Discursul Papei la Seminarul Major din Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu seminariștii cu ocazia vizitei
la Seminarul Major din Roma
miercuri, 15 februarie 2012

Eminență,
Iubiți Frați întru Episcopat și întru Preoție,
Dragi seminariști,
Iubiți frați și surori,

Este pentru mine o mare bucurie să văd, în ziua Sfintei Fecioare Maria a Încrederii, pe seminariștii mei, pe seminariștii din Roma, în drum spre preoție, și astfel să văd Biserica de mâine, Biserica ce trăiește mereu.

Astăzi am auzit un text – îl auzim și îl medităm – din Scrisoarea către Romani: Paul le vorbește romanilor, deci ne vorbește nouă, pentru că vorbește romanilor din toate timpurile. Această Scrisoare nu este numai cea mai mare a sfântului Paul, ci este și extraordinară datorită importanței doctrinale și spirituale. Este extraordinară și pentru că este scrisă unei comunități pe care nu a întemeiat-o și nici măcar nu o vizitase. El scrie pentru a anunța vizita sa și a exprima dorința de a vizita Roma, și prevestește conținuturile esențiale ale Kerygmei sale; astfel pregătește cetatea pentru vizita sa. Scrie acestei comunități care nu-l cunoaște personal, pentru că este Apostolul păgânilor – al trecerii Evangheliei de la evrei la păgâni – și Roma este capitala păgânilor, deci, până la urmă, și centrul mesajului său. Aici trebuie să ajungă Evanghelia sa, pentru ca să ajungă realmente în lumea păgână. Va ajunge, dar în mod diferit de cum gândise el. Paul va veni înlănțuit pentru Cristos și chiar în lanțuri se va simți liber să vestească Evanghelia.

În primul capitul din Scrisoarea către Romani, el spune și: despre credința voastră, despre credința Bisericii din Roma se vorbește în toată lumea (cf. 1,8). Faptul memorabil al credinței acestei Biserici este că se vorbește despre ea în întreaga lume și putem reflecta cu este astăzi. Și astăzi se vorbește mult despre Biserica din Roma, despre atâtea lucruri, dar sperăm că se vorbește și despre credința noastră, despre credința exemplară a acestei Biserici, și îl rugăm pe Domnul pentru ca să putem face în așa fel încât să se vorbească nu despre atâtea lucruri, ci despre credința Bisericii din Roma.

Textul citit (Rom 12,1-2) este începutul celei de-a patra și ultime părți din Scrisoarea către Romani și începe cu cuvintele „Vă îndemn” (v. 1). În mod normal se spune că e vorba despre partea morală care urmează după partea dogmatică, însă în gândirea sfântului Paul, și chiar în limbajul său, nu se pot împărți așa lucrurile: acest cuvânt „îndemn”, în greacă parakalo, poartă în sine cuvântul paraklesis – parakletos, are o profunzime care merge mult dincolo de moralitate; este un cuvânt care cu siguranță implică avertizare, dar și consolare, grijă față de altul, duioșie paternă, ba chiar maternă; acest cuvânt „îndurare” – în greacă oiktirmon și în ebraică rachamim, sân matern – exprimă îndurarea, bunătatea, duioșia unei mame. Și dacă Paul îndeamnă, toate acestea sunt implicite: vobește cu inima, vorbește cu duioșia iubirii unui tată și vorbește nu numai el. Paul spune „pentru îndurarea lui Dumnezeu” (v. 1): devine instrument al vorbirii lui Dumnezeu, devine instrument al vorbirii lui Cristos; Cristos ne vorbește nouă cu această duioșie, cu această iubire paternă, cu această grijă față de noi. Și tot așa nu face apel numai la moralitatea noastră și la voința noastră, ci și la Harul care este în noi, ca să lăsăm să acționeze Harul. Este aproape un act în care Harul dăruit la Botez devine activ în noi, ar trebui să fie activ în noi; astfel Harul, darul lui Dumnezeu, și cooperarea noastră merg împreună.

În acest sens, la ce anume îndeamnă Paul? „Să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (v. 1). „Să vă oferiți trupurile voastre”: vorbește despre liturgie, vorbește despre Dumnezeu, despre prioritatea lui Dumnezeu, dar nu vorbește despre liturgie drept ceremonie, vorbește despre liturgie ca viață. Aceasta este noutatea Noului Testament, și vom mai vedea asta după aceea: Cristos se oferă pe sine însuși și astfel înlocuiește toate celelalte jertfe. Și vrea „să ne tragă” pe noi înșine în comuniunea Trupului său: trupul nostru împreună cu al său devine glorie a lui Dumnezeu, devine liturgie. Astfel acest cuvânt „a oferi” – în greacă parastesai – nu este numai o alegorie; alegoric și viața noastră ar fi o liturgie, ci, dimpotrivă, adevărata liturgie este aceea a trupului nostru, a faptul de a fi în Trupul lui Cristos, așa cum însuși Cristos a făcut liturgia lumii, liturgia cosmică, ce tinde să-i atragă la sine pe toți.

„În trupul vostru, a oferi trupul”: acest cuvânt indică omul în totalitatea sa, indivizibil – până la urmă – între suflet și trup, spirit și trup; în trup suntem noi înșine și trupul însuflețit de suflet, trupul însuși, trebuie să fie realizarea adorației noastre. Și să ne gândim – probabil aș spune că fiecare dintre noi reflectează până la urmă asupra acestui cuvânt – că trăirea noastră zilnică în trupul nostru, în lucrurile mici, ar trebui să fie inspirată, pătrunsă, cufundată în realitatea divină, ar trebui să devină acțiune împreună cu Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să ne gândim mereu la Dumnezeu, ci că trebuie să fim realmente pătrunși de realitatea lui Dumnezeu, așa încât toată viața noastră – și nu numai câteva gânduri – să fie liturgie, să fie adorație. Apoi Paul spune: „Să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie” (v. 1): cuvântul grec este logike latreia și apare apoi în Canonul Roman, în Prima Rugăciune Euharistică, „rationabile osequium„. Este o definiție nouă a cultului, dar pregătită fie în Vechiul Testament, fie în filozofia greacă: sunt două fluvii – ca să spunem așa – care conduc spre acest punct și se unesc în noua liturgie a creștinilor și a lui Cristos. Vechiul Testament: de la început au înțeles că Dumnezeu nu are nevoie de tauri, de berbeci, de aceste lucruri. În Psalmul 50 (49), Dumnezeu spune: Credeți că eu mănânc tauri, că eu beau sângele berbecilor? Eu nu am nevoie de aceste lucruri, nu-mi plac. Eu nu beau și nu mănânc aceste lucruri. Nu sunt jertfă pentru mine. Jertfă este lauda lui Dumnezeu, dacă voi veniți la mine este laudă a lui Dumnezeu (cf. vv. 13-15.23). Astfel drumul Vechiului Testament merge spre un punct în care aceste lucruri exterioare, simboluri, înlocuiri, dispar și omul însuși devine laudă a lui Dumnezeu.

Același lucru se întâmplă în lumea filozofiei grecești. Și aici se înțelege tot mai mult că nu poate fi preamărit Dumnezeu cu aceste lucruri – cu animale și ofrande -, ci că numai „logosul” omului, rațiunea sa devenită glorie a lui Dumnezeu, este realmente adorțaie, și ideea este că omul ar trebui să iasă din el însuși și să se unească cu „Logosul„, cu marea Rațiune a lumii și astfel să fie într-adevăr adorație. În schimb, creștinismul nu este pur și simplu spiritualizare sau moralizare: este întrupare, adică Cristos este „Logosul„, este Cuvântul întrupat, și El ne adună pe toți, așa încât în El și cu El, în Trupul său, ca mădulare ale acestui Trup devenim realmente glorificare a lui Dumnezeu. Să ținem cont de asta: pe de o parte desigur a ieși din aceste lucruri materiale pentru un concept mai spiritual de adorație a lui Dumnezeu, dar a ajunge la întruparea spiritului, a ajunge la punctul în care trupul nostru să fie rezumat în Trupul lui Cristos și lauda adusă lui Dumnezeu să nu fie simplu cuvânt, simplă activitate, ci să fie realitate a întregii noastre vieți. Cred că trebuie să reflectăm asupra acestui lucru și să-l rugăm pe Dumnezeu ca să ne ajute pentru ca spiritul să devină trup și în noi, iar trupul să devină plin de Duhul lui Dumnezeu.

Aceeași realitate o găsim și în capitolul al patrulea din Evanghelia sfântului Ioan, unde Domnul îi spune femeii samaritene: În viitor nu se va adora pe acel deal sau pe celălalt, cu aceste sau alte rituri; se va adora în duh și în adevăr (cf. In 4,21-23). Desigur este spiritualizare a ieși din aceste rituri carnale, însă acest duh, acest adevăr nu este un oarecare duh abstract: duhul este Duhul Sfânt, și adevărul este Cristos. A adora în duh și adevăr înseamnă realmente a intra prin Duhul Sfânt în Trupul lui Cristos, în adevărul ființei. Și astfel noi devenim adevăr și devenim glorificare a lui Dumnezeu. A deveni adevăr în Cristos cere implicarea noastră totală.

Și apoi să continuăm: „sfântă și plăcut lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12,1). Al doilea verset: după această definiție fundamentală a vieții noastre ca liturgie a lui Dumnezeu, întrupare a Cuvântului în noi, în fiecare zi, cu Cristos – Cuvântul întrupat -, sfântul Paul continuă: „Nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții” (v. 2). „Nu vă conformați lumii acesteia”. Există un nonconformism al creștinului, care nu se lasă conformat. Asta nu înseamnă că noi vrem să fugim de lume, că pe noi nu ne interesează lumea; dimpotrivă, voim să ne transformăm pe noi înșine și să ne lăsăm transformați, transformând astfel lumea. Și trebuie să ținem cont că în Noul Testament, mai ales în Evanghelia sfântului Ioan, cuvântul „lume” are două semnificații și indică deci problema și realitatea despre care este vorba. Pe de o parte „lumea” creată de Dumnezeu, iubită de Dumnezeu, până acolo încât să se dea pe sine însuși și pe Fiul său pentru această lume; lumea este creatură a lui Dumnezeu, Dumnezeu o iubește și vrea să se dea pe sine însuși pentru ca ea să fie realmente creație și răspuns la iubirea sa. Dar există și celălalt concept de „lume”, kosmos houtos: lumea care se află în rău, care se află în puterea răului, care reflectă păcatul original. Vedem această putere a răului astăzi, de exemplu, în două mari puteri, care în sine sunt utile și bune, dar care pot fi abuzate cu ușurință: puterea finanțelor și puterea mass-media. Ambele necesare, pentru că pot fi utile, dar așa de abuzabile încât adesea devin contrariul adevăratelor lor intenții.

Vedem cu lumea finanțelor poate să domine asupra omului, că faptul de a avea și de a apărea domină lumea și o reduc la sclavie. Lumea finanțelor nu mai reprezintă un instrument pentru a favoriza bunăstarea, pentru a favoriza viața omului, ci devine o putere care îl oprimă, care trebuie aproape să fie adorată: „Mamona„, adevărata divinitate falsă care domină lumea. Împotriva acestui conformism al supunerii față de această putere trebuie să fim nonconformiști: nu contează faptul de a avea, ci contează faptul de a fi! Să nu ne supunem acestea, să o folosim ca mijloc, dar cu libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Apoi cealaltă, puterea opiniei publice. Cu siguranță avem nevoie de informații, de cunoașterea realităților din lume, dar poate fi apoi o putere a aparenței; până la urmă, ceea ce este spus contează mai mult decât realitatea însăși. O aparență se suprapune realității, devine mai importantă și omul nu mai urmărește adevărul ființei sale, ci vrea mai ales să apară, să fie conform acestor realități. Și împotriva acesteia există nonconformismul creștin: nu vrem mereu „să fim conformați”, lăudați, nu vrem aparența, ci adevărul și acest lucru ne dă libertate și libertatea adevărată creștină: eliberarea de această necesitate de a plăcea, de a vorbi așa cum crede masa că ar trebui să fie și a avea libertatea adevărului și astfel a recrea lumea în așa fel încât să nu fie oprimată de opinia, de aparența care nu mai lasă să iasă la iveală realitatea însăși; lumea virtuală devine mai adevărată, mai puternică și nu se mai vede lumea reală a creației lui Dumnezeu. Nonconformismul creștinului ne răscumpără, ne redă adevărului. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să fim oameni liberi în acest nonconformism care nu este împotriva lumii, ci este adevărata iubire a lumii.

Și sfântul Paul continuă: „Schimbați-vă prin înnoirea minții” (v. 2). Două cuvinte foarte importante: „schimbați-vă”, din grecescul metamorphon, și „înnoire”, în greacă anakainosis. A ne schimba pe noi înșine, a ne lăsa schimbați de Domnul în forma imaginii lui Dumnezeu, a ne schimba în fiecare zi din nou, prin realitatea sa, în adevărul ființei noastre. Și „înnoire”: aceasta este adevărata noutate: să nu ne supunem opiniilor, aparențelor, ci Harului lui Dumnezeu, revelației sale. Să ne lăsăm formați, plăsmuiți pentru ca să apară realmente în om imaginea lui Dumnezeu.

„Prin înnoirea minții”, spune Paul în mod surprinzător pentru mine. Deci această înnoire, această schimbare începe cu înnoirea minții. Sfântul Paul spune „o nous„: întregul nostru mod de a raționa, însăși rațiunea trebuie să fie înnoită. Înnoită nu după categoriile obișnuitului, ci a înnoi înseamnă realmente a ne lăsa luminați de Adevărul care ne vorbește în Cuvântul lui Dumnezeu. Și astfel, în sfârșit, să învățăm nouă mod de a gândi, care nu este modul care nu ascultă de faptul de a putea și de a avea, de a apărea etc., ci ascultă de adevărul ființei noastre care locuiește profund în noi și ne este dăruit din nou la Botez.

„Înnoirea minții”: fiecare zi este o misiune proprie pe drumul studiului teologiei, al pregătirii pentru preoție. A studia bine teologia, în mod spiritual, a o gândi până în profunzime, a medita Scriptura în fiecare zi; acest mod de a studia teologia cu ascultarea lui Dumnezeu însuși care ne vorbește este drumul de înnoire a minții, de schimbare a ființei noastre și a lumii.

Și, în sfârșit, „Ca să înțelegem – conform lui Paul – care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit” (cf. v. 2). A discerne voința lui Dumnezeu: putem învăța asta numai pe un drum ascultător, umil, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biserica, cu Sacramentele, cu meditarea Sfintei Scripturi. A cunoaște și a discerne voința lui Dumnezeu, ceea ce este bun. Acest lucru este fundamental în viața noastră.

Și, în ziua Sfintei Fecioare Maria a Încrederii, vedem în Sfânta Fecioară Maria tocmai realitatea tuturor acestor lucruri, persoana care este realmente nouă, care este realmente schimbată, care este realmente jertfă vie. Sfânta Fecioară Maria vede voința lui Dumnezeu, trăiește în voința lui Dumnezeu, spune „da”, și acest „da” al Sfintei Fecioare Maria este toată ființa sa și astfel ne arată drumul, ne ajută.

Deci, în această zi, să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care este icoana vie a omului nou. Să ne ajute să schimbă, să lăsăm să se schimbe ființa noastră ca să fim realmente oameni noi, ca să fim după aceea, dacă vrea Dumnezeu, și Păstori ai Bisericii sale. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.02.2012
Publicarea pe acest sit: 16.02.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns