al credinței, al speranței și al carității. Doresc că îi întăresc în credință pe cei ce cred în Cristos, să îi consolidez în ea și să îi încurajez să o revigoreze prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin Sacramente și prin coerența vieții. Astfel o vor putea împărtăși cu ceilalți, ca misionari între proprii frați, și să fie ferment în societate, contribuind la o conviețuire respectuoasă și pașnică, bazată pe incomparabilă demnitate a fiecărei persoane umane, creată de către Dumnezeu, și pe care nici o putere nu are dreptul de a o uita și de a o disprețui. Această demnitate se arată într-un mod eminent în dreptul fundamental la libertatea religioasă, în semnificația sa genuină și în deplina sa integritate.

Ca pelerin al speranței, vă spun împreună cu Sfântul Paul: „Nu vă întristați ca ceilalți, care nu au speranță” (1Tes 4,13). Credința în Dumnezeu oferă certitudinea de a-l întâlni, de a primi Harul său, și pe aceasta se bazează speranța celui care crede. Știind aceasta, cel care crede se străduiește să transforme și structurile și evenimentele prezente mai puțin plăcute, care par de neschimbat și de netrecut, ajutându-i pe cei care nu găsesc în viață nici sens, nici viitor. Da, speranța schimbă existența concretă a oricărui bărbat și a oricărei femei într-un mod real (cf. Scrisoarea enciclică Spe salvi 2). Speranța indică „un cer nou și un pământ nou” (Ap 21,11), căutând să facă palpabile încă de pe acum ceva din reflecțiile lor. De asemenea, când se înrădăcinează într-un popor, când este împărtășită, ea se răspândește precum lumina care risipește întunericul ce o obscurează și o rănește. Această țară, acest continent, sunt chemate să trăiască speranța în Dumnezeu ca o convingere profundă, transformând-o într-o atitudine a inimii și într-un angajament concret de a merge împreună spre o lume mai bună. Cum am spus deja la Roma, „continuați să înaintați, fără a vă descuraja, în construirea unei societăți întemeiate pe progresul binelui, pe triumful iubirii și pe răspândirea dreptății” (Omilia în solemnitatea Sfintei Fecioare de Guadalupe, Roma, 12 decembrie 2011).

Împreună cu credința și speranța, cel care crede în Cristos, și Biserica în totalitatea ei, trăiesc și practică iubirea de aproapele (caritatea) ca element esențial al misiunii lor. În sensul ei primar, caritatea „este înainte de toate și în mod simplu răspunsul la ceea ce, într-o situație anume, constituie necesitatea imediată” (Scrisoarea enciclică Deus caritas est 31a), după cum este ajutor pentru cei care suferă de foame, sunt lipsiți de adăpost, sunt bolnavi sau în nevoie în vreun aspect al existenței lor. Nimeni nu este exclus pentru originea sau pentru convingerile sale din această misiune a Bisericii, care nu intră în competiție cu alte inițiative private sau publice, ci, dimpotrivă, ea colaborează cu plăcere cu cei care urmăresc aceste aceleași scopuri. Cu atât mai puțin nu pretinde altceva decât că face binele, în manieră dezinteresată și respectuoasă, celui care se află în nevoi, celui care, de multe ori, îi lipsește mai mult decât orice tocmai o dovadă de iubire autentică.

Domnule Președinte, dragi prieteni; în aceste zile le cer cu putere Domnului și Fecioarei de Guadalupe ca acest popor să facă cinste credinței primite și celor mai bune tradiții ale sale; și mă rog în special pentru cei care au mai mare trebuință de aceasta, mai ales pentru cei ce suferă din cauza rivalităților vechi și noi, din cauza resentimentelor și a formelor de violență. Știu deja că mă aflu într-o țară mândră de ospitalitatea ei și doresc ca nimeni să nu se simtă străin în propria țară. Știu aceasta, o știam deja, însă acum o văd și o simt într-un mod mult mai profund în inimă. Sper din toată inima mea ca să o simtă și atâția mexicani care trăiesc în afara țării lor de origine, dar care nu au uitat-o niciodată și doresc să o vadă crescând în armonie și într-o dezvoltare integrală autentică. Mulțumesc foarte mult.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Vincențiu Balint
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 23.03.2012
Publicarea pe acest sit: 24.03.2012
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns