Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 22 decembrie 2016

Iubiți frați și surori,

Aș vrea să încep această întâlnire a noastră adresând urările mele cordiale vouă tuturor, superiori, oficiali, reprezentanți pontificali și colaboratori în nunțiaturile răspândite în lume, tuturor persoanelor care prestează slujire în Curia Romană, și rudelor voastre. urări de un sfânt și senin Crăciun și un fericit an nou 2017.

Contemplând fața Pruncului Isus, sfântul Augustin a exclamat: „Imens în natura divină, mic în natura de slujitor”[1]. Și sfântul Macarie, călugăr din secolul al IV-lea și discipol al sfântului Anton abate, pentru a descrie misterul Întrupării, a recurs la verbul grec smikruno, adică a se face mic aproape reducându-se la termenele minime: „Ascultați cu atenție: infinitul, inaccesibilul și necreatul Dumnezeu prin bunătatea sa imensă și inefabilă a luat un trup și aș vrea să spun s-a diminuat infinit de gloria sa”[2].

Deci Crăciunul este sărbătoarea umilinței iubitoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului care răstoarnă ordinea a ceea ce logic este sigur, ordinea a ceea ce este datorat, dialectic și matematic. În această răsturnare se află toată bogăția logicii divine care tulbură caracterul limitat al logicii noastre umane (cf. Is 55,8-9). Scrie Romano Guardini: „Ce răsturnare a tuturor valorilor familiare omului – nu numai umane, ci și divine! Cu adevărat acest Dumnezeu răstoarnă tot ceea ce omul pretinde să edifice de la sine”[3]. La Crăciun noi suntem chemați să spunem „da”, cu credința noastră, nu Dominatorului universului și nici celor mai nobile dintre idei, ci tocmai acestui Dumnezeu, care este umilul-iubitor.

Fericitul Paul al VI-lea, la Crăciunul din 1971, afirma: „Dumnezeu ar fi putut să vină îmbrăcat cu glorie, cu splendoare, cu lumină, cu putere, să ne provoace frică, să ne blocheze ochii de uimire. Nu, nu! A venit ca cea mai mică dintre ființe, cea mai fragilă, cea mai slabă. De ce asta? Dar pentru ca nimănui să nu-i fie rușine să se apropie de El, pentru ca nimănui să nu-i fie teamă, pentru ca toți să-l poată chiar avea aproape, să meargă aproape de El, să nu mai aibă nicio distanță între noi și El. A fost din partea lui Dumnezeu un efort de a se înjosi, de a se adânci înlăuntrul nostru, pentru ca fiecare, spun fiecare dintre voi, să se poată simți gândit de El, iubit de El… iubit de El: vedeți că acesta este un mare cuvânt! Dacă voi înțelegeți asta, dacă voi vă amintiți asta ce vă spun, voi ați înțeles tot creștinismul”[4].

În realitate, Dumnezeu a ales să se nască mic[5], pentru că a voit să fie iubit[6]. Iată cum logica Crăciunului este răsturnarea logicii lumești, a logicii puterii, a logicii poruncii, a logicii cauzaliste sau deterministe.

Tocmai sub această lumină suavă și impunătoare a feței divine a lui Cristos prunc, am ales ca argument al acestei întâlniri anuale a noastre reforma Curiei Romane. Mi s-a părut corect și oportun să împărtășesc cu voi cadrul reformei, evidențiind criteriile-călăuză, pașii făcuți, dar mai ales logica motivului fiecărui pas realizat și a ceea ce se va face.

Într-adevăr, aici îmi vine spontan în amintire vechiul adagiu care ilustrează dinamica Exercițiilor Spirituale în metoda ignațiană, adică: deformata reformare, reformata conformare, conformata confirmare et confirmata transformare.

Nu este îndoială că în Curie semnificația re-formei poate să fie dublă: înainte de toate s-o facă con-formă cu Vestea Bună care trebuie să fie proclamată cu bucurie și curaj tuturor, în special săracilor, celor din urmă și celor rebutați; con-formă cu semnele timpului nostru și cu tot ceea ce a obținut bun omul, pentru a merge mai bine în întâmpinarea exigențelor bărbaților și femeilor pe care suntem chemați să-i slujim[7]; în același timp este vorba de a face Curia mai con-formă cu scopul său, care este acela de a colabora la slujirea proprie a Succesorului lui Petru[8] („cum Ipso consociatam operam presequuntur”, spune Motu proprio Humanam progressionem), deci de a-l susține pe Pontiful Roman în exercitarea puterii sale singulare, ordinare, depline, supreme, nemijlocite și universale[9].

Prin urmare, reforma Curiei Romane este orientată ecleziologic in bonum și in servitium, cum este slujirea Episcopului de Roma[10], după o expresie semnificativă a sfântului Papă Grigore cel Mare, reluată de capitolul al treilea al constituției Pastor Aeternus a Conciliului I din Vatican: „Onoarea mea este cea a Bisericii universale. Onoarea mea este forța solidă a fraților mei. Eu mă simt cu adevărat onorat, când fiecăruia dintre ei nu-i este negată onoarea cuvenită”[11].

Curia nefiind un aparat imobil, reforma este înainte de toate semn al vivacității Bisericii în mișcare, în pelerinaj, și a Bisericii vii și pentru aceasta – pentru că este vie – semper reformanda[12], reformanda pentru că este vie. Este necesar să se reafirme cu putere că reforma nu este scop în sine însăși, ci este un proces de creștere și mai ales de convertire. Pentru aceasta, reforma nu are un scop estetic, ca și cum s-ar vrea să se facă mai frumoasă Curia; nici nu poate fi înțeleasă ca un soi de lifting, de maquillage sau de machiaj pentru a-l înfrumuseța bătrânul corp curial și nici ca o operațiune de chirurgie plastică pentru a elimina zbârciturile[13]. Iubiți frați, nu de zbârciturile care sunt în Biserică trebuie să ne temem, ci de pete!

În această perspectivă, trebuie afirmat că reforma va fi eficace numai și numai dacă se realizează cu oameni „reînnoiți” și nu pur și simplu cu oameni „noi”[14]. Nu e suficient a ne mulțumi să schimbăm personalul, ci trebuie să-i facem pe membrii Curiei să se reînnoiască spiritual, uman și profesional. Reforma Curiei nu se realizează în niciun mod cu schimbarea persoanelor – care de altfel are loc și va avea loc[15] – ci cu convertirea în persoane. În realitate, nu e suficientă o formare permanentă, este nevoie mai ales și de o convertire și o purificare permanentă. Fără o schimbare de mentalitate efortul funcțional ar fi zadarnic[16].

Pentru acest motiv în cele două întâlniri ale noastre precedente de Crăciun m-am oprit, în 2014, având ca model părinții deșertului, asupra câtorva „boli”, iar în 2015, pornind de la cuvântul „milostivire”, asupra unui soi de catalog al virtuților necesare pentru cel care prestează slujire în Curie și tuturor celor care vor să facă rodnică consacrarea lor sau slujirea lor adusă Bisericii. Motivația de fond este că, precum pentru toată Biserica, și în Curie acel semper reformanda trebuie să se transforme într-o personală și structurală convertire permanentă[17].

Era necesar să se vorbească despre boli și despre îngrijiri pentru că orice operație, pentru a ajunge la succes, trebuie să fie precedată de diagnoze aprofundate, de analize atente și trebuie să fie însoțită și urmată de prescripții precise.

În acest parcurs este normal, ba chiar salutar, să se întâlnească dificultăți, care, în cazul reformei, s-ar putea prezenta în diferite tipologii de rezistențe: rezistențele deschise, care se nasc adesea din buna voință și din dialogul sincer; rezistențele ascunse, care se nasc din inimile înfricoșate sau împietrite care se alimentează din cuvintele goale ale „transformismului” spiritual al celui care în cuvinte se declară gata pentru schimbare, dar vrea ca totul să rămână ca înainte; există și rezistențele rele, care apar în minți deformate și se prezintă când diavolul inspiră intenții rele (adesea „în piei de miei”). Acest ultim tip de rezistență se ascunde în spatele cuvintelor justificatoare și, în atâtea cazuri, acuzatoare, refugiindu-se în tradiții, în aparențe, în formalități, în ceea ce este cunoscut, sau în a voi să se ducă totul asupra a ceea ce este personal fără a distinge între act, actor și acțiune[18].

Lipsa de reacție este semn de moarte! Deci rezistențele bune – și chiar și cele mai puțin bune – sunt necesare și merită să fie ascultate, primite și încurajate să se exprime, pentru că este un semn că trupul este viu.

Toate acestea vor să spună că reforma Curiei este un proces delicat care trebuie să fie trăit cu fidelitate față de esențial, cu discernământ continuu, cu curaj evanghelic, cu înțelepciune eclezială, cu ascultare atentă, cu acțiune tenace, cu tăcere pozitivă, cu decizii ferme, cu atâta rugăciune – atâta rugăciune! –, cu umilință profundă, cu clarviziune clară, cu pași concreți înainte și – când este necesar – și cu pași înapoi, cu voință determinată, cu vitalitate vie, cu putere responsabilă, cu ascultare necondiționată; dar în primul rând cu abandonarea în conducerea sigură a Duhului Sfânt, având încredere în sprijinul său necesar. Și, pentru aceasta, rugăciune, rugăciune și rugăciune.

CÂTEVA CRITERII CĂLĂUZĂ ALE REFORMEI:

Sunt îndeosebi douăsprezece: individualitate; pastoralitate; misionaritate; raționalitate; funcționalitate; modernitate; sobrietate; subsidiaritate; sinodalitate; catolicitate; profesionalitate; gradualitate.

1- Individualitatea (Convertirea personală)

Reafirm importanța convertirii individuale fără de care vor fi inutile toate schimbările în structuri. Adevăratul suflet al reformei sunt oamenii care fac parte din ea și o fac posibilă. De fapt, convertirea personală suportă și întărește convertirea comunitară.

Există o puternică legătură de interschimb între atitudinea personală și cea comunitară. O singură persoană poate să aducă atâta bine întregului trup sau ar putea să-i dăuneze și să-l îmbolnăvească. Și un trup sănătos este cel care știe să recupereze, să primească, să întărească, să îngrijească și să sfințească propriile mădulare.

2- Pastoralitatea (Convertirea pastorală)

Amintind de imaginea păstorului (cf. Ez 34,16; In 10,1-21) și Curia fiind o comunitate de slujire, „ne face bine și nouă, chemați să fim păstori în Biserică, să lăsăm ca fața lui Dumnezeu Bun Păstor să ne lumineze, să ne purifice, să ne transforme și să ne redea pe deplin reînnoiți misiunii noastre. Ca și în locurile noastre de muncă să putem simți, cultiva și practica un puternic simț pastoral, înainte de toate față de persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi. Ca nimeni să nu se simtă neglijat sau maltratat, ci fiecare să poată experimenta, înainte de toate aici, grija atentă a Bunului Păstor”[19]. În spatele hârtiilor sunt persoane.

Angajarea întregului personal al Curiei trebuie să fie însuflețit de o pastoralitate și de o spiritualitate de slujire și de comuniune, pentru că acesta este antidotul împotriva tuturor otrăvurilor ambiției zadarnice și a rivalității iluzorii. În acest sens fericitul Paul al VI-lea a avertizat: „De aceea Curia Romană să nu fie o birocrație, cum o judecă unii în mod greșit, pretențioasă și apatică, numai canonistă și ritualistă, o sală de ambiții ascunse și de antagonisme surde, cum o acuză alții; ci să fie o adevărată comunitate de credință și de caritate, de rugăciune și de acțiune; de frați și de fii ai Papei, care fac totul, fiecare cu respect față de competența celuilalt și cu simț de colaborare, pentru a-l sluji în slujirea sa față de frați și față de fiii Bisericii universale și ai întregului pământ”[20].

3- Misionaritatea[21] (Cristocentrismul)

Este scopul principal al oricărei slujiri ecleziastice adică aceea de a duce vestea bună la toate marginile pământului[22], așa cum ne amintește magisteriul conciliar, pentru că „există structuri ecleziale care pot ajunge să condiționeze un dinamism evanghelizator; la fel, structurile bune folosesc atunci când există o viață care le însuflețește, le susține și le judecă. Fără viață nouă și spirit evanghelic autentic, fără «fidelitatea Bisericii față de propria vocație», orice nouă structură se corupe în puțin timp”[23].

4- Raționalitatea

Pe baza principiului că toate dicasterele sunt egale între ele juridic, era necesară o raționalizare a organismelor din Curia Romană[24], pentru a evidenția că fiecare dicaster are competențe proprii. Aceste competențe trebuie să fie respectate dar și distribuite cu raționalitate, cu eficacitate și eficiență. Așadar, niciun dicaster nu-și poate atribui competența unui alt dicaster, după cum este stabilit de drept, și pe de altă parte toate dicasterele fac referință directă la Papa.

5- Funcționalitatea

Eventuala unire a două sau mai multe dicastere competente în materii afine sau în strânsă relație într-un unic dicaster folosește pe de o parte pentru a da aceluiași dicaster o relevanță mai mare (și externă); pe de altă parte apropierea și interacțiunea fiecărei realități în cadrul unui singur dicaster ajută să se aibă o funcționalitate mai mare (exemplu sunt cele două dicastere noi actuale recent instituite)[25].

Funcționalitatea cere și revizuirea continuă a rolurilor și a legăturii competențelor și responsabilităților personalului și după aceea efectuarea de mutări, de asumări, de întreruperi și chiar de promovări.

6- Modernitatea (Aducerea la zi)

E vorba de capacitatea de a citi și de a asculta „semnele timpurilor”. În acest sens, „ne ocupăm cu grijă ca dicasterele din Curia Romană să fie conformate cu situațiile din timpul nostru și să se adapteze la necesitățile Bisericii universale”[26]. Acest lucru era cerut de Conciliul al II-lea din Vatican: „aceste dicasterii să fie supuse unei noi organizări mai adaptate la necesitățile timpului, ale regiunilor și riturilor, mai ales în privința numărului, denumirii, competențelor, metodelor de lucru și coordonării activității lor”[27].

7- Sobrietatea

În această perspectivă sunt necesare o simplificare și o ușurare a Curiei: unirea sau fuziunea de dicastere după materii de competență și simplificare internă a fiecărui dicaster; eventuale suprimări de oficii care nu mai corespund necesităților contingente. Inserarea în dicastere sau reducerea comisiilor, academiilor, comitetelor etc., totul în vederea sobrietății indispensabile necesare pentru o mărturie corectă și autentică.

8- Subsidiaritatea

Reordonarea competențelor specifice ale diferitelor dicastere, mutându-le, dacă este necesar, de la un dicaster la altul, pentru a ajunge la autonomie, coordonare și subsidiaritate în competențe și interconexiune în slujire.

În acest sens, este necesară și respectarea principiilor subsidiarității și raționalizării în raportul cu Secretariatul de Stat și în cadrul său – printre diferitele sale competențe – pentru ca în îndeplinirea propriilor îndatoriri el să fie ajutorul direct și mai nemijlocit al Papei[28]. Asta și pentru o coordonare mai bună a diferitelor sectoare ale dicasterelor și oficiilor din Curie. Secretariatul de Stat va putea îndeplini această funcție importantă a sa tocmai în realizarea unității, a interdependenței și a coordonării secțiunilor sale și a diferitelor sale sectoare.

9- Sinodalitatea

Munca din Curiei trebuie să fie sinodală: obișnuite reuniunile conducătorilor de dicaster, prezidate de Pontiful Roman[29]; audiențe obișnuite „de tabelă” a conducătorilor de dicaster; obișnuite reuniuni interdicasteriale. Reducerea numărului de dicastere va permite întâlniri mai frecvente și sistematice ale fiecărui prefect cu Papa și reuniuni eficace ale conducătorilor de dicastere, dat fiind că nu pot să fie astfel acelea ale unui grup prea numeros.

Sinodalitatea[30] trebuie să fie trăită și în cadrul fiecărui dicaster, dând relevanță deosebită congresului și frecvență mai mare cel puțin sesiunii ordinare. În cadrul fiecărui dicaster este de evitat fragmentarea care poate să fie determinată de diferiți factori, ca înmulțirea sectoarelor specializate, care pot tinde să fie autoreferențiale. Coordonarea dintre ei ar trebui să fie misiunea secretarului sau a subsecretarului.

10- Catolicitatea

Între colaboratori, în afară de preoți și consacrați/consacrate, Curia trebuie să oglindească catolicitatea Bisericii cu asumarea de personal care provine din toată lumea, de diaconi permanenți și credincioși laici și laice, a căror alegere trebuie să fie efectuată atent pe baza vieții lor spirituale și morale incontestabile și a competenței lor profesionale. Este oportun a prevedea accesul pentru un număr mai mare de credincioși laici în special în acele dicastere unde pot să fie mai competenți decât clericii sau decât consacrații. În afară de asta, de mare importanță este valorizarea rolului femeii și al laicilor în viața Bisericii și integrarea lor în rolurile-călăuză ale dicasterelor, cu o atenție deosebită față de multiculturalitate.

11- Profesionalitatea

Este indispensabil ca fiecare dicaster să adopte o politică de formare permanentă a personalului, pentru a evita „ruginirea” și căderea în rutina funcționalismului.

Pe de altă parte, este indispensabilă arhivarea definitivă a practicii lui promoveatur ut amoveatur. Acesta este un cancer.

12- Gradualitatea (Discernământul)

Gradualitatea este rodul discernământului indispensabil care implică proces istoric, ritmarea timpilor și etapelor, verificarea, corectările, experimentarea, aprobările ad experimentum. Așadar, în aceste cazuri nu este vorba despre nehotărâre ci despre flexibilitatea necesară pentru a putea ajunge la o adevărată reformă.

CÂȚIVA PAȘI FĂCUȚI[31]

Menționez pe scurt și în mod limitat câțiva pași realizați, ca realizare a criteriilor-călăuză, a recomandărilor exprimate de cardinali în timpul reuniunilor plenare înainte de conclav, ale COSEA, ale Consiliului Cardinalilor, precum și ale conducătorilor de dicaster și ale altor persoane și experți.

– La 13 aprilie 2013 a fost anunțat Consiliul Cardinalilor (Consilium Cardinalium Summo Pontifici) – așa-numitul C8 devenit C9 începând de la 1 iulie – în primul rând pentru a-l sfătui pe Papa în conducerea Bisericii universale și despre alte teme[32], precum și cu misiunea specifică de a propune revizuirea constituției apostolice Pastor Bonus[33].

– Cu Chirograful din 24 iunie 2013 a fost înființată Comisia Pontificală Referentă cu privire la Institutul pentru Operele de Religie, pentru a cunoaște în mod mai aprofundat poziția juridică a IOR și a permite o „armonizare” mai bună a sa cu „misiunea universală a Scaunului Apostolic”. Totul pentru „a permite principiilor Evangheliei să impregneze și activitățile de natură economică și financiară” și pentru a ajunge la o completă și recunoscută transparență în activitatea sa.

– Cu Motu Proprio din 11 iulie 2013 s-a luat măsura de a schița jurisdicția organelor judiciare ale statului Cetatea Vaticanului în materie penală.

– Cu Chirograful din 18 iulie 2013 s-a instituit COSEA (Comisia Pontificală Referentă de Studiu și de Orientare cu privire la Organizarea Structurii Economico-Administrative)[34], cu misiunea de a studia, de a analiza și de a aduna informații, în cooperare cu Consiliul Cardinalilor pentru studierea problemelor organizatoare și economice ale Sfântului Scaun.

– Cu Motu Proprio din 8 august 2013 a fost instituit Comitetul de Siguranță Financiară a Sfântului Scaun, pentru prevenirea și contrastul spălării de bani, a finanțării terorismului și a proliferării de arme de distrugere în masă. Totul pentru a duce IOR și tot sistemul economic al Vaticanului la adoptarea obișnuită și la îndeplinirea completă, cu angajare și atenție, a tuturor legilor standard internaționale despre transparența financiară[35].

– Cu Motu Proprio de la 15 noiembrie 2013 a fost consolidată Autoritatea de Informare Financiară (A.I.F.)[36], instituită de Benedict al XVI-lea cu Motu Proprio din 30 decembrie 2010 pentru prevenirea și contrastarea activităților ilegale în domeniu financiar și monetar[37].

– Cu Motu Proprio din 24 februarie 2014 (Fidelis dispensator et prudens) au fost înființate Secretariatul pentru Economie și Consiliul pentru Economie[38], ca înlocuire a Consiliului celor 15 Cardinali, cu misiunea de a armoniza politicile de control cu privire la gestiunea economică a Sfântului Scaun și a Cetății Vaticanului.

– Cu același Motu proprio (Fidelis dispensator et prudens) din 24 februarie 2014 a fost înființat Oficiul Revizorului General (URG), ca nouă entitate a Sfântului Scaun cu sarcina de a face revizuirea (audit) dicastere din Curia Romană, a instituțiilor legate de Sfântul Scaun – sau care fac referință la el – și a administrațiilor din Guvernatoratul statului Cetatea Vaticanului[39].

– Cu Chirograful din 22 martie 2014 a fost instituită Comisia Pontificală pentru Tutelarea Minorilor pentru „a promova tutelarea demnității minorilor și a adulților vulnerabili, prin formele și modalitățile, potrivite cu natura Bisericii, care se consideră mai oportune”.

– Cu Motu Proprio din 8 iulie 2014 a fost transferată Secțiunea Ordinară a Administrației Patrimoniului Scaunului Apostolic la Secretariatul pentru Economie.

– La 22 februarie 2015 au fost aprobate Statutele noilor Organisme Economice.

– Cu Motu Proprio din 27 iunie 2015 a fost înființat Secretariatul pentru Comunicare cu misiunea de „a răspunde la actualul context comunicativ, caracterizat de prezența și de dezvoltarea mass-media digitale, de factorii convergenței și interactivității” și de a restructura în ansamblu, printr-un proces de reorganizare și de unire a „tuturor realităților care, în diferite moduri, până astăzi, s-au ocupat de comunicare”, cu scopul de „a răspunde tot mai bine la exigențele misiunii Bisericii”.

– La 6 septembrie 2016 a fost promulgat Statutul Secretariatului pentru Comunicare, intrat în vigoare în octombrie[40].

– Cu cele două Motu Proprio din 15 august 2015 s-a luat măsura reformei procesului canonic pentru cauzele de declarare a nulității căsătoriei: Mitis et misericors Iesus, în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale; Mitis Iudex Dominus Iesus, în Codul de Drept Canonic[41].

– Cu Motu Proprio din 4 iunie 2016 (Ca o mamă iubitoare) s-a voit să se prevină neglijența episcopilor în exercitarea funcției lor, îndeosebi referitor la cazurile de abuzuri sexuale făcute asupra minorilor și adulților vulnerabili.

– Cu Motu Proprio din 4 iulie 2016 (Bunurile temporale), urmând ca regulă de importanță maximă ca organismele de vigilență să fie separate de cele supravegheate, au fost mai bine schițate respectivele domenii de competență a Secretariatului pentru Economie și a Administrației Patrimoniului Scaunului Apostolic.

– Cu Motu Proprio din 15 august 2016 (Sedula Mater) a fost constituit Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață, amintind înainte de toate de finalitatea pastorală generală a slujirii petrine: „Ne străduim cu promptitudine să dispunem orice lucru pentru ca bogățiile lui Cristos Isus să se reverse cum se cuvine și cu belșug printre credincioși”.

– Cu Motu Proprio din 17 august 2016 (Humanam progressionem) a fost constituit Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, pentru ca dezvoltarea să se realizeze „prin grija față de bunurile incomensurabile ale dreptății, păcii și salvgardării creației”. În acest dicaster vor ajunge, de la 1 ianuarie 2017, patru Consilii Pontificale: Dreptate și Pace, Cor Unum, Pastorația Migranților și Lucrătorii Sanitari. Mă voi ocupa direct ad tempus de secțiunea pentru pastorația migranților și refugiaților din acest nou dicaster[42].

– La 18 octombrie 2016 a fost aprobat Statutul Academiei Pontificale pentru Viață.

Această întâlnire a noastră a început vorbind despre semnificația Crăciunului ca răsturnare a criteriilor noastre umane pentru a evidenția că inima și centrul reformei este Cristos (Cristocentrismul).

Aș vrea să închei simplu cu un cuvânt și cu o rugăciune. Cuvântul este acela de a reafirma că Crăciunul este sărbătoarea umilinței iubitoare a lui Dumnezeu. Pentru rugăciune, am ales invocația de Crăciun a părintelui Matta el Meskin (călugăr contemporan), care adresându-se Domnului Isus, născut la Betleem, se exprimă astfel: „Dacă pentru experiența copilăriei este lucru dificil, pentru tine nu este așa, Fiu al lui Dumnezeu. Dacă ne împiedicăm pe calea care duce la comuniunea cu tine după această statură mică, tu ești capabil să elimini toate piedicile care ne împiedică să facem asta. Știm că tu nu vei avea pace până când nu ne vei găsi după asemănarea ta și cu această statură. Permite-ne astăzi, Fiu al lui Dumnezeu, să ne apropiem de inima ta. Dăruiește-ne să nu ne credem mari în experiențele noastre. În schimb dăruiește-ne să devenim mici ca tine pentru ca să putem să fim aproape de tine și să primim de la tine umilință și blândețe din belșug. Nu ne priva de revelația ta, epifania copilăriei tale în inimile noastre, pentru ca împreună cu ea să putem vindeca orice orgoliu și orice aroganță. Avem nevoie extremă […] ca tu să revelezi în noi simplitatea ta apropiindu-ne pe noi, ba chiar Biserica și lumea întreagă, de Tine. Lumea este obosită și epuizată pentru că face întrecere cine este cel mai mare. Există o concurență nemiloasă între guverne, între Biserici, între popoare, în cadrul familiilor, între o parohie și alta: cine este cel mai mare dintre noi? Lumea este rănită de răni dureroase pentru că este mare boala sa: cine este cel mai mare? Dar astăzi am găsit în Tine unicul nostru medicament, Fiu al lui Dumnezeu. Noi și lumea toată nu vom găsi nici mântuire nici pace, dacă nu te întâlnim din nou în ieslea din Betleem. Amin”[43].

Mulțumesc și vă urez un Crăciun sfânt și un an nou 2017 fericit!

[liber]

Când, în urmă cu doi ani, am vorbit despre boli, unul dintre voi a venit să-mi spună: „Unde trebuie să merg, în farmacie sau să mă spovedesc?” – „Eh, amândouă”, am spus eu. Și când l-am salutat pe cardinalul Brandmüller, el m-a privit în ochi și mi-a spus: „Acquaviva!”. Eu, pe moment, n-am înțeles, dar după aceea, gândind, gândind, mi-am amintit că Acquaviva, al treilea general al Societății lui Isus, scrisese o carte pe care noi studenții o citeam în latină, părinții spirituali ne puneau s-o citim, se numea astfel: Industriae pro Superioribus ejusdem Societatis ad curandos animae morbos, adică bolile sufletului. În urmă cu trei luni a apărut o ediție foarte bună în italiană, făcută de părintele Giuliano Raffo, mort recent; cu un prolog bun care indică modul cum trebuie citită, precum și o introducere bună. Nu este o ediție critică, dar traducerea este foarte frumoasă, bine făcută și cred că poate ajuta. Ca dar de Crăciun, mi-ar plăcea să v-o ofer fiecăruia dintre voi. Mulțumesc.

[Binecuvântarea]

Franciscus

[1]Sermo 187,1:PL 38,1001: «Magnus dies angelorum, parvus in die hominum … magnus in forma Dei, brevis in forma servi».
[2]Hom. IV, 9: PG 34, 480.
[3]Il Signore, Milano 1977, 404.
[4]Omilia din 25 decembrie 1977, 404.
[5] Cf. Sfântul Petru Crisologul, Sermo, 118: PL 52, 617.
[6] Sfânta Tereza a Pruncului Isus – îndrăgostita de micimea lui Isus – în ultima sa scrisoare, din 25 august 1897, adresată unui preot care-i fusese încredințat ca „frate spiritual”, a scris: „Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut așa de mic! Eu îl iubesc! De fapt el nu este decât iubire și milostivire” (LT 266: Opere complete, Roma 1997, 606).
[7] Cf. Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio cu care se instituie Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, 17 august 2016.
[8] Curia Romană are funcția de a-l ajuta pe Papa în conducerea zilnică a Bisericii, adică în îndatoririle sale proprii care sunt: a) păstrarea tuturor credincioșilor „în legătura unei singure credințe și a carității” și „în unitatea credinței și a comuniunii”; b) „pentru ca episcopatul să fie unul și nedespărțit” (Conciliul I din Vatican, Constituția dogmatică Pastor aeternus, Prolog). „Acest sfânt Conciliu, mergând pe urmele primului conciliu din Vatican, învață și declară, împreună cu el, că Isus Cristos, Păstorul veșnic, a întemeiat sfânta Biserică, trimițându-i pe apostoli așa cum el însuși a fost trimis de Tatăl (cf. In 20,21), și a voit ca urmașii lor, adică episcopii, să fie până la sfârșitul veacurilor păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul însuși să fie unul și indivizibil, a așezat în fruntea celorlalți apostoli pe sfântul Petru și a stabilit în el principiul și fundamentul veșnic și vizibil al unității credinței și comuniunii” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 18).
[9] De fapt, Conciliul al II-lea din Vatican, cu privire la Curia Romană, explică faptul că „în exercitarea puterii sale supreme, depline și nemijlocite asupra întregii Biserici, pontiful roman se slujește de dicasteriile Curiei romane; așadar, acestea își îndeplinesc îndatorirea în numele și sub autoritatea lui, pentru binele Bisericilor și în slujba păstorilor” (Decretul Christus Dominus, 9). Astfel, ne amintește că, înainte de toate, Curia este un organism de ajutor pentru Papa, și precizează în același timp că slujirea organismelor din Curia Romană s-a desfășurat mereu nomine et auctoritate a aceluiași Pontif Roman. Pentru aceasta activitatea Curiei este îndeplinită in bonum Ecclesiarum et in servitium Sacrorum Pastorum, adică orientată fie spre binele Bisericilor particulare, fie în sprijinul episcopilor lor. Bisericile particulare sunt „formate după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici particulare constă și din ele este constituită Biserica catolică, una și unică” (Lumen gentium, 23).
[10] „De altfel, este o normă constantă asemenea acord între Papa și Curia sa. Nu numai în marile ore ale istoriei acest acord revelează existența și forța sa; ci mereu el este în vigoare, în fiecare zi, în fiecare act al slujirii pontificale, așa cum se cuvine organului de aderență nemijlocită și de ascultare absolută, de care Pontiful Roman se folosește pentru a explica misiunea sa universală. Și acest raport esențial al Curiei Romane cu exercitarea activității apostolice a Papei este justificarea, ba chiar gloria Curiei însăși, rezultând din același raport necesitatea sa, utilitatea sa, demnitatea sa și autoritatea sa; de fapt Curia Romană este instrumentul de care Papa are nevoie și de care Papa se folosește pentru a desfășura propriul mandat divin. Un instrument foarte demn, de la care nu este uimire dacă de la noi toți și de la noi înșine cei dintâi, atât de mult se cere, atât de mult se pretinde! Funcția sa reclamă capacități și virtuți înalte, pentru că întocmai este înaltă funcția sa. Funcție foarte delicată, cum este aceea de a fi păzitoare sau ecou al adevărurilor divine și de a se face limbaj și dialog cu spiritele umane; funcție foarte vastă, cum este aceea care are ca graniță orbe universul; funcție foarte nobilă, cum este aceea de a asculta și de a interpreta glasul Papei și în același timp de a nu lăsa să-i lipsească orice informație utilă și obiectivă, oric sfat filial și ponderat” (Paul al VI-lea, Discurs la Curia Romano, 21 septembrie 1963).
[11]Ep. ad Eulog. Alexandrin, epist. 30: PL 77, 933. Curia Romană „își ia de la păstorul Bisericii universale propria existență și competență. De fapt, ea într-atât trăiește și acționează pe cât este în relație cu slujirea petrină și pe ea se întemeiază” (Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Pastor bonus, Introducere nr. 7; cf. art. 1).
[12] Istoria atestă că Curia Romană este în stare de permanentă „reformă”, cel puțin în ultimii o sută de ani. „De fapt, cea anunțată la 13 aprilie 2013 cu comunicatul Secretariatului de Stat vine ca a patra începând de la cea realizată de sfântul Pius al X-lea cu constituția Sapienti Consilio din 1908. Această reformă era desigur urgentă în perspectiva unei noi orânduiri canonice, deja în pregătire; totuși, se arăta și mai necesară deja datorită sfârșitului puterii temporale. A urmat-o cea realizată de fericitul Paul al VI-lea cu Regiminis Ecclesiae Universae (1967), urmată după celebrarea Conciliului al II-lea din Vatican. Același Papă prevăzuse o reexaminare a textului în lumina unei prime experimentări. În 1988 a venit constituția Pastor Bonus a sfântului Ioan Paul al II-lea, care în structura generală urma schema montiniană, dar inserează o clasificare diferită a diferitelor organisme și ale competențelor lor în sintonie cu CIC 1983. În cadrul acestor treceri fundamentale, se înregistrează alte intervenții importante. Benedict al XV-lea, de exemplu, a creat și a inserat printre Congregațiile romane pe cea pentru Seminarii (până în acel moment secțiune în cadrul Congregației Consistoriale) și Universitățile de Studii (1915) și alta pentru Bisericile Orientale (1917: anterior era constituită ca secțiune în S. Congregatio de Propaganda Fide). Ioan Paul al II-lea a făcut schimbări în organizarea curială și după Pastor Bonus și, după el, intervenții semnificative a făcut și Benedict al XVI-lea: să ne gândim la instituirea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări (2010), la transferarea competențelor asupra Seminariilor de la Congregația pentru Educația Catolică la cea pentru Cler și a competenței asupra Catehezei de la aceasta din urmă la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. La acestea se vor adăuga celelalte intervenții de simplificare, puse la punct în decursul anilor și unele active până astăzi, cu unificarea mai multor dicastere sub o unică președinție” (Marcello Semeraro, La riforma di Papa Francesco, Il Regno, Anul LXI, nr. 1240 – 15 iulie 2016, pag. 433-441).
[13] În acest sens, Paul al VI-lea, la 21 septembrie 1963, vorbind Curiei Romane, a spus: „Este explicabil cum această orânduire este agravată de însăși vârsta sa venerabilă, cum resimte disparitatea organelor sale și a practicii sale cu privire la necesitățile și la obiceiurile din noile timpuri, cum simte în același timp nevoia de a se simplifica și de a se descentraliza și aceea de a se lărgi și a se abilita la noi funcțiuni”.
[14] Paul al VI-lea, la 22 februarie 1975, cu ocazia Jubileului Curiei Romane, a spus: „Noi suntem Curia Romană, […] această conștiință a noastră, pe care o vrem foarte clară nu numai în definirea sa canonică, ci și în conținutul său moral și spiritual, impune fiecăruia dintre noi un act penitențial conform cu disciplina proprie a jubileului, act pe care-l putem numi de autocritică pentru a verifica, în secretul inimilor noastre, dacă comportamentul nostru corespunde funcției care ne este încredințată. Ne stimulează la această confruntare interioară înainte de toate coerența vieții noastre ecleziale și apoi analiza, pe care atât Biserica, cât și societatea o fac cu privire la noi, cu exigență adesea neobiectivă și cu atât mai severă cu cât este mai reprezentativă poziția noastră, din care ar trebui să iradieze mereu o exemplaritate ideală […]. De aceea două sentimente spirituale vor da sens și valoare celebrării noastre jubiliare: un sentiment de sinceră umilință, care înseamnă adevăr cu privire la noi înșine, declarându-ne cei dintâi care au nevoie de milostivirea lui Dumnezeu” (Insegnamenti di Paolo VI, XIII [1975], pag. 172-176).
[15] În acest sens, succesiunea generațiilor face parte din viață și vai de noi dacă gândim sau dacă trăim uitând acest adevăr. Deci, alternanța persoanelor este normală, necesară și de dorit.
[16] Benedict al XVI-lea, inspirându-se dintr-o viziune a sfintei Hildegard de Bingen, în timpul Discursului adresat Curiei din 20 decembrie 2010 a aminti că însăși fața Bisericii poate din păcate să fie „acoperită de praf” și „haina sa ruptă”. Și pentru aceasta am amintit la rândul meu că vindecarea „este și rod al conștiinței bolii și al deciziei personale și comunitare de a se îngriji suportând cu răbdare și cu perseverență îngrijirea” (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2014).
[17] E vorba de a înțelege reforma ca o transformare, adică o mutare înainte, o îmbunătățire: a muta / a comuta in melius.
[18] Cf. Omilia, Domus Sanctae Marthae, 1 decembrie 2016.
[19]Omilia cu ocazia Jubileului Curiei Romane, 22 februarie 2016; cf. Discurs de inaugurare a lucrărilor Consistoriului, 12 februarie 2015.
[20] Paul al VI-lea, Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963.
[21] „Mandatul de a evangheliza pe toți oamenii constituie misiunea esențială a Bisericii, îndatorire și misiune pe care schimbările vaste și profunde ale societății actuale nu le fac mai puțin urgente. De fapt, a evangheliza este harul și vocația proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru a evangheliza, […] comunitatea creștinilor nu este niciodată închisă în ea însăși. În ea viața intimă – viața de rugăciune, ascultarea Cuvântului și a învățăturii apostolilor, caritatea fraternă trăită, pâinea frântă – nu dobândește toate semnificația sa decât atunci când ea devine mărturie, provoacă admirația și convertirea, se face predică și anunțare a Veștii Bune. Astfel toată Biserica primește misiunea de a evangheliza, și lucrarea fiecăruia este importantă pentru tot” (Idem, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 14-15). „nu mai putem rămâne liniștiți, în așteptare pasivă, în bisericile noastre și că este necesar să se treacă de la o pastorație de simplă conservare la o pastorație în mod hotărât misionară” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 15).
[22] Nu trebuie pierdută tensiunea pentru vestire celor care sunt departe de Cristos, pentru că aceasta este prima îndatorire a Bisericii (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 34).
[23] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 26. „Visez o alegere misionară [= misiune paradigmatică] capabilă să transforme orice lucru, așa încât cutumele, stilurile, orarele, limbajul și orice structură eclezială [= misiune programatică] să devină un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare” (ibid., 27). În acest sens, „ceea ce face să cadă structurile slăbite, ceea ce duce la schimbarea inimilor creștinilor, este exact misionaritatea„, pentru că „misiunea programatică, așa cum indică numele său, constă în realizarea de acte de natură misionară. În schimb, misiunea paradigmatică implică punerea în cheie misionară a activităților obișnuite ale Bisericilor particulare” (Discurs adresat episcopilor responsabili din CELAM, Rio de Janeiro, 28 iulie 2013).
[24] Cf. Paul al VI-lea, Constituția apostolică Regimini Ecclesiae universae, art. 1 § 2; Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Pastor Bonus, art. 2 § 2.
[25] „De la Roma pleacă astăzi invitația la «actualizare» […], adică la perfecționarea oricărui lucru, intern și extern, al Bisericii. Roma papală este astăzi cu totul alta și, prin harul lui Dumnezeu, cu atât mai demnă și mai înțeleaptă și mai sfântă; cu atât mai conștientă de vocația sa evanghelică, cu atât mai angajată în misiunea sa creștină, cu atât mai doritoare, de aceea susceptibilă de reînnoire perenă” (Paul al VI-lea, Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963).
[26] Motu proprio Sedula Mater, 15 august 2016.
[27] Decretul Christus Dominus, 9.
[28] Printre funcțiunile secretarului de stat, ca prim colaborator al Suveranului Pontif în exercitarea misiunii sale supreme și executor al alegerilor pe care Papa le face cu ajutorul organelor de consultare, ar trebui să fie proeminentă reuniunea periodică și frecventă cu conducătorii de dicastere. În orice caz, sunt de necesitate primară coordonarea și colaborarea dicasterelor între ele și cu celelalte oficii.
[29] Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Pastor Bonus, 22.
[30] O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării (cf. Discurs pentru comemorarea a 50 de ani de la instituirea Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015; Exortația apostolică Evangelii gaudium, 171). Etape ale ascultării pentru reforma Curiei au fost: 1. Adunarea părerilor în vara anului 2013: de la conducătorii de dicastere și alții; de la cardinalii din Consiliu; de la fiecare episcop și Conferință Episcopală din zona teritorială de proveniență; 2. Reuniunea conducătorilor de dicastere din 10 septembrie 2013 și din 24 noiembrie 2014; 3. Consistoriul din 12-13 februarie 2015; 4. Scrisoarea Consiliului Cardinalilor către conducătorii de dicastere din 17 septembrie 2014 pentru eventuale „descentralizări”; 5. Intervențiile fiecărui conducător de dicaster în reuniunile Consiliului Cardinalilor pentru cererea de propuneri și păreri pentru reforma fiecărui dicaster (cf. Marcello Semeraro, La riforma di Papa Francesco, Il Regni, pag. 433-441).
[31] Pentru a aprofunda pașii făcuți, motivațiile și scopurile procesului de reformă se recomandă să se facă referință îndeosebi la cele trei Scrisori apostolice în formă de Motu proprio cu care s-a intervenit până astăzi pentru crearea, variația și suprimarea unor dicastere din Curia Romană.
[32] Ritmul de lucru îi are angajați pe membrii Consiliului dimineața și după-amiază, cu un total de 93 de reuniuni până astăzi.
[33] Sesiunile de lucru ale Consiliului au fost până astăzi peste șaisprezece (în medie, una la fiecare două luni), astfel ritmate în timp: Sesiunea I: 1-3 octombrie 2013‎; Sesiunea a II-a: 3-5 decembrie 2013‎; Sesiunea a III-a: 17-19 februarie 2014‎; Sesiunea a IV-a: 28-30 aprilie 2014‎; Sesiunea a V-a: 1-4 iulie 2014‎; Sesiunea a VI-a: 15-17 septembrie 2014‎; Sesiunea a VII-a: 9-11 decembrie 2014‎; Sesiunea a VIII-a: 9-11 februarie 2015‎; Sesiunea a IX-a: 13-15 martie 2015‎; Sesiunea a X-a: 8-10 iunie 2015‎; Sesiunea a XI-a: 14-16 septembrie 2015‎; Sesiunea a XII-a: 10-12 decembrie 2015‎; Sesiunea a XIII-a: 8-9 februarie 2016‎; Sesiunea a XIV-a: 11-13 aprilie 2016‎; Sesiunea a XV-a: 6-8 iunie 2016‎; Sesiunea a XVI-a:‎ 12-14 septembrie 2016‎; Sesiunea a XVII-a: 12-14 decembrie 2016.
[34] Înființată la 18 iulie 2013 și suprimată la 22 mai 2014, cu funcția de a oferi suportul tehnic al consultanței specializate și de a elabora soluții strategice de îmbunătățire, apte să evite risipe de resurse economice, să favorizeze transparența în procesele de cumpărare de bunuri și servicii, să perfecționeze administrarea patrimoniului mobiliar și imobiliar, să acționeze cu prudență tot mai mare în domeniul financiar, să asigure o corectă aplicare a principiilor contabile și să garanteze asistența sanitară și asigurarea socială tuturor celor care au dreptul: „la o simplificare și raționalizare a organismelor existențe și la o programare mai atentă a activităților economice ale tuturor administrațiilor vaticane” (Chirograful din 18 iulie 2013).
[35] De exemplu Recomandările elaborate de Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI). Astăzi activitatea IOR este pe deplin conformă cu normativa în vigoare în statul Cetatea Vaticanului în materie de anti-spălare de bani și luptă împotriva finanțării terorismului în vigoare în statul Cetatea Vaticanului.
[36] A.I.F. este Oficiul de prevenire și contrastare a spălării banilor proveniți din activități delictuoase și din finanțarea terorismului (Statut cap. 1, art. 1, par. 1); cu misiunea, printre altele, de a supraveghea respectarea obligațiilor stabilite în materie de prevenire și de contrastare a spălării banilor și a finanțării terorismului, de a da dispoziții de realizare și de a adopta instrucțiuni și măsuri cu caracter particular față de subiecții supuși obligațiilor.
[37] A.I.F. a fost instituită și pentru a reînnoi angajarea Sfântului Scaun în adoptarea principiilor și în folosirea instrumentelor juridice dezvoltate de comunitatea internațională, adaptând ulterior sistemul instituțional cu scopul prevenirii și al contrastării spălării banilor, a finanțării terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă.
[38] Consiliul pentru Economie are „misiunea de a supraveghea gestiunea economică și de a veghea asupra structurilor și asupra activităților administrative și financiare ale dicasterelor din Curia Romană, ale instituțiilor legate cu Sfântul Scaun și ale statului Cetatea Vaticanului” (Motu Proprio Fidelis dispensator et prudens, 1).
[39] „Oficiul Revizorului General acționează în deplină autonomie și independență în acord cu legislația în vigoare și cu propriul statut, raportând direct Suveranului Pontif. Supune Consiliului pentru Economie un program anual de revizuire pentru și un raport anual al propriilor activități. Obiectiv al programului de revizuire este acela de a găsi cele mai importante zone de gestionare și de organizare în mod potențiale expuse la riscuri”. Oficiul Revizorului General este instituția care desfășoară revizuirea contabilă a dicasterelor din Curia Romană, a instituțiilor legate cu Sfântul Scaun și a statului Cetatea Vaticanului. Activitatea ORG urmărește obiectivul de a furniza păreri profesionale și independente, în privința adaptării procedurilor contabile și administrative (sistem de control intern) și aplicarea lor efectivă (compliance audit), precum și credibilitatea bilanțurilor fiecărui dicasteriu și consolidat (financial audit) și regularitatea în folosirea resurselor financiare și materiale (value for money audit).
[40] „Actualul context comunicativ, caracterizat de prezența și de dezvoltarea mass-media digitale, de factorii convergenței și interactivității, cere o regândire a sistemului informativ al Sfântului Scaun și angajează la o reorganizare care, valorizând ceea ce s-a dezvoltat în istorie în cadrul sistemului de comunicare al Sfântului Scaun, să continue cu hotărâre spre o integrare și gestiune unitară”.
[41] Cu Motu Proprio din 31 mai 2016 De concordia inter Codices au fost schimbate câteva norme din Codul de Drept Canonic.
[42] „Organismul va fi competent în problemele care se referă la migrații, nevoiași, bolnavi și excluși, marginalizați, victime ale conflictelor armate și ale catastrofelor naturale, încarcerați, șomeri și persoane a căror demnitate este în pericol”.
[43]L’umanità di Dio, Qiqajon, Magnano 2015, 183-184.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.12.2016
Publicarea pe acest sit: 24.12.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns