Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 21 decembrie 2017

Iubiți frați și surori,

Crăciunul este sărbătoarea credinței în Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a reda omului demnitatea sa filială, pierdută din cauza păcatului și a neascultării. Crăciunul este sărbătoarea credinței în inimile care se transformă în iesle pentru a-l primi pe El, în sufletele care-i permit lui Dumnezeu să facă să răsară din trunchiul sărăciei lor vlăstarul de speranță, de caritate și de credință.

Cea de astăzi este o nouă ocazie pentru a ne schimba urările de Crăciun și a dori pentru voi toți, pentru colaboratorii voștri, pentru reprezentanții pontificali, pentru toate persoanele care prestează serviciu în Curie și pentru toți cei dragi ai voștri un sfânt și fericit Crăciun și un An Nou fericit. Fie ca acest Crăciun să ne deschidă ochii pentru a abandona ceea ce este superfluu, fals, malițios și prefăcut, și pentru a vedea ceea ce este esențial, adevărat, bun și autentic. Multe felicitări cu adevărat!

Iubiți frați,

Vorbind anterior despre Curia Romană ad intra, doresc anul acesta să împărtășesc cu voi câteva reflecții despre realitatea Curiei ad extra, adică raportul Curiei cu națiunile, cu Bisericile particulare, cu Bisericile orientale, cu dialogul ecumenic, cu ebraismul, cu islamul și celelalte religii, adică raportul cu lumea externă.

Reflecțiile mele se bazează desigur pe principiile fundamentale și canonice ale Curiei, pe însăși istoria Curiei, dar și pe viziunea personală pe care am încercat s-o împărtășesc cu voi în discursurile din ultimii ani, în contextul actualei reforme în desfășurare.

Și vorbind despre reformă îmi vine în minte expresia simpatică și semnificativă a mons. Frèdèric-François-Xavier De Mérode: „A face reforme la Roma este ca și cum s-ar curăța Marele Sfinx de la Giza cu o periuță de dinți”[1]. Asta evidențiază de câtă răbdare, dăruire și delicatețe este nevoie pentru a obține acest obiectiv, deoarece Curia este o instituție veche, complexă, venerabilă, compusă din oameni care provin din diferite culturi, limbi și construcții mentale și care, structural și din totdeauna, este legată cu funcția primațială a episcopului de Roma în Biserică, adică de funcția „sacră” voită de însuși Cristos Domnul pentru binele întregului trup al Bisericii (ad bonum totius corporis)[2].

Așadar, universalitatea slujirii Curiei provine și izvorăște din catolicitatea slujirii petrine. O Curie închisă în ea însăși ar trăda obiectivul existenței sale și ar cădea în autoreferențialitate, condamnându-se la autodistrugere. Curia, ex natura, este proiectată ad extra deoarece și cât timp este legată de slujirea petrină, în slujba Cuvântului și a anunțării Veștii Bune: pe Dumnezeul Emanuel, care se naște între oameni, care se face om pentru a arăta fiecărui om apropierea sa viscerală, iubirea sa fără limite și dorința sa divină ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă să se bucure de fericirea cerească (cf. 1Tim 2,4); pe Dumnezeul care face să răsară soarele său peste cei buni și peste cei răi (cf. Mt 5,45); pe Dumnezeul care n-a venit pentru a fi slujit ci pentru a sluji (cf. Mt 20,28); pe Dumnezeul care a constituit Biserica pentru a fi în lume, dar nu a lumii, și pentru a fi instrument de mântuire și de slujire.

Tocmai gândindu-mă la această finalitate ministerială, petrină și curială, adică de slujire, salutându-i recent pe părinții și conducătorii Bisericilor orientale catolice[3], a recurs la expresia „primat diaconal”, făcând trimitere imediat la imaginea îndrăgită a sfântului Grigore cel Mare, Servus servorum Dei. Această definiție, în dimensiunea sa cristologică, este înainte de toate expresie a voinței ferme de a-l imita pe Cristos, care a asumat forma de slujitor (cf. Fil 2,7). Benedict al XVI-lea, când a vorbit despre asta, a spus că pe buzele lui Grigore această frază nu era „o formulă pioasă, ci adevărata manifestare a modului său de a trăi și de a acționa. El era intim lovit de umilința lui Dumnezeu, care în Cristos s-a făcut slujitorul nostru, ne-a spălat și ne spală picioarele murdare”[4].

O atitudine diaconală asemănătoare trebuie să-i caracterizeze și pe cei care, cu diferite titluri, lucrează în cadrul Curiei Romane care, așa cum amintește și Codul de Drept Canonic, acționând în numele și cu autoritatea Suveranului Pontif, „își îndeplinește propria funcție pentru binele și în slujba Bisericilor” (can. 360; cf. CCEO, can. 46).

Primat diaconal „referitor la papa”[5]; și la fel de diaconal, prin urmare, este munca ce se desfășoară în cadrul Curiei Romane ad intra și în exterior ad extra. Această temă a diaconiei ministeriale și curiale mă duce la un vechi text prezent în Didascalia apostolorum, unde se afirmă: „diaconul să fie urechea și gura episcopului, inima sa și sufletul său”[6], pentru că de această înțelegere este legată comuniunea, armonia și pacea în Biserică, deoarece diaconul este păzitorul slujirii în Biserică[7]. Nu cred că e întâmplător că urechea este organul auzului dar și al echilibrului; și gura este organul gustului și al vorbirii.

Un alt text antic adaugă că diaconii sunt chemați să fie ca ochii episcopului[8]. Ochiul privește pentru a transmite minții imaginile, ajutând-o să ia deciziile și să conducă spre binele întregului trup.

Relația care se poate deduce din aceste imagini este aceea de comuniune de ascultare filială pentru slujirea poporului sfânt al lui Dumnezeu. Apoi, nu este îndoială că așa trebuie să fie și cea care există între toți cei care lucrează în Curia Romană, de la conducătorii dicasterelor și superiori la oficiali și la toți. Comuniunea cu Petru întărește și revigorează comuniunea dintre toți membrii.

Din acest punct de vedere, referința la simțurile organismului uman ne ajută să avem simțul extroversiunii, al atenției față de ceea ce este în afară. De fapt, în organismul uman simțurile sunt prima noastră legătură cu lumea ad extra, sunt ca o punte spre ea; sunt posibilitatea noastră de a ne relaționa. Simțurile ne ajută să percepem realul și la fel să ne situăm în real. Nu întâmplător sfântul Ignațiu de Loyola a recurs la simțuri în contemplarea misterelor lui Cristos și a adevărului[9].

Acest lucru este foarte important pentru a depăși acea logică dezechilibrată și degenerată a comploturilor sau a cercurilor mici care în realitate reprezintă – în pofida tuturor justificărilor și bunelor lor intenții – un cancer care duce la autoreferențialitate, care se infiltrează și în organismele ecleziastice ca atare, și îndeosebi în persoanele care lucrează în ele. Însă când se întâmplă asta, se pierde bucuria Evangheliei, bucuria de a-l comunica pe Cristos și de a fi în comuniune cu El; se pierde generozitatea consacrării noastre (cf. Fap 20,35 și 2Cor 9,7).

Permiteți-mi aici să spun două cuvinte despre un alt pericol, adică acela al trădătorilor încrederii sau al profitorilor maternității Bisericii, adică persoanele care sunt selecționate cu grijă pentru a da mai mare vigoare trupului și reformei, dar – neînțelegând înălțimea responsabilității lor – se lasă corupte de ambiție sau de laudă deșartă și, când sunt îndepărtate în mod delicat, se autodeclară în mod greșit martiri ai sistemului, ai „papei neinformat”, ai „vechii gărzi”…, în loc să recite acel „mea culpa”. Alături de aceste persoane mai sunt apoi altele care încă lucrează în Curie, cărora li se dă tot timpul pentru a relua calea corectă, în speranța ca să găsească în răbdarea Bisericii o oportunitate pentru a se converti și nu pentru a profita de ea. Asta desigur fără a uita cea mai mare majoritate de persoane fidele care lucrează acolo cu lăudabilă angajare, fidelitate, competență, dăruire precum și cu atâta sfințenie.

Așadar, este oportun, întorcându-ne la imaginea trupului, să evidențiem că aceste „simțuri instituționale”, cu care am putea compara într-un fel dicasterele din Curia Romană, trebuie să lucreze în manieră conformă cu natura lor și cu finalitatea lor: în numele și cu autoritatea Suveranului Pontif și mereu pentru binele și în slujba Bisericilor[10]. Ele sunt chemate să fie în Biserică precum niște fidele antene sensibile: emițătoare și receptoare.

Antene emițătoare deoarece sunt abilitate să transmită fidel voința papei și a superiorilor. Cuvântul „fidelitate”[11] pentru cei care lucrează la Sfântul Scaun „asumă un caracter special, din moment ce ei pun în slujba Succesorului lui Petru o bună parte din propriile energii, din propriul timp și din propria slujire zilnică. Este vorba despre o responsabilitate gravă, dar și despre un dar special, care cu trecerea timpului dezvoltă o legătură afectivă cu papa, de destăinuire interioară, un natural idem sentire, care este bine exprimat chiar de cuvântul «fidelitate»”[12].

Imaginea antenei face trimitere de asemenea la cealaltă mișcare, cea inversă, adică a receptării. Este vorba de a percepe instanțele, întrebările, cererile, strigătele, bucuriile și lacrimile Bisericilor și ale lumii în așa fel încât să fie transmise episcopului de Roma cu scopul de a-i permite să desfășoare mai eficace îndatorirea sa și misiunea sa de „principiu și fundament perpetuu și vizibil al unității de credință și de comuniune”[13]. Cu această receptivitate, care este mai importantă decât aspectul preceptor, dicasterele din Curia Romană intră cu generozitate în acel proces de ascultare și de sinodalitate despre care deja am vorbit[14].

Iubiți frați și surori,

Am recurs la expresia „primat diaconal”, la imaginea trupului, a simțurilor și a antenei pentru a explica tocmai că pentru a ajunge în spațiile unde Duhul vorbește Bisericilor (adică istoria) și pentru a realiza scopul activității (salus animarum) este necesar, ba chiar indispensabil, să se practice discernământul semnelor timpurilor[15], comuniunea în slujire, caritatea în adevăr, docilitatea față de Duhul și ascultarea încrezătoare față de superiori.

Probabil că este util de amintit aici că înseși numele diferitelor dicastere și ale oficiilor din Curia Romană lasă să se întrevadă care sunt realitățile în favoarea cărora trebuie să se lucreze. Dacă ne uităm bine, este vorba despre acțiuni fundamentale și importante pentru toată Biserica și aș spune pentru lumea întreagă.

Activitatea Curiei fiind într-adevăr foarte amplă, m-aș limita de data aceasta să vă vorbesc generic despre Curia ad extra, adică despre câteva aspecte fundamentale, selecționate, de la care pornind nu va fi dificil, în viitorul apropiat, să se prezinte și să se aprofundeze celelalte domenii ale activității Curiei.

Curia și raportul cu națiunile

În acest domeniu joacă un rol fundamental Diplomația Vaticană, care este căutarea sinceră și constantă de a face Sfântul Scaun un constructor de punți, de pace și de dialog între națiuni. Și fiind o Diplomație în slujba omenirii și a omului, a mâinii întinse și a ușii deschise, ea se angajează în a asculta, în a înțelege, în a ajuta, în a ridica și în a interveni prompt și respectuos în orice situație pentru a apropia distanțele și pentru a țese încrederea. Unicul interes al Diplomației Vaticane este acela de a fi liberă de orice interes lumesc sau material.

Apoi Sfântul Scaun este prezent pe scena mondială pentru a colabora cu toate persoanele și națiunile de bunăvoință și pentru a reafirma importanța de a păzi casa noastră comună de orice egoism distructiv; pentru a afirma că războaiele aduc numai moarte și distrugere; pentru a lua din trecut învățăturile necesare care ne ajută să trăim mai bine prezentul, să construim solid viitorul și să-l salvgardăm pentru noile generații.

Întâlnirile cu șefii națiunilor și cu diferitele delegații, împreună cu călătoriile apostolice, sunt mijlocul și obiectivul pentru aceste lucruri.

Iată pentru ce a fost constituită a treia secțiune a Secretariatului de Stat, cu finalitatea de a demonstra atenția și apropierea papei și a superiorilor de la Secretariatul de Stat față de personalul cu rol diplomatic precum și față de călugării și călugărițele, față de laicii și laicele care lucrează în Reprezentanțele Pontificale. O secțiune care se ocupă de problemele referitoare la persoanele care lucrează în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun sau care se pregătesc pentru asta, în strânsă colaborarea cu Secțiunea pentru Afaceri Generale și cu Secțiunea pentru Raporturile cu Statele[16].

Această atenție deosebită se bazează pe dubla dimensiune a slujirii personalului diplomatic cu rol: păstori și diplomați, în slujba Bisericilor particulare și a națiunilor în care lucrează.

Curia și Bisericile particulare

Raportul care leagă Curia cu diecezele și eparhiile este de importanță primară. Ele găsesc în Curia Romană sprijinul și ajutorul necesar de care pot avea nevoie. Este un raport care se bazează pe colaborare, pe încredere și niciodată pe superioritate sau pe adversitate. Izvorul acestui raport este în decretul conciliar despre slujirea pastorală a episcopilor, unde se explică mai pe larg că aceea a Curiei este o muncă desfășurată „în folosul Bisericilor și în slujba păstorilor sacri”[17].

Așadar, Curia Romană are ca punct de referință nu numai pe episcopul de Roma, de la care ia autoritate, ci și Bisericile particulare și pe păstorii lor din lumea întreagă, pentru binele cărora lucrează și acționează.

La această caracteristică de „slujire adusă papei și episcopilor, Bisericii universale, Bisericilor particulare” și lumii întregi am făcut referință în prima dintre aceste întâlniri anuale ale noastre, când am subliniat că „În Curia Romană se învață, «se respiră» în mod special această dublă dimensiune a Bisericii, această întrepătrundere între universal și particular”; și am adăugat: „cred că este una dintre cele mai frumoase experiențe ale celui care trăiește și lucrează la Roma”[18].

Vizitele ad limina Apostolorum, în acest sens, reprezintă o mare oportunitate de întâlnire, de dialog și îmbogățire reciprocă. Iată pentru ce am preferat, întâlnindu-i pe episcopi, să am un dialog de ascultare reciprocă, liberă, rezervată, sinceră care merge dincolo de schemele protocolare și obișnuitul schimb de discursuri și de recomandări. Este important și dialogul dintre episcopi și diferitele dicastere. Anul acesta, reluând vizitele ad limina, după anul Jubileului, episcopii mi-au destăinuit că au fost bine primiți și ascultați de toate dicasterele. Acest lucru mă bucură mult și le mulțumesc conducătorilor de dicastere prezenți aici.

Permiteți-mi aici, în acest moment deosebit din viața Bisericii, să atrag atenția noastră și asupra apropiatei a XV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, convocată cu tema „Credința, tinerii și discernământul vocațional”. A chema Curia, pe episcopi și toată Biserica să dea o atenție specială persoanelor tinerilor nu înseamnă a privi numai la ei, ci și a pune în discuție o temă nodală datorită unui ansamblu de relații și de urgențe: raporturile intergeneraționale, familia, domeniile pastorației, viața socială… Anunță asta clar Documentul pregătitor în introducerea sa: „Biserica a decis să se întrebe despre modul de a-i însoți pe tineri ca să recunoască și să primească chemarea la iubire și la viață în plinătate, precum și să le ceară tinerilor înșiși s-o ajute să găsească modalitățile mai eficace astăzi pentru a anunța Vestea Bună. Prin tineri, Biserica va putea să perceapă glasul Domnului care răsună și astăzi. Ca odinioară Samuel (cf. 1Sam 3,1-21) și Ieremia (cf. Ier 1,4-10), există tineri care știu să perceapă acele semne din timpul nostru pe care Duhul le indică. Ascultând aspirațiile lor putem întrevedea lumea de mâine care ne vine în întâmpinare și căile pe care Biserica este chemat să le parcurgă”[19].

Curia și Bisericile orientale

Unitatea și comuniunea care domină raportul dintre Biserica Romei și Bisericile orientale reprezintă un exemplu concret de bogăție în diversitate pentru toată Biserica. Ele, în fidelitate față de propriile tradiții bimilenare și în ecclesiastica communio, experimentează și realizează rugăciunea sacerdotală a lui Cristos (cf. In 17)[20].

În acest sens, în ultima întâlnire cu patriarhii și arhiepiscopii majori din Bisericile orientale, vorbind despre „primatul diaconal”, am evidențiat și importanța de a aprofunda și de a revizui problema delicată a alegerii noilor episcopi și eparhi care trebuie să corespundă, pe de o parte autonomiei Bisericilor orientale și, în același timp, spiritului de responsabilitate evanghelică și dorinței de a întări tot mai mult unitatea cu Biserica catolică. „Totul, în cea mai convinsă aplicare a acelei practici sinodale, care este distinctivă a Bisericilor din Orient”[21]. Alegerea fiecărui episcop trebuie să oglindească și să întărească unitatea și comuniunea dintre Succesorul lui Petru și întregul colegiu episcopal[22].

Raportul dintre Roma și Orient este de îmbogățire spirituală și liturgică reciprocă. În realitate, Biserica Romei n-ar fi cu adevărat catolică fără inestimabilele bogății ale Bisericilor orientale și fără mărturia eroică a atâtor frați și surori ai noștri orientali care purifică Biserica acceptând martiriul și oferind viața lor pentru a nu-l nega pe Cristos[23].

Curia și dialogul ecumenic

Există și spații în care Biserica catolică, în special după Conciliul al II-lea din Vatican, este deosebit de angajată. Între acestea unitatea creștinilor care „este o exigență esențială a credinței noastre, o exigență care provine din interiorul ființei noastre de oameni care cred în Isus Cristos”[24]. E adevărat, este vorba despre un „drum” dar, așa cum a fost repetat de mai multe ori și de predecesorii mei, este un drum ireversibil și nu în marșarier. „Unitatea se face mergând, pentru a aminti că atunci când mergem împreună, adică ne întâlnim ca frați, ne rugăm împreună, colaborăm împreună în vestirea Evangheliei și în slujirea celor din urmă suntem deja uniți. Toate divergențele teologice și ecleziologice care încă îi despart pe creștini vor fi depășite numai de-a lungul acestei căi, fără ca noi astăzi să știm cum și când, dar asta va avea loc după ceea ce Duhul Sfânt va voi să sugereze pentru binele Bisericii”[25].

Curia lucrează în acest domeniu pentru a favoriza întâlnirea cu fratele, pentru a desface nodurile neînțelegerilor și ostilităților și pentru a contrasta prejudecățile și frica de celălalt care au împiedicat să se vadă bogăția diversității și în diversitate și profunzimea misterului lui Cristos și al Bisericii care rămâne mereu mai mare decât orice exprimare umană.

Întâlnirile petrecute cu papii, patriarhii și conducătorii diferitelor Biserici și comunități m-au umplut mereu de bucurie și de recunoștință.

Curia și ebraismul, islamul, celelalte religii

Raportul Curiei Romane cu celelalte religii se bazează pe învățătura Conciliului al II-lea din Vatican și pe necesitatea dialogului. „Deoarece unica alternativă la civilizația întâlnirii este necivilizația ciocnirii”[26]. Dialogul este construit pe trei orientări fundamentale: „datoria identității, curajul alterității și sinceritatea intențiilor. Datoria identității, pentru că nu se poate stabili un dialog adevărat pe ambiguitate sau pe sacrificarea binelui pentru a fi pe placul celuilalt; curajul alterității, pentru că acela care este diferit de mine, cultural sau religios, nu trebuie văzut și tratat ca un dușman, ci primit ca un tovarăș de drum, având convingerea genuină că binele fiecăruia se află în binele tuturor; sinceritatea intențiilor, pentru că dialogul, ca expresie autentică a umanului, nu este o strategie pentru a realiza scopuri secundare, ci o cale de adevăr, care merită să fie întreprinsă cu răbdare pentru a transforma competiția în colaborare”[27].

Întâlnirile petrecute cu autoritățile religioase, în diferitele călătorii apostolice și în întâlnirile din Vatican sunt dovada concretă.

Acestea sunt numai câteva aspecte, importante dar nu exhaustive, ale activității Curiei ad extra. Astăzi am ales aceste aspecte legate de tema „primatului diaconal”, de „simțurile instituționale” și de „antenele fidele emițătoare și receptoare”.

Iubiți frați și surori,

Așa cum am început această întâlnire a noastră vorbind despre Crăciun ca sărbătoare a credinței, aș vrea s-o închei evidențiind că Nașterea Domnului ne amintește însă că o credință care nu ne pune în criză este o credință în criză; o credință care nu ne face să creștem este o credință care trebuie să crească; o credință care nu ne interoghează este o credința asupra căreia trebuie să ne întrebăm; o credință care nu ne însuflețește este o credință care trebuie zdruncinată. În realitate, o credință numai intelectuală sau lâncedă este numai o propunere de credință, care s-ar putea realiza când va ajunge să implice inima, sufletul, spiritul și toată ființa noastră, când i se permite lui Dumnezeu să se nască și să se renască în ieslea inimii, când permitem stelei din Betleem să ne conducă spre locul unde este culcat Fiul lui Dumnezeu, nu printre regi și lux, ci printre cei săraci și cei umili.

Angelo Silesio, în lucrarea sa Il Pellegrino cherubico (Pelerinul heruvic), a scris: „Depinde numai de tine: ah, de ar putea deveni inima ta o iesle! Dumnezeu s-ar naște din nou prunc pe pământ”[28].

Cu aceste reflecții reînnoiesc urările mele cele mai sincere de Crăciun vouă și tuturor celor dragi ai voștri.

(Cuvinte după discursul adresat Curiei)

Aș vrea, ca dar de Crăciun, să vă las această traducere italiană a operei fericitului părinte Maria Eugenio a Pruncului Isus Je veus voir DieuVreau să-l văd pe Dumnezeu. Este o operă de teologie spirituală, ne va face bine nouă tuturor. Poate nu citind-o în întregime, ci căutând în cuprins acel punct care interesează mai mult sau de care am mai mare nevoie. Sper să fie folositor pentru noi toți.

Și apoi a fost atât de generos cardinalul Piacenza care, cu munca Penitențiariei, și a mons. Nykiel, a făcut această carte: La festa del perdono (Sărbătoarea iertării), ca rezultat al Jubileului Milostivirii: și el a voit chiar s-o dăruiască. Mulțumiri cardinalului Piacenza și Penitențiariei Apostolice. Vă vor da această carte vouă tuturor la ieșire.

Mulțumesc!

[Binecuvântarea]

Și, vă rog, rugați-vă pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Cf. Giuseppe Dalla Torre, Despre o istorie a Jandarmeriei Pontificale, 19 octombrie 2017.
[2] „Pentru a păstori și a crește neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului trup” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 18).
[3] Cf. Salut adresat patriarhilor și arhiepiscopilor majori, 9 octombrie 2017.
[4] Cateheză la Audiența Generală din 4 iunie 2008.
[5] Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la reuniunea plenară a Colegiului Sacru al Cardinalilor, 21 noiembrie 1985, 4.
[6] 2, 44: Funk, 138-166; cf. W. Rordorf, Liturgie et eschatologie, în: Augustinianum 18 (1978), 153-161; Idem, Que savons-nous des lieux de culte chrétiens de l’époque préconstantinienne?, în: L’Orient Syrien 9 (1964), 39-60.
[7] Cf. Întâlnirea cu preoții și consacrații, Domul din Milano, 25 martie 2017.
[8] „Cât privește diaconii Bisericii, să fie ca ochii episcopului, care știu să vadă totul în jur, investigând acțiunile fiecăruia din Biserică, în cazul în care cineva este pe punctul de a păcătui: în acest mod, prevenit de avertismentul celui care prezidează, poate că nu va duce la capăt [păcatul său]” (Scrisoarea lui Clement către Iacob, 12: Rehm 14-15, în: I Ministeri nella Chiesa Antica, Testi patristici dei primi tre secoli a cura di Enrico Cattaneo, Edizioni Paoline, 1997, pag. 696).
[9] Cf. Exerciții Spirituale, nr. 121: „A cincea contemplație va fi să se aplice cele cinci simțuri asupra primei și a doua contemplații”.
[10] În comentariul la Evanghelia după Matei al sfântului Ieronim se înregistrează o curioasă comparație între cele cinci simțuri ale organismului uman și fecioarele din parabola evanghelică, fecioare care devin nechibzuite atunci când nu mai acționează după scopul încredințat lor (cf. Comm. in Mt XXVPL 26, 184).
[11] Conceptul de fidelitate este foarte angajant și elocvent pentru că subliniază și durata timpului angajării asumate, face trimitere la o virtute care, așa cum a spus Benedict al XVI-lea, „exprimă legătură cu totul specială care se stabilește între papa și colaboratorii săi direcți, atât în Curia Romană cât și în Reprezentanțele Pontificale” (Discurs adresat comunității Academiei Ecleziastice Pontificale, 11 iunie 2012).
[12] Ibid.
[13] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 18.
[14] „O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, având conștiința că a asculta «este mai mult decât a auzi». Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învățat. Poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalți; și toți în ascultarea Duhului Sfânt, «Duhul adevărului» (In 14,17), pentru a cunoaște ceea ce El «spune Bisericilor» (Ap2,7)” (Discurs la a 50-a aniversare a Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015).
[15] Cf. Lc 12,54-59; Mt 16,1-4; Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 11: „Poporul lui Dumnezeu, împins de credința că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduiește ca, în evenimentele, în exigențele și în aspirațiile la care participă împreună cu ceilalți oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenței sau ale planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, credința aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă și dezvăluie gândul dumnezeiesc asupra vocației integrale a omului, orientând astfel mintea spre soluții pe deplin umane”.
[16] Cf. Scrisoare Pontificală, 18 octombrie 2017; Comunicat al Secretariatului de Stat, 21 noiembrie 2017.
[17] Christus Dominus, 9.
[18] Discurs adresat Curiei Romane, 21 decembrie 2013; cf. Paul al VI-lea, Omilie pentru împlinirea vârstei de 80 de ani, 16 octombrie 1977: „Da, Roma am iubit-o, în neliniștea continuă de a-i medita și de a-i înțelege secretul transcendent, desigur incapabil să-l pătrund și să-l trăiesc, dar pasionat mereu, cum sunt încă, să descopăr cum și de ce «Cristos este roman» (cf. Dante, Div. Comm., Purg., XXXII, 102) […] «conștiința voastră romană» are la origine cetățenia acestei urbe fatidice, adică rămânerea domiciliului sau ospitalitatea de care se bucură aici; «conștiința romană» care aici are puterea de a insufla celui care știe să-i respire sensul de umanism universal” (Insegnamenti di Paolo VI, XV 1977, 1957).
[19] Sinodul Episcopilor – Adunarea Generală Ordinară XV, Tinerii, credința și discernământul vocațional, Introducere.
[20] Pe de o parte, unitatea care răspunde la darul Duhului, are exprimare naturală și deplină în „unirea indisolubilă cu episcopul de Roma” (Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente, 40). Și pe de altă parte, faptul de a fi inserați în comuniunea întregului Trup al lui Cristos ne face conștienți că trebuie să întărim unirea și solidaritatea în sânul diferitelor sinoade patriarhale, „privilegiind mereu concertarea pe chestiuni de mare importanță pentru Biseric în vederea unei acțiuni colegiale și unitare” (ibid.)‎.
[21] Cuvinte adresate patriarhilor Bisericilor orientale și arhiepiscopilor majori, 21 noiembrie 2013.
[22] Împreună cu conducătorii și părinții, cu arhiepiscopii și cu episcopii orientali, în comuniune cu papa, cu Curia și între ei, suntem chemați toți „să căutăm mereu „dreptatea, evlavia, credința, caritatea, răbdarea și blândețea” (ibid.; cf. 1Tim 6,11); [să adoptăm] un stil sobru de viață după imaginea lui Cristos, care s-a despuiat pentru a ne îmbogăți cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9)… [la] transparență în gestionarea bunurilor și atenție față de orice slăbiciune și necesitate” (Cuvinte adresate patriarhilor Bisericilor orientale și arhiepiscopilor majori, 21 noiembrie 2013).
[23] Noi „vedem atâția frați și surori ai noștri creștini din Bisericile orientale experimentând persecuții dramatice și o diasporă tot mai neliniștitoare” (Omilia cu ocazia centenarului Congregației pentru Bisericile Orientale și al Institutului Oriental Pontifical), Bazilica Santa Maria Maggiore, 12 octombrie 2017). „Asupra acestor situații nimeni nu poate închide ochii” (Mesaj la centenarul întemeierii Institutului Oriental Pontifica, 12 octombrie 2017).
[24] Discurs adresat la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, 10 noiembrie 2016‎.
[25] Ibid.
[26] Discurs adresat participanților la Conferința Internațională pentru Pace, Al-Azhar Conference Centre, Cairo, 28 aprilie 2017.
[27] Ibid.
[28] Edizione Paoline 1989, pag. 170 [234-235]: „Es mangelt nur an dir: Ach, könnte nur dein Herz zu einer Krippe werden, Gott würde noch einmal ein Kind auf dieser Erden”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2017
Publicarea pe acest sit: 21.12.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns