Discursul Papei la Seminarul Sf. Iosif

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat studenților Seminarului Sf. Iosif
New York, 19 aprilie 2008

Eminență,
Iubiți confrați întru episcopat,
Dragi prieteni tineri,

Proclamați-l pe Cristos Domnul, „gata oricând să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră” (1Pt 3,15). Cu aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru vă salut pe fiecare dintre voi cu afecțiune cordială. Îi mulțumesc card. Egan pentru cuvintele amabile de bun venit și le mulțumesc și reprezentanților aleși dintre voi pentru gesturile lor de primire bucuroasă. Episcopului Walsh, rectorul de la „Saint Joseph” Seminary, personalului și seminariștilor le adresez salutările mele deosebite și exprim recunoștința mea.

Dragi prieteni, sunt foarte bucuros că am ocazia să vorbesc cu voi. Vă rog să duceți salutările mele cordiale membrilor familiilor voastre și rudelor voastre, ca și profesorilor și personalului din diferitele școli, colegii și universități de care aparțineți. Știu că mulți au lucrat cu intensitate pentru a garanta realizarea acestei întâlniri a noastre. Lor le sunt foarte recunoscător. Doresc să exprim și aprecierea mea pentru cântarea voastră de „Happy Birthday!” Mulțumesc pentru acest gest emoționant; vă dau tuturor un „A plus” (= „Zece cu felicitări”) pentru pronunția voastră germană! În seara asta aș vrea să împărtășesc împreună cu voi câteva gânduri despre faptul de a fi discipoli ai lui Isus Cristos – în drum pe urmele Domnului, viața noastră devine o călătorie a speranței.

Aveți în fața voastră imaginile a șase bărbați și femei care au crescut pentru a duce niște vieți extraordinare. Biserica îi cinstește ca venerabili, fericiți sau sfinți: fiecare a răspuns la chemarea lui Dumnezeu la o viață de caritate și fiecare l-a slujit aici în străduțele, în străzile și în suburbiile din New York. Sunt uimit de cât de eterogen este grupul lor: săraci și bogați, bărbați laici și femei laice – una era soție și mamă înstărită – preoți și surori, imigranți de departe, fiica unui războinic Mohawk și o mamă Algonquin, un altul era sclav haitian și unul era intelectual cubanez.

Sfânta Elisabeta Anna Seton, sfânta Francesca Saveria Cabrini, sfântul Ioan Neumann, fericita Kateri Tekakwitha, venerabilul Pierre Toussaint și părintele Felix Varel: fiecare dintre noi ar putea fi dintre ei, pentru că nu există un stereotip pentru acest grup, nici un model uniform. Însă o privire mai apropiată revelează că există elemente comune. Înflăcărate de iubirea lui Isus, viețile lor au devenit extraordinare trasee de speranță. Pentru unii asta a însemnat să părăsească patria și să se îmbarce pentru un pelerinaj de mii de kilometri. Pentru fiecare a fost un act de abandonare în Dumnezeu cu încrederea că el este destinația finală a oricărui pelerin. Și toți ofereau o „mână întinsă” de speranța celor pe care-i întâlneau pe cale, de multe ori trezind în ei o viață de credință. Prin orfelinate, școli și spitale, îngrijindu-se de cei săraci, de cei bolnavi și de cei marginalizați, și prin mărturia convingătoare care derivă din faptul de a merge cu umilință pe urmele lui Isus, aceste șase persoane au deschis calea credinței, speranței și carității pentru nenumărate persoane, poate inclusiv pentru strămoșii lor.

Și astăzi? Cine duce mărturia veștii bune a lui Isus pe străzile din New York, în suburbiile neliniștite de la marginea marilor orașe, în locurile unde tinerii se adună în căutarea cuiva în care să aibă încredere? Dumnezeu este originea noastră și destinația noastră și Isus este calea. Parcursul acestei călătorii șerpuiește – ca acela al sfinților noștri – prin bucuriile și încercările vieții zilnice normale: în interiorul familiilor voastre, în școală sau în colegiu, în timpul activităților voastre pentru timpul liber și în comunitățile voastre parohiale. Toate aceste locuri sunt marcate de cultura în care creșteți. Ca tineri americani vi se oferă multe posibilități pentru dezvoltarea personală și ați fost educați cu un simț de generozitate, de slujire și de fairness (corectitudine). Dar nu aveți nevoie ca să vă spun eu că există și dificultăți: comportamente și moduri de gândire care sufocă speranța, căi care par să conducă la fericire și la satisfacție, dar care ajung numai în confuzie și neliniște.

Anii mei de teenager (adolescent) au fost ruinați de un regim nefast care credea că are toate răspunsurile; influența lui a crescut – pătrunzând în școli și în organismele civile, ca și în politică și chiar în religie – înainte de a fi pe deplin recunoscut ca monstrul care era. El l-a pus pe Dumnezeu deoparte și astfel a devenit inaccesibil pentru tot ceea ce era adevărat și bun. Mulți dintre părinții și bunicii voștri v-au povestit poate oroarea distrugerii care a urmat. De fapt, unii dintre ei au venit în America tocmai pentru a scăpa de această teroare.

Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că astăzi mulți din generația voastră sunt în măsură să se bucure de libertățile care au reieșit grație răspândirii democrației și a respectării drepturilor umane. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toți cei care se bat pentru a asigura ca voi să puteți crește într-un ambient care cultivă ceea ce este frumos, bun și adevărat: părinții și bunicii voștri, profesorii și preoții voștri, acele autorități civile care caută ceea ce este drept și corect.

Totuși puterea distructivă rămâne. A susține contrariul ar însemna să ne înșelăm pe noi înșine. Dar ea nu va triumfa niciodată; a fost înfrântă. Aceasta este esența speranței care ne deosebește ca și creștini; Biserica amintește asta în mod foarte dramatic în timpul triduum-ului Pascal și-l celebrează cu mare bucurie în Timpul Pascal! Cel care ne arată calea dincolo de moarte este cel care ne arată cum să depășim distrugerea și neliniștea: deci Isus este adevăratul învățător al vieții (cf. Spe salvi, 6). Moartea și învierea lui înseamnă că putem spune Tatălui ceresc: „Tu ai reînnoit lumea” (Vinerea Sfântă, Rugăciunea după Împărtășanie). Și astfel, cu câteva săptămâni în urmă, în timpul liturgiei foarte frumoase din privegherea Pascală nu din disperare sau neliniște, ci cu o încredere plină de speranță, am strigat către Dumnezeu în favoarea lumii noastre: Risipește întunericul inimii noastre! Risipește întunericul spiritului nostru! (cf. Rugăciune în timpul aprinderii lumânării pascale).

Ce poate să fie acest întuneric? Ce se întâmplă atunci când persoanele, mai ales cele mai vulnerabile, întâlnesc pumnul strâns al reprimării sau al manipulării în locul mâinii întinse a speranței? Primul grup de exemple aparține inimii. Aici, visurile și dorințele pe care tinerii le urmăresc pot să fie așa de ușor sfărâmate și distruse. Mă gândesc la cei care sunt loviți de abuzul de droguri și de stupefiante, de lipsa unei case și de sărăcie, de rasism, de violență și de degradare – îndeosebi fete și femei. În timp ce motivele acestor situații sunt complexe, toate au în comun o atitudine morală înveninată care se manifestă în tratarea persoanelor ca simple obiecte – astfel se afirmă o insensibilitate a inimii care mai întâi ignoră și apoi ia în râs demnitatea dăruită de Dumnezeu oricărei persoane umane. Asemenea tragedii arată și ce ar fi putut să fie și ce ar putea să fie acum, dacă acolo alte mâini – mâinile voastre – ar fi fost întinse sau ar fi întinse spre ei. Vă încurajez să invitați pe alții, mai ales pe cei vulnerabili și pe cei nevinovați, să se asocieze cu voi în drumul bunătății și al speranței.

A doua zonă de întuneric – cel care lovește spiritul – rămâne adesea neobservată și pentru acest motiv este deosebit de vătămătoare. Manipularea adevărului distorsionează percepția pe care o avem despre realitate și tulbură imaginația noastră și aspirațiile noastre. Am menționat deja multele libertăți de care voi, spre norocul vostru, vă puteți bucura. Importanța fundamentală a libertății trebuie să fie în mod riguros salvgardată. Deci nu este surprinzător că mulți indivizi și grupuri revendică în public cu glas tare libertatea lor. Însă libertatea este o valoare delicată. Poate fi greșit înțeleasă sau folosită rău așa încât să nu conducă la fericirea pe care toți o așteptăm de la ea, ci spre un scenariu întunecat de manipulare, în care înțelegerea pe care o avem despre noi înșine și despre lume devine confuză sau chiar este distorsionată de cei care au un propriu proiect ascuns.

Ați observat cât de des revendicarea libertății este făcută, fără a face niciodată referință la adevărul persoanei umane? Există astăzi unii care afirmă că respectarea libertății individului face nedreaptă căutarea adevărului, inclusiv a adevărului despre ce anume este bine. În unele ambiente a vorbi despre adevăr este considerat izvor de discuții sau de dezbinări și deci trebuie rezervat mai curând sferei private. Și în locul adevărului – sau mai bine zis, al absenței sale – s-a răspândit ideea că, dând valoare în mod nediscriminat pentru toate, se asigură libertatea și se eliberează conștiința. Este ceea ce numim relativism. Dar ce scop are o „libertate” care, ignorând adevărul, urmărește ceea ce este fals sau nedrept? Câtor tineri li s-a oferit o mână care, în numele libertății sau al experienței, i-a condus la obișnuința cu stupefiantele, la confuzia morală sau intelectuală, la violență, la pierderea respectului față de ei înșiși, ba chiar la disperare și astfel, în mod tragic, la sinucidere? Dragi prieteni, adevărul nu este o impunere. Nici nu este pur și simplu un ansamblu de reguli. Este descoperirea unuia care nu ne trădează niciodată; a unuia în care putem avea mereu încredere. În căutarea adevărului ajungem să trăim pe baza credinței pentru că, în definitiv, adevărul este o persoană: Isus Cristos. Aceasta este motivația pentru care libertatea autentică nu este o alegere de „eliberare de la”. Este o alegere de „angajare pentru”; nici mai mult, nici mai puțin decât a ieși din noi înșine și a permite să fim implicați în acel „a fi pentru alții” al lui Cristos (cf. Spe salvi, 28).

Așadar, cum putem ca și creștini să-i ajutăm pe alții să meargă pe calea libertății care duce la satisfacția deplină și la fericirea durabilă? Să ne întoarcem iarăși la sfinți. În ce mod mărturia lor i-a eliberat cu adevărat pe alții de întunericul inimii și al spiritului? Răspunsul se găsește în miezul credinței lor – al credinței noastre. Întruparea, nașterea lui Isus ne spune că Dumnezeu, de fapt, caută un loc printre noi. Este plin hanul, dar cu toate acestea el intră prin grajd și există persoane care văd lumina lui. Recunosc prin ceea ce este lumea întunecată și închisă a lui Irod și urmăresc în schimb strălucirea stelei care-i conduce pe cerul nopții. Și ce iradiază? La acest punct puteți să vă amintiți de rugăciunea rostită în noaptea preasfântă de Paști: „O, Tată, care prin Fiul tău, lumina lumii, ne-ai dăruit lumina gloriei tale, aprinde în noi flacăra vie a speranței tale!” (cf. Binecuvântarea focului). Și astfel, într-o procesiune solemnă cu lumânările noastre aprinse, am dat de la unii la alții lumina lui Cristos. Este lumina care „învinge răul, spală orice vină, celor căzuți în păcat le redă nevinovăția, celor întristați bucuria, stinge dușmăniile, aduce înțelegerea, frânge silniciile” (Exultet). Aceasta este lumina lui Cristos în acțiune. Aceasta este calea sfinților. Este magnifica viziune a speranței – lumina lui Cristos vă invită să fiți stele-călăuzitoare pentru alții, mergând pe calea lui Cristos care este cale de iertare, de reconciliere, de umilință, de bucurie și de pace.

Însă uneori suntem tentați să ne închidem în noi înșine, să ne îndoim de forța strălucirii lui Cristos, să limităm orizontul speranței. Luați curaj! Îndreptați-vă privirea spre sfinții noștri! Diversitatea experimentării lor a prezenței lui Dumnezeu ne sugerează să descoperim din nou lărgimea și adâncimea creștinismului. Lăsați ca fantezia voastră să străbată în mod liber de-a lungul expansiunii nelimitate a orizonturilor uceniciei creștine. Uneori suntem considerați persoane care vorbesc numai de interdicții. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr! O autentică ucenicie creștină este caracterizată de simțul uimirii. Să stăm în fața acelui Dumnezeu pe care-l cunoaștem și-l iubim ca pe un prieten, în fața imensității creației sale și a frumuseții credinței noastre creștine.

Dragi prieteni, exemplul sfinților ne invită apoi să luăm în considerare patru aspecte esențiale ale comorii credinței noastre, rugăciunea personală și tăcerea, rugăciunea liturgică, caritatea practicată și vocațiile.

Lucrul cel mai important este ca voi să dezvoltați un raport personal cu Dumnezeu. Acest raport se exprimă în rugăciune. Dumnezeu, în virtutea naturii sale, vorbește, ascultă și răspunde. De fapt, sfântul Paul ne amintește că putem și trebuie „să ne rugăm fără încetare” (cf. 1Tes 5,17). Departe de a ne concentra asupra noastră sau de a ne sustrage de la urcușurile și coborâșurile vieții, prin intermediul rugăciunii ne îndreptăm către Dumnezeu și, prin el, ne îndreptăm unii către alții, incluzându-i pe cei marginalizați și pe cei care merg pe căi diferite de cele ale lui Dumnezeu (cf. Spe salvi, 33). După cum ne învață sfinții în mod așa de viu, rugăciunea devine speranță în acțiune. Cristos era însoțitorul lor constant, cu care conversau la fiecare pas al drumului lor în slujirea altora.

Există un alt aspect al rugăciunii pe care trebuie să-l amintim: contemplația în tăcere. De exemplu, sfântul Ioan ne spune că pentru a percepe revelația lui Dumnezeu trebuie mai întâi să ascultăm și apoi să răspundem vestind ceea ce am auzit și am văzut (cf. 1In 1,2-3; Dei Verbum, 1). Oare am pierdut ceva din arta ascultării? Lăsați vreun spațiu pentru a auzi murmurul lui Dumnezeu care vă cheamă să înaintați spre bunătate? Prieteni, nu vă fie frică de tăcere și de liniște, ascultați-l pe Dumnezeu, adorați-l în Euharistie! Lăsați ca al său cuvânt să plăsmuiască drumul vostru ca dezvoltare a sfințeniei.

În liturgie găsim întreaga Biserică în rugăciune. Cuvântul „liturgie” înseamnă participarea poporului lui Dumnezeu la „lucrarea lui Cristos preot și a trupului său care este Biserica” (Sacrosanctum Concilium, 7). În ce constă această lucrare? Înainte de toate se referă la pătimirea lui Cristos, la moartea și învierea sa și la înălțarea sa – ceea ce numim „Mister pascal”. Se referă și la însăși celebrarea liturgiei. De fapt, cele două semnificații sunt legate în mod inseparabil, pentru că această „lucrare a lui Isus” este adevăratul conținut al liturgiei. Prin liturgie, „lucrarea lui Isus” este încontinuu pusă în contact cu istoria; cu viața noastră, pentru a o plăsmui. Aici captăm o ulterioară idee a măreției credinței noastre creștine. De fiecare dată când vă adunați pentru sfânta Liturghie, când mergeți să vă spovediți, de fiecare dată când celebrați unul din sacramente, Isus este în acțiune. Prin Duhul Sfânt vă atrage spre el, înlăuntrul iubirii sale jertfelnice față de Tatăl, care devine iubire față de toți. Vedem astfel că liturgia Bisericii este o slujire de speranță pentru omenire. Participarea voastră plină de credință este o speranță activă care ajută la ținerea lumii – pe sfinți ca și pe păcătoși – deschisă către Dumnezeu; aceasta este adevărata speranță pe care noi o oferim fiecăruia (cf. Spe salvi, 34).

Rugăciunea voastră personală, timpurile voastre de contemplație tăcută și participarea voastră la liturgia Bisericii vă duce mai aproape de Dumnezeu și vă și pregătește să-i slujiți pe alții. Sfinții care ne însoțesc în această seară ne arată că viața de credință și de speranță este și o viață de caritate. Contemplându-l pe Isus pe cruce, vedem iubirea în forma sa cea mai radicală. Putem începe să ne imaginăm calea iubirii pe care trebuie să mergem (cf. Deus caritas est, 12). Ocaziile pentru a face acest drum sunt foarte multe. Priviți în jur cu ochii lui Cristos, ascultați cu urechile lui, intuiți și gândiți cu inima lui și cu spiritul lui. Sunteți gata să dați totul pentru adevăr și dreptate, așa cum a făcut el? Multe din exemplele de suferință la care sfinții noștri au răspuns cu compasiune se află încă aici în acest oraș și în împrejurimi. Și au apărut noi nedreptăți: unele sunt complexe și derivă din exploatarea inimii și din manipularea spiritului; și ambientul nostru comun de viață, însuși pământul, geme sub greutatea avidității consumiste și exploatarea iresponsabilă. Trebuie să ascultăm în profunzime. Trebuie să răspundem cu o acțiune socială reînnoită care să se nască din iubirea universală care nu cunoaște limite. În acest mod suntem siguri că faptele noastre de milostenie și de dreptate devin speranță în acțiune pentru alții.

Dragi tineri, la sfârșit aș vrea să mai spun un cuvânt despre vocații. Înainte de toate, gândurile mele se îndreaptă spre părinții, bunicii și nașii voștri. Ei au fost primii voștri educatori în credință. Prezentându-vă pentru Botez, ei v-au dat posibilitatea de a primi darul cel mai mare din viața voastră. În ziua aceea ați intrat în sfințenia lui Dumnezeu însuși. Ați devenit fiice și fii adoptivi ai Tatălui. Ați fost încorporați în Cristos. Ați fost făcuți o locuință a Duhului său. Să ne rugăm pentru mamele și tații din toată lumea, în special pentru cei care luptă în toate modurile – social, material, spiritual. Să cinstim vocația la căsătorie și demnitatea vieții familiare. Vrem să recunoaștem mereu că familiile sunt locul unde se nasc vocațiile.

Adunați aici în „Saint Joseph” Seminary, îi salut pe seminariștii prezenți și, de fapt, îi încurajez pe toți seminariști din America. Sunt bucuros să aflu că numărul vostru crește! Poporul lui Dumnezeu așteaptă de la voi că veți fi preoți sfinți, pe un drum zilnic de convertire, inspirând în ceilalți dorința de a intra mai profund în viața eclezială de credincioși. Vă îndemn să aprofundați prietenia voastră cu Isus, bunul păstor. Vorbiți cu el inimă la inimă. Respingeți orice ispită de ostentație, carierism și vanitate. Tindeți spre un stil de viață caracterizat într-adevăr de caritate, castitate și umilință, imitându-l pe Cristos, veșnicul mare preot, a cărui imagine vie trebuie să deveniți (cf. Pastores dabo vobis, 33). Dragi seminariști, eu mă rog pentru voi în fiecare zi. Amintiți-vă că ceea ce contează în fața Domnului este să locuim în iubirea sa și să iradiem iubirea sa față de ceilalți.

Surori, frați și preoți din congregațiile călugărești contribuie pe larg la misiunea Bisericii. Mărturia lor profetică este caracterizată de o profundă convingere a primatului cu care evanghelia plăsmuiește viața creștină și transformă societatea. Astăzi aș vrea să atrag atenția voastră asupra reînnoirii spirituale pozitive pe care congregațiile o întreprind în raport cu carisma lor. Cuvântul „carismă” înseamnă un dar dat în mod liber și gratuit. Carismele sunt acordate de Duhul Sfânt care inspiră fondatori și fondatoare și formează congregațiile cu un patrimoniu spiritual corespunzător. Minunata serie de carisme proprii oricărui institut călugăresc este o comoară spirituală extraordinară. De fapt, istoria Bisericii este probabil ilustrată în modul cel mai frumos prin istoria școlilor de spiritualitate, dintre care cea mai mare parte provin de la viețile sfinte ale fondatorilor și fondatoarelor. Sunt sigur că, prin descoperirea carismelor care produc o asemenea imensitate de înțelepciune spirituală, unii dintre voi tinerii vor fi atrași la o viață de slujire apostolică sau contemplativă. Nu fiți prea timizi ca să vorbiți cu frați, surori sau preoți călugări despre carisma și despre spiritualitatea congregației lor. Nu există nici o comunitate perfectă, ci Domnul cere de la voi discernământul fidelității față de o carismă fondatoare, nu față de vreo persoană deosebită. Aveți curaj! Și voi puteți face din viața voastră o autodăruire pentru iubirea Domnului Isus și, în el, a oricărui membru al familiei umane (cf. Vita consecrata, 3).

Prieteni, vă întreb din nou, ce să spunem despre momentul prezent? Ce căutați? Ce vă sugerează Dumnezeu? Speranța care nu dezamăgește niciodată este Isus Cristos. Sfinții ne arată iubirea dezinteresată a drumului său. Ca discipoli ai lui Cristos, traseele lor extraordinare s-au dezvoltat în cadrul acelei comunități a speranței care este Biserica. Din interiorul Bisericii veți găsi și voi curajul și sprijinul pentru a merge pe calea Domnului. Hrăniți de rugăciunea personală, pregătiți în tăcere, plăsmuiți de liturgia Bisericii, veți descoperi vocația deosebită pe care Domnul o rezervă pentru voi. Îmbrățișați-o cu bucurie. Astăzi discipolii lui Cristos sunteți voi. Iradiați lumina lui asupra acestui mare oraș și dincolo de el. Arătați lumii motivul speranței care este în voi. Vorbiți cu alții despre adevărul care vă face liberi. Cu aceste sentimente de mare speranță în voi, vă salut cu un „la revedere” așteptând să vă întâlnesc din nou la Sydney, în iulie, pentru Ziua Mondială a Tineretului! Și, ca garanție a afecțiunii mele față de voi și față de familiile voastre, vă împart cu bucurie binecuvântarea apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.04.2008
Publicarea pe acest sit: 19.04.2008
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns