Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 22 decembrie 2014

Curia romană și trupul lui Cristos

„Tu ești mai presus de heruvimi, tu care ai schimbat condiția mizerabilă a lumii atunci când te-ai făcut ca noi” (Sfântul Atanasiu)

Iubiți frați,

La sfârșitul Adventului ne întâlnim pentru tradiționalele salutări. Peste câteva zile vom avea bucuria de a celebra Nașterea Domnului; evenimentul lui Dumnezeu care se face om pentru a-i mântui pe oameni; manifestarea iubirii lui Dumnezeu care nu se limitează să ne dea ceva sau să ne trimită vreun mesaj sau pe unii mesageri, ci ni se dăruiește pe El însuși; misterul lui Dumnezeu care ia asupra sa condiția noastră umană și păcatele noastre pentru a ne revela viața sa divină, harul său imens și iertarea sa gratuită. Este întâlnirea cu Dumnezeu care se naște în sărăcia peșterii din Betleem pentru a ne învăța puterea umilinței. De fapt, Crăciunul este și sărbătoarea luminii care nu este primită de „neamul ales”, ci de „neamul sărac și simplu” care aștepta mântuirea Domnului.

Înainte de toate, aș vrea să vă urez vouă tuturor – colaboratori, frați și surori, reprezentanți pontificali răspândiți în lume – și tuturor celor dragi ai voștri un sfânt Crăciun și un An Nou fericit. Doresc să vă mulțumesc cordial pentru angajarea voastră zilnică în slujba Sfântului Scaun, a Bisericii catolice, a Bisericilor particulare și a Succesorului lui Petru.

Fiind persoane și nu numere sau numai denominațiuni, îi amintesc îndeosebi pe cei care, în timpul acestui an, au terminat slujirea lor datorită ajungerii la limitele de vârstă sau pentru că au asumat alte roluri sau pentru că au fost chemați la casa Tatălui. Și spre ei toți și spre rudele lor se îndreaptă gândul și recunoștința mea.

Doresc împreună cu voi să înalț către Domnul o vie și ferventă mulțumire pentru anul care ne părăsește, pentru evenimentele trăite și pentru tot binele pe care El a voit cu generozitate să-l facă prin intermediul slujirii Sfântului Scaun, cerându-i cu umilință iertare pentru lipsurile comise „cu gândul, cu cuvântul, cu fapta și cu omisiunea”.

Și pornind tocmai de la această cerere de iertare, aș vrea ca această întâlnire a noastră și reflecțiile pe care le voi împărtăși cu voi să devină, pentru noi toți, un sprijin și un stimulent la o adevărată cercetare a cugetului pentru a pregăti inima noastră la Sfânta Naștere.

Gândindu-mă la această întâlnire a noastră mi-a venit în minte imaginea Bisericii ca „Trup mistic al lui Isus Cristos”. Este o expresie care, așa cum avea să explice Papa Pius al XII-lea, „provine și aproape răsare din ceea ce este expus frecvent în Sfânta Scriptură și în Sfinții Părinți”1. În această privință sfântul Paul a scris: „Așa cum trupul este unul și are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deși sunt multe, formează un singur trup, tot la fel și Cristos” (1Cor 12,12)2.

În acest sens Conciliul al II-lea din Vatican ne amintește că „în structura trupului mistic al lui Cristos există o diversitate de mădulare și funcțiuni. Unul este Duhul care, după bogăția sa și după necesitățile slujirilor, își împarte darurile sale diferite în folosul Bisericii (cf. 1Cor 12,1-11)”3. De aceea „Cristos și Biserica formează, așadar, pe «Cristos total» [«Christus totus»]. Biserica este una cu Cristos”4.

Este frumos să ne gândim la Curia Romană ca la un mic model al Bisericii, adică la un „trup” care caută cu seriozitate și zilnic să fie mai viu, mai sănătos, mai armonios și mai unit în el însuși și cu Cristos.

În realitate, Curia Romană este un trup complex, compus din atâtea dicastere, consilii, oficii, tribunale, comisii și din numeroase elemente care n-au toate aceeași misiune, ci sunt coordonate pentru o funcționare eficace, edificatoare, disciplinată și exemplară, în pofida diversităților culturale, lingvistice și naționale ale membrilor săi5.

Oricum, fiind Curia un trup dinamic, ea nu poate trăi fără a se hrăni și fără a se îngriji. De fapt, Curia – ca Biserica – nu poate trăi fără să aibă un raport vital, personal, autentic și trainic cu Cristos6. Un membru al Curiei care nu se alimentează zilnic cu acea hrană va deveni un birocrat (un formalist, un funcționalist, un angajat): o mlădiță care se usucă și încet-încet moare și este aruncată departe. Rugăciunea zilnică, participarea asiduă la sacramente, îndeosebi la Euharistie și la Reconciliere, contactul zilnic cu cuvântul lui Dumnezeu și spiritualitatea tradusă în caritate trăită sunt alimentul vital pentru fiecare dintre noi. Să fie clar pentru noi toți că fără El nu vom putea face nimic (cf. In 15,8).

Prin urmare, raportul viu cu Dumnezeu alimentează și întărește și comuniunea cu ceilalți, adică suntem cu atât mai intim uniți cu Dumnezeu cu cât suntem mai uniți între noi pentru că Duhul lui Dumnezeu unește și duhul celui rău desparte.

Curia este chemată să se îmbunătățească, să se îmbunătățească mereu și să crească în comuniune, sfințenie și înțelepciune pentru a realiza pe deplin misiunea sa7. Și totuși ea, ca orice trup, ca orice trup uman, este expusă și bolilor, funcționării rele, infirmității. Și aici aș vrea să menționez câteva dintre aceste probabile boli, boli curiale. Sunt boli mai obișnuite în viața noastră de curie. Sunt boli și ispite care slăbesc slujirea noastră adusă Domnului. Cred că ne va ajuta „catalogul” bolilor – pe drumul Părinților deșertului, care făceau acele cataloage – despre care vorbim astăzi: ne va ajuta să ne pregătim pentru sacramentul Reconcilierii, care va fi un pas frumos al nostru al tuturor pentru a ne pregăti pentru Crăciun.

1. Boala de a ne simți „nemuritor”, „imun” sau chiar „indispensabil” neglijând controalele necesare și obișnuite. O Curie care nu se autocritică, nu se actualizează, care nu încearcă să se îmbunătățească este un trup bolnav. O vizită obișnuită la cimitire ne-ar putea ajuta să vedem numele atâtor persoane, dintre care unii probabil credeau că sunt nemuritori, imuni și indispensabili! Este boala bogatului nesăbuit din Evanghelie care credea că trăiește veșnic (cf. Lc 12,13-21) și a celor care se transformă în stăpâni și se simt superiori față de toți și nu în slujba tuturor. Ea derivă adesea din patologia puterii, din „complexul aleșilor”, din narcisismul care privește cu pasiune propria imagine și nu vede imaginea lui Dumnezeu imprimată pe chipul celorlalți, în special a celor mai slabi și nevoiași8. Antidotul la această epidemie este harul de a simți păcătoși și de a spune cu toată inima: „Suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc 17,10).

2. Există alta: Boala „martalismului” (care vine de la Marta), a activității excesive: adică a celor care se cufundă în muncă, neglijând, în mod inevitabil, „partea cea mai bună”: să se așeze sub picioarele lui Isus (cf. Lc 10,38-42). Pentru aceasta Isus i-a chemat pe discipolii săi „să se odihnească puțin” (cf. Mc 6,31) pentru că a neglija odihna necesară duce la stres și la agitație. Timpul de odihnă, pentru cel care a dus la capăt propria misiune, este necesar, cuvenit și trebuie trăit cu seriozitate: în a petrece un pic de timp cu rudele și în respectarea concediului ca momente de încărcare spirituală și fizică; trebuie învățat ceea ce învață Qohelet că „este un timp pentru toate” (3,1-15).

3. Este și boala „împietririi” mentale și spirituale: adică a celor care au o inimă de piatră și un „gât înțepenit” (Fap 7,51-60); a celor care, mergând, pierd seninătatea interioară, vivacitatea și îndrăzneala și se ascund sub hârtii devenind „mașini de practici” și nu „oameni ai lui Dumnezeu” (cf. Evr 3,12). Este periculos a pierde sensibilitatea umană necesară pentru a ne face să plângem cu aceia care plâng și a ne bucura cu aceia care se bucură! Este boala celor care pierd „sentimentele lui Isus” (cf. Fil 2,5-11) pentru că inima lor, cu trecerea timpului, se împietrește și devine incapabilă să-l iubească necondiționat pe Tatăl și pe aproapele (cf. Mt 22,34-40). De fapt, a fi creștin înseamnă: „a avea aceleași sentimente care au fost în Cristos Isus, sentimente de umilință și de dăruire, de dezlipire și de generozitate”9.

4. Boala planificării excesive și a funcționalismului: Când apostolul planifică totul în mod minuțios și crede că făcând o planificare perfectă lucrurile înaintează efectiv, devenind astfel un contabil sau un comercialist. A pregătit totul bine este necesar dar fără a cădea vreodată în ispita de a voi să se închidă și să se piloteze libertatea Duhului Sfânt care rămâne mereu mai mare, mai generoasă decât orice planificare umană (cf. In 3,8). Se cade în această boală pentru că „este mereu mai ușor și comod a se acomoda în propriile poziții statice și neschimbate. În realitate, Biserica se arată fidelă față de Duhul Sfânt în măsura în care nu are pretenția de a-l reglementa sau de a-l domestici… A-l domestici pe Duhul Sfânt… El este prospețime, fantezie, noutate”10.

5. Boala coordonării rele: când membrii pierd comuniunea dintre ei și trupul pierde funcționalitatea sa armonioasă și temperanța sa devenind o orchestră care produce gălăgie pentru că membrii săi nu colaborează și nu trăiesc spiritul de comuniune și de echipă. Atunci când piciorul îi spune brațului „nu am nevoie de tine”, sau mâna îi spune capului „comand eu”, cauzând astfel tulburare și scandal.

6. Este și boala Alzheimer-ului spiritual: adică a uitării „istoriei mântuirii”, a istorie personale cu Domnul, a „primei iubiri” (Ap 2,4). Este vorba de un declin progresiv al facultăților spirituale care într-un interval de timp mai mult sau mai puțin lung cauzează grave handicapuri persoanei făcând-o să devină incapabilă să desfășoare vreo activitate autonomă, trăind într-o stare de absolută dependență de vederile sale adesea imaginare. Vedem asta în cei care au pierdut amintirea întâlnirii lor cu Domnul; în cei care nu fac sensul deuteronomic al vieții; în cei care depind complet de „prezentul” lor, de pasiunile, capriciile și maniile lor; în cei care construiesc în jurul lor ziduri și obiceiuri devenind, tot mai mult, sclavi ai idolilor pe care i-au sculptat cu însăși mâinile lor.

7. Boala rivalității și a gloriei deșarte11: când aparența, culorile hainelor și însemnele de onoare devin obiectivul primar al vieții, uitând cuvintele sfântului Paul: „să nu faceți nimic din duh de ceartă sau din laudă deșartă, ci, cu umilință, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci și ale altora” (Fil 2,1-4). Este boala care ne face să fim bărbați și femei falși și să trăim un fals „misticism” și un fals „cvietism”. Același sfânt Paul îi definește „dușmani ai crucii lui Cristos” pentru că „mărirea lor este în rușinea lor, fiind frământați numai de cele pământești” (Fil 3,19).

8. Boala schizofreniei existențiale: este boala celor care trăiesc o viață dublă, rod al ipocriziei tipice a mediocrului și a golului spiritual progresiv pe care diplomele sau titlurile academice nu-l pot umple. O boală care lovește adesea pe cei care, abandonând slujirea pastorală, se limitează la treburi birocratice, pierzând astfel contactul cu realitatea, cu persoanele concrete. Creează astfel o lume a lor paralelă, unde pun deoparte tot ceea ce îi învață cu severitate pe alții și încep să trăiască o viață ascunsă și adesea dezordonată. Convertirea este deosebit de urgentă și indispensabilă pentru această boală foarte gravă (cf. Lc 15,11-32).

9. Boala vorbăriilor, a murmurărilor și a bârfelor: despre această boală am vorbit deja de atâtea ori, dar niciodată suficient: este o boală gravă care începe simplu, eventual numai pentru a discuta câteva vorbe și pune stăpânire pe persoană făcând-o să devină „semănătoare de neghină” (ca satana), și în atâtea cazuri „ucigașă cu sânge rece” a faimei propriilor colegi și confrați. Este boala persoanelor lașe care neavând curajul de a vorbi direct vorbesc pe la spate. Sfântul Paul ne avertizează: „toate să le faceți fără murmurări și fără discuții ca să fiți fără vină și curați” (Fil 2,14-18). Fraților, să ne păzim de terorismul bârfelor!

10. Boala de a-i diviniza pe șefi: este boala celor care-i curtează pe superiori, sperând să obțină bunăvoința lor. Sunt victime ale carierismului și oportunismului, onorează persoanele și nu pe Dumnezeu (cf. Mt 23,8-12). Sunt persoane care trăiesc slujirea gândindu-se numai la ceea ce trebuie să obțină și nu la ceea ce trebuie să dea. Persoane meschine, nefericite și inspirate numai de propriul egoism fatal (cf. Gal 5,16-25). Această boală ar putea să-i lovească și pe superiori atunci când îi curtează pe unii colaboratori ai lor pentru a obține supunerea, lealitatea și dependența lor psihologică, însă rezultatul final este o adevărată complicitate.

11. Boala indiferenței față de alții: când persoana se gândește numai la ea însăși și pierde sinceritatea și căldura raporturilor umane. Când cel mai expert nu pune cunoștințele sale în slujba colegilor mai puțin experți. Când se află ceva și se ține pentru sine în loc de a împărtăși pozitiv cu alții. Când, din gelozie sau din viclenie, se simte bucurie când este văzut celălalt căzând în loc de a-l ridica și a-l încuraja.

12. Boala feței de mort: adică a persoanelor ursuze și încruntate, care consideră că pentru a fi serioși trebuie pictată fața de melancolie, de severitate și a-i trata pe ceilalți – mai ales pe cei considerați inferiori – cu rigiditate, duritate și aroganță. În realitate, severitatea teatrală și pesimismul steril12 sunt adesea simptome de frică și de nesiguranță de sine. Apostolul trebuie să se străduiască să fie o persoană respectuoasă, senină, entuziastă și veselă care transmite bucurie oriunde s-ar afla. O inimă plină de Dumnezeu este o inimă fericită care iradiază și contagiază cu bucurie pe toți cei care sunt în jurul său: se vede asta imediat! Așadar să nu pierdem acel spirit bucuros, plin de umor, și chiar autoironic, care ne face persoane amabile, chiar și în situațiile dificile13. Cât de bine ne face o doză bună de umorism sănătos! Ne va face foarte bine să recităm adesea rugăciunea sfântului Thomas Morus14: eu o spun în fiecare zi, îmi face bine.

13. Boala de a aduna: când apostolul caută să umple un gol existențial în inima sa adunând bunuri materiale, nu din necesitate, ci numai pentru a se simți în siguranță. În realitate, nimic material nu vom duce cu noi pentru că „prosopul nu are buzunare” și toate comorile noastre pământești – chiar dacă sunt cadouri – nu vor putea umple niciodată acel gol, ba chiar îl vor face tot mai exigent și mai adânc. Acestor persoane Domnul le repetă: „Pentru că spui: sunt bogat, m-am îmbogățit și nu am nevoie de nimic, dar nu știi că tu ești nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb și gol… Fii deci plin de zel și convertește-te” (Ap 3,17-19). Adunarea de bunuri doar îngreunează și încetinește drumul în mod inevitabil! Și mă gândesc la o anecdotă: odinioară, iezuiții spanioli descriau Societatea lui Isus drept „cavaleria ușoară a Bisericii”. Îmi amintesc mutarea unui tânăr iezuit care în timp ce încărca într-un camion multele sale averi: bagaje, cărți, obiecte și cadouri, a auzit spunându-i-se, cu un zâmbet înțelept, de către un bătrân iezuit care îl observa: asta ar fi „cavaleria ușoară a Bisericii”?! Mutările noastre sunt un semn al acestei boli.

14. Boala cercurilor închise: unde apartenența la un grupuleț devine mai puternică decât aceea la Trup și, în unele situații, la Cristos însuși. Și această boală începe mereu de la intenții bune, dar cu trecerea timpului îi face sclavi pe membrii devenind „un cancer” care amenință armonia Trupului și cauzează atâta rău – scandaluri – în special fraților noștri mai mici. Autodistrugerea sau „focul prieten” al camarazilor este pericolul cel mai ascuns15. Este răul care lovește dinăuntru16 și așa cum spune Cristos: „orice împărăție dezbinată în ea însăși se ruinează” (Lc 11,17).

15. Și ultima: boala profitului lumesc, a exhibiționismelor17: când apostolul transformă slujirea sa în putere, iar puterea sa în marfă pentru a obține profituri lumești sau mai multe puteri. Este boala persoanelor care caută în mod nesătul să înmulțească puterile și pentru acest scop sunt capabile să calomnieze, să defăimeze și să discrediteze pe alții, chiar în ziare și în reviste. Desigur pentru a se etala și a se demonstra mai capabili decât alții. Și această boală face mult rău trupului pentru că determină persoanele să justifice folosirea oricărui mijloc numai să obțină acest scop, adesea în numele dreptății și transparenței! Și aici îmi vine în minte amintirea despre un preot care îi chema pe jurnaliști pentru a le povesti (și a inventa) lucruri private proprii și rezervate ale propriilor confrați și enoriași. Pentru el conta numai să se vadă pe primele pagini, pentru că așa se simțea „puternic și cuceritor”, provocând atâta rău celorlalți și Bisericii. Sărăcuțul!

Fraților, aceste boli și aceste ispite sunt desigur un pericol pentru orice creștin și pentru orice curie, comunitate, congregație, parohie, mișcare eclezială… etc. și pot lovi fie la nivel individual fie comunitar.

Trebuie clarificat că numai Duhul Sfânt – sufletul Trupului Mistic al lui Cristos, așa cum afirmă Crezul niceno-constantinopolitan: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul” – e cel care vindecă orice infirmitate. Duhul Sfânt e cel care susține orice efort sincer de purificare și orice bunăvoință de convertire. El e cel care ne face să înțelegem că fiecare mădular participă la sfințirea trupului și la slăbirea sa. El este promotorul armoniei18: „ipsa harmonia est”, spune sfântul Vasile. Sfântul Augustin ne spune: „Atât timp cât o parte aderă la trup, vindecarea sa nu este disperată; în schimb ceea ce a fost tăiat, nu poate nici să se îngrijească nici să se vindece”19.

Vindecarea este și rod al conștiinței bolii și al deciziei personale și comunitare de a se îngriji suportând cu răbdare și cu perseverență îngrijirea20.

Așadar, suntem chemați – în acest timp de Crăciun și pe tot parcursul slujirii noastre și al existenței noastre – să trăim „fideli adevărului în iubire, să creștem în toate pentru el, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă și se îmbină prin orice încheietură, în funcție de menirea stabilită fiecărui mădular în parte, și se realizează astfel creșterea trupului spre edificarea sa în iubire” (Ef 4,15-16).

Iubiți frați!

Odată am citit că: „preoții sunt ca avioanele, devin știre numai când cad, dar sunt atâtea care zboară. Mulți critică și puțini se roagă pentru ei”. Este o frază foarte simpatică, dar și foarte adevărată pentru că schițează importanța și delicatețea slujirii noastre sacerdotale și cât rău ar putea provoca un singur preot care „cade” întregului trup al Bisericii.

Așadar, pentru a nu cădea în aceste zile în care ne pregătim pentru Spovadă, să cerem Fecioarei Maria, Mama lui Dumnezeu și Mama Bisericii, să vindece rănile păcatului pe care fiecare dintre noi le poartă în inima sa și să susțină Biserica și Curia pentru ca să fie sănătoase și însănătoșitoare; sfinte și sfințitoare, spre gloria Fiului său și pentru mântuirea noastră și a lumii întregi. Să-i cerem ei să ne facă să iubim Biserica așa cum a iubit-o Cristos, Fiul său și Domnul nostru, și să avem curajul de a ne recunoaște păcătoși și nevoiași de milostivirea sa și să nu ne fie frică să abandonăm mâna noastră în mâinile sale materne.

Multe urări de Sfânt Crăciun vouă tuturor, familiilor voastre și colaboratorilor voștri și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine! Mulțumesc din inimă!

Note
1 El afirmă că Biserica, fiind Mystici Corporis Christi, „cere și o mulțime de membri, care să fie total uniți între ei încât să se ajute reciproc. Și așa cum în organismul nostru muritor când un mădular suferă, celelalte resimt din durerea sa și vin în ajutorul său, tot așa în Biserică fiecare membru nu trăiește pentru sine, ci dă ajutor și celorlalți, oferindu-și în mod reciproc colaborare, fie pentru întărirea reciprocă, fie pentru o dezvoltare tot mai mare a întregului Trup… un Trup constituit nu dintr-o oarecare adunătură de mădulare, ci trebuie să fie înzestrat cu organe, adică mădulare care să nu aibă toate aceeași misiune, ci să fie corespunzător coordonate; tot așa Biserica, pentru aceasta în mod special trebuie să se numească trup, pentru că rezultă dintr-o dispoziție dreaptă și unire coerentă a mădularelor diferite între ele”, cf. «Mystici Corporis Christi, quod est Ecclesia»: AAS 35 (1943) 193-248.
2 Cf. Scrisoarea către Romani 12, 5: „tot așa noi, care suntem mulți, suntem un singur trup în Cristos și mădulare unii altora”.
3 Lumen Gentium, 7.
4 De amintit că „asemănarea Bisericii cu trupul luminează legătura intimă dintre Biserică și Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul Lui; este unificată în El, în Trupul său. Trei aspecte ale Bisericii – Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor mădularelor între ele în virtutea unirii lor cu Cristos; Cristos Cap al trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos„, cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 789 și 795.
5 Cf. Evangelii Gaudium, 130-131.
6 Isus a făcut cunoscut de mai multe ori unirea pe care credincioșii trebuie s-o aibă cu el: „După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (In 15,4-5).
7 Cf. Pastor Bonus, art. 1 și CIC can. 360.
8 Cf. Evangelii Gaudium, 197-201.
9 Benedict al XVI-lea, Audiența generală, 1 iunie 2005.
10 Francisc, Omilia la Sfânta Liturghie în Turcia, 30 noiembrie 2014.
11 Cf. Evangelii Gaudium, 95-96.
12 Ibid., 84-86.
13 Ibid., 2.
14 Doamne, dăruiește-mi o bună digestie și chiar ceva de digerat. Dăruiește-mi sănătatea trupului și bunul umor necesar pentru a o menține. Dăruiește-mi, Doamne, un suflet simplu care să știe să prețuiască tot ceea ce este bun și să nu se înspăimânte la vederea răului ci mai degrabă să găsească mereu modul de a repune lucrurile în ordine. Dăruiește-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, bombănelile, suspinele, plângerile, și nu permite ca să mă chinuiesc excesiv pentru acel lucru prea deranjant care se numește «eu». Dăruiește-mi, Doamne, simțul umorului bun. Dă-mi harul de a înțelege o glumă pentru a descoperi în viață un pic de bucurie și a-i face părtași de ea și pe alții. Amin.
15 Evangelii Gaudium, 88.
16 Fericitul Paul al VI-lea referindu-se la situația Bisericii a afirmat că are senzația că „prin vreo fisură a intrat fumul Satanei în templul lui Dumnezeu„, Omilia lui Paul al VI-lea, Solemnitatea sfinților apostoli Petru și Paul, joi 29 iunie 1972. Cf. Evangelii Gaudium, nr. 98-101.
17 Cf. Evangelii Gaudium: Nu mondenității spirituale, nr. 93-97.
18 „Duhul Sfânt este sufletul Bisericii. El dă viața, trezește diferitele carisme care îmbogățesc poporul lui Dumnezeu și, mai ales, creează unitatea între credincioși: din mulți face un singur trup, Trupul lui Cristos… Duhul Sfânt face unitatea Bisericii: unitate în credință, unitate în caritate, unitate în coeziunea interioară” (Francisc, Omilia, Sfânta Liturghie în Turcia, 30 noiembrie 2014).
19 Augustin, Serm., CXXXVII, 1: Migne, P. L., XXXVIII, 754.
20 Cf. Evangelii Gaudium, Pastorația în convertire, nr. 25-33.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.12.2014
Publicarea pe acest sit: 23.12.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns