Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 21 decembrie 2015

Iubiți frați și surori,

Vă cer scuze că nu vorbesc stând în picioare, însă de câteva zile sunt sub influența răcelii și nu mă simt foarte puternic. Cu permisiunea voastră, vă vorbesc stând așezat.

Sunt bucuros să vă adresez urările cele mai cordiale de Crăciun sfânt și An Nou fericit, care se extind și la toți colaboratorii, la reprezentanții pontificali și îndeosebi la cei care, în timpul anului trecut, au terminat slujirea lor datorită ajungerii la limita de vârstă. Amintim și persoanele care au fost chemate în fața lui Dumnezeu. Spre voi toți și spre cei din familiile voastre se îndreaptă gândul meu și recunoștința mea.

La prima mea întâlnire cu voi, în anul 2013, am voit să subliniez două aspecte importante și inseparabile ale muncii din curie: profesionalismul și slujirea, indicând ca model de imitat figura sfântului Iosif. În schimb, anul trecut, pentru a ne pregăti la sacramentul Reconcilierii, am tratat câteva ispite și „boli” – „catalogul bolilor curiale”; în schimb astăzi ar trebui să vorbesc despre „antibioticele curiale” – care ar putea să lovească orice creștin, orice curie, comunitate, congregație, parohie sau mișcare eclezială. Boli care cer prevenție, vigilență, îngrijire și, din păcate, în unele cazuri, intervenții dureroase și prelungite.

Unele dintre aceste boli s-au manifestat în cursul acestui an, cauzând nu puțină durere întregului trup și rănind atâtea suflete, chiar cu scandalul.

Pare necesar să afirm că acest lucru a fost – și va fi mereu – obiect de reflecție sinceră și de măsuri decisive. Reforma va merge înainte cu determinare, luciditate și curaj, pentru că Ecclesia semper reformanda.

Totuși, bolile și chiar scandalurile nu vor putea ascunde eficiența serviciilor, pe care Curia Romană cu trudă, responsabilitate, angajare și dăruire le aduce papei și întregii Biserici și aceasta este o adevărată mângâiere. Învăța sfântul Ignațiu că „aparține duhului rău să provoace remușcare, să întristeze, să pună dificultăți și să tulbure cu motive false, pentru a împiedica să se meargă înainte; în schimb, aparține duhului bun să dea curaj și energii, să dea mângâieri și lacrimi, inspirații și seninătate, diminuând și înlăturând orice dificultate, pentru a merge înainte pe calea binelui” (1).

Ar fi mare nedreptate să nu exprimăm o vie recunoștință și o necesară încurajare tuturor persoanelor sănătoase și oneste care lucrează cu dăruire, devoțiune, fidelitatea și profesionalism, oferind Bisericii și succesorului lui Petru întărirea solidarității și ascultării lor, precum și a rugăciunilor lor generoase.

Mai mult, rezistențele, trudele și căderile persoanelor și ale slujitorilor reprezintă lecții și ocazii de creștere și niciodată de descurajare. Sunt oportunități pentru a ne întoarce la esențial, care înseamnă a ne confrunta conștiinței pe care o avem despre noi înșine, despre Dumnezeu, despre aproapele, despre sensus Ecclesiae și despre sensus fidei.

Despre această întoarcere la esențial aș vrea să vă vorbesc astăzi, în timp ce suntem la începutul pelerinajului Anului Sfânt al Milostivirii, deschis de Biserică în urmă cu câteva zile, și care reprezintă pentru ea și pentru noi toți o chemare puternică la recunoștință, la convertire, la reînnoire, la pocăință și la reconciliere.

În realitate, Crăciunul este sărbătoarea infinitei Milostiviri a lui Dumnezeu. Spune sfântul Augustin de Hippona: „Putea să existe milostivire față de noi nefericiții mai mare decât aceea care l-a indus pe Creatorul cerului să coboare din cer și pe Creatorul pământului să se îmbrace cu un trup muritor? Chiar acea milostivire l-a indus pe stăpânul lumii să se îmbrace în natura de servitor, în așa fel încât deși fiind pâine să-i fie foame, deși fiind săturare să-i fie sete, deși fiind putere să devină slab, deși fiind mântuirea să fie rănit, deși fiind viață să poată muri. Și toate acestea pentru a sătura foamea noastră, pentru a alina arșița noastră, pentru a întări slăbiciunea noastră, pentru a șterge fărădelegea noastră, pentru a aprinde caritatea noastră” (2).

Deci, în contextul acestui An al Milostivirii și al pregătirii pentru sfânta naștere, de acum la ușă, aș vrea să vă prezint un material ajutător practic pentru a putea trăi rodnic acest timp de har. Este vorba despre un non-exhaustiv „catalog al virtuților necesare” pentru cel care prestează servicii în curie și pentru toți cei care vor să facă rodnică consacrarea sau slujirea lor adusă Bisericii.

Invit conducătorii dicasteriilor și pe superiori să-l aprofundeze, să-l îmbogățească și să-l completeze. Este o listă care pornește tocmai de la o analiză acrostih a cuvântului „misericordia” – părintele Ricci, în China, făcea asta – pentru ca ea să fie călăuza noastră și farul nostru.

1. Misionaritate și pastoralitate. Misionaritatea este ceea ce face și arată curia fertilă și rodnică; este dovada eficacității, a eficienței și a autenticității activității noastre. Credința este un dar, însă măsura credinței noastre se dovedește și de cât suntem capabili s-o comunicăm (3). Fiecare botezat este misionar al veștii bune înainte de toate cu viața sa, cu munca sa și cu mărturia sa bucuroasă și convinsă. Pastorația sănătoasă este o virtute indispensabilă, în special, pentru fiecare preot. Este angajarea zilnică de a-l urma pe Bunul Păstor, care se îngrijește de oițele sale și își dă viața pentru a mântui viața celorlalți. Este măsura activității noastre curiale și sacerdotale. Fără aceste două aripi nu vom putea niciodată să zburăm și nici să ajungem la fericirea „slujitorului credincios” (cf. Mt 25,14-30).

2. Idoneitate și iscusință. Idoneitatea cere efortul personal de a dobândi condițiile necesare și cerute pentru a exercita cât mai bine propriile îndatoriri și activități, cu intelectul și intuiția. Ea este împotriva recomandărilor și a pilelor. Iscusința este promptitudinea minții pentru a înțelege și a înfrunta situațiile cu înțelepciune și creativitate. Idoneitatea și iscusința reprezintă și răspunsul uman dat harului divin, când fiecare dintre noi urmează acea vorbă vestită: „a face totul ca și cum Dumnezeu n-ar exista și, după aceea, a lăsa totul lui Dumnezeu ca și cum eu n-aș exista”. Este comportamentul discipolului care se adresează Domnului în fiecare zi cu aceste cuvinte din Rugăciunea Universală foarte frumoasă atribuită papei Clement al XI-lea: „Condu-mă cu înțelepciunea ta, sprijină-mă cu dreptatea ta, încurajează-mă cu bunătatea ta, ocrotește-mă cu puterea ta. Îți ofer, Doamne: gândurile, pentru ca să fie conduse de tine; cuvintele, pentru ca să fie despre tine; acțiunile, pentru ca să fie conform ție; suferințele, pentru ca să fie pentru tine” (4).

3. Spiritualitate și umanitate. Spiritualitatea este coloana portantă a oricărei slujiri în Biserică și în viața creștină. Ea este ceea ce alimentează toată acțiunea noastră, o sprijină și o ocrotește de fragilitatea umană și de ispitele zilnice. Umanitatea este ceea ce întrupează veridicitatea credinței noastre. Cine renunță la propria umanitate renunță la tot. Umanitatea este ceea ce ne face diferiți de mașini și de roboți care nu simt și nu se înduioșează. Când ne este greu să plângem în mod serios sau să râdem cu pasiune – sunt două semne – atunci a început declinul nostru și procesul nostru de transformare din „oameni” în altceva. Umanitatea înseamnă a ști să arătăm duioșie și familiaritate și respect cu toți (cf. Fil 4,5). Spiritualitatea și umanitatea, deși sunt calități înnăscute, totuși sunt potențialități de realizat în întregime, de obținut încontinuu și de demonstrat zilnic.

4. Exemplaritate și fidelitate. Fericitul Paul al VI-lea a amintit curiei – în anul 1963 – „vocația sa la exemplaritate” (5). Exemplaritate pentru a evita scandalurile care rănesc sufletele și amenință credibilitatea mărturiei noastre. Fidelitate față de consacrarea noastră, față de vocația noastră, amintindu-ne mereu cuvintele lui Cristos: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mai mari. Și cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit și în cele mai mari” (Lc 16,10) și „Oricine ar scandaliza pe unul dintre aceștia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar și să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii pentru scandaluri! Căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul” (Mt 18,6-7).

5. Raționalitate și amabilitate. Raționalitatea folosește pentru a evita excesele emotive și amabilitatea folosește pentru a evita excesele birocrației și ale programărilor și planificărilor. Sunt calități necesare pentru echilibrul personalității: „Dușmanul – și îl citez încă o dată pe sfântul Ignațiu, scuzați-mă – observă bine dacă un suflet este grosolan sau delicat; dacă este delicat, face în așa fel încât să-l facă delicat până la exces, pentru a-l putea apoi neliniști și încurca mai mult” (6). Orice exces este semn al vreunui dezechilibru, fie excesul în raționalitate, fie în amabilitate.

6. Inofensivitate și determinare. Inofensivitatea care ne face atenți în evaluare, capabili să ne abținem de al acțiuni impulsive și grăbite. Este capacitatea de a face să se evidențieze ceea ce este mai bun în noi, în alții și în situații acționând cu atenție și înțelegere. Înseamnă a face altora ceea ce ai vrea să și se facă ție (cf. Mt 7,12 și Lc 6,31). Determinarea este acțiunea cu voință hotărâtă, cu viziune clară și cu ascultare față de Dumnezeu și numai prin legea supremă a lui salus animarum (cf. CIC, can. 1725).

7. Caritate și adevăr. Două virtuți indisolubile ale existenței creștine: „a face adevărul în caritate și a trăi caritatea în adevăr” (cf. Ef 4,15) (7). Până acolo încât caritatea fără adevăr devine ideologie a cumsecădeniei distructive și adevărul fără caritate devine „judiciarism” orb.

8. Onestitate și maturitate. Onestitatea este corectitudinea, coerența și acțiunea cu sinceritate absolută față de noi înșine și față de Dumnezeu. Cine este onest nu acționează corect numai sub privirea supraveghetorului sau a superiorului; cel onest nu se teme că este prins, pentru că nu înșeală niciodată pe cel care se încrede în el. Cel onest nu face niciodată pe șeful peste persoanele sau peste lucrurile care i-au fost încredințate ca să le administreze, ca „slujitorul rău” (Mt 24,48). Onestitatea este baza pe care se sprijină toate celelalte calități. Maturitatea este căutarea de a ajunge la armonia dintre capacitățile noastre fizice, psihice și spirituale. Ea este ținta și rezultatul unui proces de dezvoltare care nu se termină niciodată și care nu depinde de vârsta pe care o avem.

9. Respectuozitate și umilință. Respectuozitatea este calitatea sufletelor nobile și delicat; a persoanelor care încearcă mereu să demonstreze respect autentic față de alții, față de propriul rol, față de superiori și față de subordonați, față de practici, față de documente, față de secret și față de caracterul rezervat; persoanele care știu să asculte cu atenție și să vorbească educat. În schimb, umilința este virtutea sfinților și a persoanelor pline de Dumnezeu, care cu cât cresc în importanță cu atât crește în ele conștiința că sunt nimic și că nu pot face nimic fără harul lui Dumnezeu (cf. In 15,8).

10. „Doviziosit?” („Îmbelșugare”) – eu am viciul neologismelor. Cu cât avem mai multă încredere în Dumnezeu și în providența sa, cu atât suntem mai îmbelșugați cu sufletul și mai deschiși în a da, știind că dăruind mai mult primim mai mult. În realitate, este inutil să deschidem toate Porțile Sfinte ale tuturor bazilicilor din lume, dacă poarta inimii noastre este închisă la iubire, dacă mâinile noastre sunt închise la dăruire, dacă sunt închise casele noastre la găzduire și dacă bisericile noastre sunt închise la primire. Atenția înseamnă a îngriji detaliile și a oferi ceea ce este mai bun din noi și a nu atenua niciodată atenția cu privire la viciile și lipsurile noastre. Sfântul Vincențiu de Paul se ruga astfel: „Doamne, ajută-mă să-mi dau seama imediat: de cei care sunt lângă mine, de cei care sunt preocupați și dezorientați, de cei care suferă fără să arate asta, de cei care se simt izolați fără să vrea asta”.

11. Impavidit? (Neînfricarea) și promptitudinea. A fi neînfricat înseamnă a nu se lăsa înfricoșat în fața dificultăților, ca Daniel în groapa leilor, ca David în fața lui Goliat; înseamnă a acționa cu curaj și determinare și fără lâncezeală „ca un bun soldat” (2Tim 2,3-4); înseamnă a ști să faci primul pas fără a întârzia, ca Abraham și ca Maria. În schimb promptitudinea înseamnă a ști să acționezi cu libertate și agilitate fără a te alipi de lucrurile materiale care trec. Spune psalmul: „chiar dacă ar fi să curgă bogățiile, nu vă lipiți inima de ele!” (Ps 61,11). A fi prompt înseamnă a fi mereu în mișcare, fără a te lăsa îngreunat acumulând lucruri inutile și închizându-te în propriile proiecte și fără a te lăsa dominat de ambiție.

12. Și, în sfârșit, affidabilit? (credibilitatea) și sobrietatea. Credibil este cel care știe să-și mențină angajamentele cu seriozitate și atenție atunci când este observat, dar mai ales când este sigur; este cel care iradiază în jurul său un sentiment de liniște, pentru că nu trădează niciodată încrederea care i-a fost acordată. Sobrietatea – ultima virtute din această listă nu ca importanță – este capacitatea de a renunța la superfluu și de a rezista în fața logicii consumiste dominante. Sobrietatea înseamnă prudență, simplitate, esențialitate, echilibru și cumpătare. Sobrietatea înseamnă a privi lumea cu ochii lui Dumnezeu și cu privirea săracilor și de partea săracilor. Sobrietatea este un stil de viață (8) care indică primatul celuilalt ca principiu ierarhic și exprimă existența ca grijă și slujire față de alții. Cel care este sobru este o persoană coerentă și esențială în toate, pentru că știe să reducă, să recupereze, să recicleze, să repare și să trăiască cu simțul măsurii.

Iubiți frați,

Milostivirea nu este un sentiment trecător, ci este sinteza veștii bune, este alegerea celui care vrea să aibă sentimentele inimii lui Isus (9), a celui care vrea să-l urmeze serios pe Domnul care ne cere: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru” (Lc 6,36; cf. Mt 5,48). Afirmă părintele Ermes Ronchi: „Milostivire: scandal pentru dreptate, nebunie pentru inteligență, mângâiere pentru noi datornicii. Datoria de a exista, datoria de a fi iubiți se plătește numai cu milostivirea”.

Așadar, milostivirea să conducă pașii noștri, să inspire reformele noastre, să lumineze deciziile noastre. Ea să fie coloana portantă a acțiunii noastre. Ea să ne învețe când trebuie să mergem înainte și când trebuie să facem un pas înapoi. Ea să ne facă să citim micimea acțiunilor noastre în marele proiect de mântuire al lui Dumnezeu în maiestuozitatea și misteriozitatea lucrării sale.

Pentru a ne ajuta să înțelegem asta, să ne lăsăm încântați de rugăciunea minunată care este atribuită în mod obișnuit fericitului Oscar Arnulfo Romero, dar care a fost rostită pentru prima dată de cardinalul John Dearden:

Din când în când ne ajută să facem un pas înapoi și să vedem de departe.
Împărăția nu este numai dincolo de eforturile noastre, este și dincolo de viziunile noastre.
În viața noastră reușim să facem numai o mică parte
din acea lucrarea minunată care este opera lui Dumnezeu.
Nimic din ceea ce facem noi nu este complet.
Care este ca și cum am spune că Împărăția se află mai încolo de noi înșine.
Nicio afirmație nu spune tot ceea ce se poate spune.
Nicio rugăciune nu exprimă complet credința.
Niciun crez nu aduce perfecțiunea.
Nicio vizită pastorală nu poartă cu sine toate soluțiile.
Niciun program nu împlinește pe deplin misiunea Bisericii.
Nicio țintă și niciun obiectiv nu ajunge la caracterul complet.
Despre aceasta este vorba:
noi plantăm semințe care într-o zi se vor naște.
Noi stropim semințe deja plantate, știind că alții le vor păstra.
Punem bazele a ceva ce se va dezvolta.
Punem drojdie care va înmulți capacitățile noastre.
Nu putem face totul,
însă dă un sens de eliberarea să-l începem.
Ne dă forța de a face ceva și de a face bine.
Poate să rămână incomplet, însă este un început, pasul unui drum.
O oportunitate pentru ca harul lui Dumnezeu să intre
și să facă restul.
Se poate întâmpla că nu vom vedea niciodată împlinirea sa,
însă aceasta este diferența între maistru șef și salahor.
Suntem salahori, nu maiștri șefi,
servitori, nu Mesia.
Noi suntem profeți ai unui viitor care nu ne aparține.

Și cu aceste gânduri, cu aceste sentimente, vă urez un Crăciun fericit și sfânt și vă cer să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Note:

1. Exerciții spirituale, 315.
2. Serm. 207, 1: PL 38, 1042.
3. „Misionaritatea nu este numai o problemă de teritorii geografice, ci de popoare, de culturi și de persoane, tocmai pentru că «granițele» credinței nu străbat numai locuri și tradiții umane, ci inima fiecărui bărbat și a fiecărei femei. Conciliul Vatican II a subliniat în mod special că datoria misionară, datoria de a lărgi granițele credinței este a fiecărui botezat și a tuturor comunităților creștine” (Mesaj pentru Ziua Mondială Misionară 2013, 2).
4. Missale Romanum, ed. 2002.
5. Discurs adresat Curiei Romane, 21 septembrie 1963: AAS 55 (1963), 793-800.
6. Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, 349.
7. „Caritatea în adevăr, pentru care Isus Cristos a devenit martor prin viața sa pământească și, mai ales, prin moartea și învierea sa, este principala forță propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane și a întregii omeniri… Este o forță care-și are originea în Dumnezeu, Iubire veșnică și Adevăr absolut» (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 29 iunie 2009, 1: AAS 101 [2009], 641). De aceea trebuie să «conjugăm caritatea cu adevărul nu numai în direcția marcată de sfântul Paul, a lui «veritas in caritate» (Ef 4,15), ci și în cea, inversă și complementară, a lui «caritas in veritate». Adevărul trebuie căutat, găsit și exprimat în «economia» carității, însă caritatea la rândul ei trebuie înțeleasă, valorizată și practicată în lumina adevărului” (ibid., 2).
8. Un stil de viață inspirat de sobrietate redă omului „acea atitudine dezinteresată, gratuită, estetică ce se naște din uimire față de ființă și față de frumusețe, care îl face să citească în lucrurile vizibile mesajul Dumnezeului invizibil care le-a creat” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 37); cf. AA.VV., Nuovi stili di vita nel tempo della globalizzazione, Fondaz. Apostolicam actuositatem, Roma 2002.
9. Ioan Paul al II-lea, Angelus din 9 iulie 1989: „Expresia «Inima lui Isus» amintește imediat minții de omenitatea lui Cristos și îi subliniază bogăția sentimentelor, mila față de bolnavi; predilecția față de săraci; milostivirea față de păcătoși; duioșia față de copii; tăria în denunțarea ipocriziei, a orgoliului, a violenței; blândețea în fața opozanților; zelul pentru gloria Tatălui și jubilarea pentru planurile sale de har, misterioase și providențiale…, amintește apoi de tristețea lui Cristos pentru trădarea lui Iuda, suferința datorită singurătății, angoasa în fața morții, abandonarea filială și ascultătoare în mâinile Tatălui. Și exprimă, mai ales, iubirea care provine de neoprit din interiorul său: iubire infinită față de Tatăl și iubire fără limite față de om”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2015
Publicarea pe acest sit: 22.12.2015
Etichete:

Lasă un răspuns