Discursul Papei la schimbul de felicitări de Crăciun

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea cu membrii Curiei Romane
pentru schimbarea felicitărilor de Crăciun
Vatican, 22 decembrie 2011

Domnilor cardinali,
Venerați frați întru episcopat și prezbiterat,
Iubiți frați și surori!

Este mereu un moment deosebit de intens ceea ce trăim astăzi. Sfântul Crăciun este de acum aproape și stimulează și marea familie a Curiei Romane să se adune împreună pentru a face frumosul gest al schimburilor de urări, care conțin dorința reciprocă de a trăi cu bucurie și adevărat rod spiritual sărbătoarea lui Dumnezeu care s-a făcut trup și și-a stabilit locuința în mijlocul nostru (cf. In 1,14). Pentru mine este nu numai ocazia de a vă adresa urarea mea personală, ci și pentru a exprima fiecăruia dintre voi mulțumirea mea și a Bisericii pentru slujirea voastră generoasă; vă rog să o transmiteți și tuturor colaboratorilor din marea noastră familie. O mulțumire deosebită adresez Cardinalului Decan Angelo Sodano, care s-a făcut interpret al sentimentelor celor prezenți și ale celor care lucrează în diferitele Oficii ale Curiei, ale Guvernatoratului, inclusiv cei care desfășoară slujirea lor în Reprezentanțele Pontificale răspândite în toată lumea. Cu toții suntem angajați pentru ca vestea pe care îngerii au proclamat-o în noaptea din Betleem, „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește” (Lc 2,14), să răsune pe tot pământul pentru a aduce bucurie și speranță.

La sfârșitul anului Europa se află într-o criză economică și financiară care, în ultimă analiză, se întemeiază pe criza etică ce amenință Bătrânul Continent. Chiar dacă valori ca solidaritatea, angajarea pentru alții, responsabilitatea față de cei săraci și suferinzi sunt în mare parte indiscutabile, lipsește adesea forța motivatoare, capabilă să-l inducă pe individ și grupurile sociale la renunțări și sacrificii. Cunoașterea și voința nu merg în mod necesar în același pas. Voința care apără interesul personal întunecă cunoașterea și cunoașterea slăbită nu este în măsură să îmbărbăteze voința. De aceea, din această criză reies întrebări foarte fundamentale: unde este lumina care poate să lumineze cunoașterea noastră nu numai cu idei generale, ci cu imperative concrete? Unde este forța care ridică în înălțime voința noastră? Sunt întrebări la care vestirea Evangheliei, noua evanghelizare, trebuie să răspundă pentru ca mesajul să devină eveniment, vestea să devină viață.

Marea tematică din acest an precum și din anii viitori este de fapt: cum să vestim astăzi Evanghelia? În ce mod credința, ca forță vie și vitală, poate astăzi să devină realitate? Evenimentele ecleziale din anul care se apropie de sfârșit au fost, în definitiv, toate referite la această temă. Au fost călătorii în Croația, în Spania pentru Ziua Mondială a Tineretului, în patria mea, Germania, și în sfârșit în Africa – Benin – pentru încredințarea Documentului post-sinodal despre dreptate, pace și reconciliere – un document din care trebuie să se nască o realitate concretă în diferitele Biserici particulare. Sunt de neuitat și călătoriile la Veneția, la San Marino, la Ancona pentru Congresul euharistic și în Calabria. Și în sfârșit a fost importanta zi a întâlnirii dintre religii și dintre persoane aflate în căutarea adevărului și a păcii la Assisi – zi concepută ca un nou elan în pelerinajul spre adevăr și pace. Instituirea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări este, în același timp, o trimitere cu anticipare la Sinodul despre aceeași temă care va avea loc anul viitor. Face parte din acest context și Anul Credinței în amintirea începutului Conciliului în urmă cu cincizeci de ani. Fiecare dintre aceste evenimente a avut propriile accentuări. În Germania, țara de origine a Reformei, desigur, problema ecumenică cu toate trudele și speranțele sale a avut o importanță deosebită. Indisolubil legată de ea este mereu din nou în centrul disputelor întrebarea: ce este o reformă a Bisericii? Cum are loc? Care sunt căile sale și obiectivele sale? Cu preocupare, nu numai credincioșii care cred, ci și străinii observă că persoanele care merg în mod obișnuit la biserică devin tot mai în vârstă și numărul lor scade încontinuu; că există o stagnare în vocațiile la preoție; că scepticismul și necredința cresc. Așadar, ce trebuie să facem? Există discuții infinite cu privire la ce trebuie făcut pentru ca să existe o inversare a tendinței. Și desigur trebuie făcute atâtea lucruri. Dar numai faptul de a face nu rezolvă problema. Miezul crizei Bisericii din Europa este criza credinței. Dacă la ea nu găsim un răspuns, dacă credința nu reia vitalitate, devenind o profundă convingere și o forță reală grație întâlnirii cu Isus Cristos, toate celelalte reforme vor rămâne ineficiente.

În acest sens, întâlnirea cu pasiunea bucuroasă pentru credință în Africa a fost o mare încurajare. Acolo nu se percepea nici un semn al acelei oboseli a credinței, printre noi așa de răspândită, nimic din acea plictiseală de a fi creștini care este mereu perceptibilă la noi. Cu toate problemele, toate suferințele și necazurile care desigur există chiar în Africa, se experimenta totuși mereu bucuria de a fi creștini, faptul de a fi susținuți de fericirea interioară de a-l cunoaște pe Cristos și de a aparține Bisericii sale. Din această bucurie se nasc și energiile pentru a-l sluji pe Cristos în situațiile apăsătoare de suferință umană, pentru a fi la dispoziția lui, fără a se concentra asupra propriei bunăstări. Întâlnirea aceste credințe gata pentru sacrificiu, și chiar în asta bucuroasă, este un mare medicament împotriva oboselii de a fi creștini pe care o experimentăm în Europa.

Un medicament împotriva oboselii de a crede a fost și experiența magnifică a Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid. A fost o nouă evanghelizare trăită. Tot mai clar se schițează în Zilele Mondiale ale Tineretului un mod nou, întinerit, al faptului de a fi creștini pe care aș vrea să încerc să-l caracterizez în cinci puncte.

1. Există ca prim lucru o nouă experiență a catolicității, a universalității Bisericii. Acesta lucru a uimit în mod foarte nemijlocit pe tineri și pe toți cei prezenți: provenim din toate continentele și, deși nu ne-am mai văzut înainte niciodată, ne cunoaștem. Vorbim limbi diferite și avem obișnuințe de viață diferite, forme culturale diferite, și totuși imediat suntem uniți împreună ca o mare familie. Separarea și diversitățile exterioare sunt relativizate. Cu toții suntem atinși de unicul Domn Isus Cristos, în care ni s-a manifestat nouă adevărata ființă a omului și, în același timp, însăși Fața lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre sunt aceleași. Chiar în virtutea întâlnirii interioare cu Isus Cristos am primit în adâncul nostru aceeași formare a rațiunii, a voinței și a inimii. Și, în sfârșit, liturgia comună constituie un soi de patrie a inimii și ne unește într-o mare familie. Faptul că toate ființele umane sunt frați și surori aici nu este numai o idee, ci devine o reală experiență comună care creează bucurie. Și astfel am înțeles și în mod foarte concret că, în pofida tuturor trudelor și întunecimilor, este frumos a aparține Bisericii universale, Bisericii catolice, pe care Domnul ne-a dăruit-o.

2. Apoi din aceasta se naște un nou mod de a trăi faptul de a fi oameni, faptul de a fi creștini. Una din experiențele cele mai importante din acele zile a fost pentru mine întâlnirea cu voluntarii de la Ziua Mondială a Tineretului: erau circa 20.000 de tineri care, fără excepție, au pus la dispoziție săptămâni sau luni din viața lor pentru a colabora la pregătirile tehnice, de organizare și de conținut ale Zilei Mondiale a Tineretului și tocmai așa au făcut posibilă desfășurarea ordonată a tuturor lucrurilor. Cu propriul timp omul dăruiește mereu o parte din viața sa. La sfârșit, acești tineri erau în mod vizibil și „tangibil” plini de o mare senzație de fericire: timpul lor dăruit avea un sens; tocmai în dăruirea timpului lor și a forței lor de muncă au găsit timpul, viața. Și atunci pentru mine a devenit clar un lucru fundamental: acești tineri au oferit în credință o bucată din viață, nu pentru că acest lucru a fost poruncit și nu pentru că prin asta se câștigă cerul; și nici pentru că astfel se scapă de pericolul iadului. Nu au făcut asta pentru că voiau să fie perfecți. Nu priveau înapoi, la ei înșiși. Mi-a venit în minte imaginea soției lui Lot care, privind înapoi, a devenit o statuie de sare. De câte ori viața creștinilor este caracterizată de faptul că privind mai ales la ei înșiși, fac binele, ca să spunem așa, pentru ei înșiși! Și cât de mare este ispita pentru toți oamenii să fie preocupați înainte de toate de ei înșiși, să privească înapoi la ei înșiși, devenind astfel în interior goi, „statui de sare”! În schimb aici nu era vorba de se perfecționa pe ei înșiși sau de a voi să aibă propria viață pentru ei înșiși. Acești tineri au făcut bine – chiar dacă acel lucru a fost greu, chiar dacă a cerut sacrificii – pur și simplu pentru că a face binele este frumos, a fi pentru alții este frumos. Este nevoie numai de a îndrăzni saltul. Toate acestea sunt precedate de întâlnirea cu Isus Cristos, o întâlnire care aprinde în noi iubirea față de Dumnezeu și față de alții și ne eliberează de căutarea propriului nostru „eu”. O rugăciune atribuită sfântului Francisc Xaveriu spune: Fac binele nu pentru că în schimb voi intra în cer și nici pentru că altminteri m-aș putea trimite în iad. Fac binele pentru că Tu ești Tu, Regele meu și Domnul meu. Tot această atitudine am întâlnit-o și în Africa, de exemplu în surorile Maicii Tereza care se dedică pentru copiii abandonați, bolnavi, săraci și suferinzi, fără a-și pune întrebări despre ele însele, și tocmai așa devin în interior bogate și libere. Aceasta este atitudinea propriu-zis creștină. De neuitat rămâne pentru mine și întâlnirea cu tinerii purtători de handicap în fundația San José în Madrid, unde din nou am întâlnit aceeași generozitate de a fi la dispoziția altora – o generozitate a dăruirii, care, în definitiv, se naște din întâlnirea cu Cristos care s-a dat pe sine însuși pentru noi.

3. Un al treilea element, care în mod tot mai natural și central face parte din Zilele Mondiale ale Tineretului și din spiritualitatea care provine din ele, este adorația. Rămâne de neuitat pentru mine momentul în timpul călătoriei mele în Regatul Unit, când, în Hydepark, zeci de mii de persoane, în majoritate tineri, au răspuns cu o intensă tăcere în prezența Domnului în Preasfântul Sacrament, adorându-l. Același lucru a avut loc, în măsură mai redusă, la Zagreb și, din nou, la Madrid după furtuna care amenința să strice ansamblul întâlnirii nocturne, din cauza nefuncționării microfoanelor. Dumnezeu este omniprezent, da. Însă prezența corporală a lui Cristos înviat este încă ceva diferit, este ceva nou. Cel Înviat intră în mijlocul nostru. Și atunci nu putem decât să spunem cu apostolul Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu! Adorația este înainte de toate un act de credință – actul de credință ca atare. Dumnezeu nu este o oarecare posibilă sau imposibilă ipoteză cu privire la originea universului. El este acolo. Și dacă El este prezent, eu mă închin în fața Lui. Atunci, rațiunea, voința și inima se deschid spre El, pornind de la El. În Cristos înviat este prezent Dumnezeu care s-a făcut om, care a suferit pentru noi pentru că ne iubește. Intrăm în această certitudine a iubirii corporale a lui Dumnezeu față de noi și facem asta iubind împreună cu El. Asta este adorație și asta dă apoi o amprentă vieții mele. Numai așa pot să și celebrez Euharistia în mod corect și să primesc în mod corect Trupul Domnului.

4. Un alt element important al Zilelor Mondiale ale Tineretului este prezența Sacramentului Pocăinței care aparține cu naturalețe tot mai mare ansamblului din aceste zile. Cu asta recunoaștem că avem nevoie încontinuu de iertare și că iertare înseamnă responsabilitate. Provenind de la Creator, există în om disponibilitatea de a iubi și capacitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu în credință. Dar provenind din istoria de păcat a omului (învățătura Bisericii vorbește despre păcatul strămoșesc) există și tendința contrară iubirii: tendința spre egoism, spre închiderea în noi înșine, ba chiar tendința spre rău. Mereu din nou sufletul meu este murdărit această forță de gravitație în mine, care mă atrage în jos. De aceea avem nevoie de umilința care mereu din nou îi cere iertare lui Dumnezeu; care se lasă purificată și care trezește în noi forța contrară, forța pozitivă a Creatorului, care ne atrage în sus.

5. În sfârșit, ca ultimă caracteristică ce nu trebuie neglijată în spiritualitatea Zilelor Mondiale ale Tineretului aș vrea să menționez bucuria. De unde vine? Cum se explică? Desigur sunt mulți factorii care acționează împreună. Însă cel decisiv este, după părerea mea, certitudinea care provine din credință: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit. Josef Pieper, în cartea sa despre iubire, a arătat că omul se poate accepta pe sine însuși numai dacă este acceptat de altcineva. Are nevoie de faptul să existe altul care îi spune, nu numai în cuvinte: este bine că tu exiști. Numai pornind de la un „tu”, „eu”-l se poate găsi pe sine însuși. Numai dacă este acceptat, „eu”-l se poate accepta pe sine însuși. Cine nu este iubit nu poate să se iubească nici pe sine însuși. Acest fapt de a fi primit vine înainte de toate de la cealaltă persoană. Dar orice primire umană este fragilă. Până la urmă avem nevoie de o primire necondiționată. Numai dacă Dumnezeu mă primește și eu devin sigur de asta, știu definitiv: este bine că eu exist. Este bine a fi o persoană umană. Unde dispare percepția omului că este primit din partea lui Dumnezeu, că este iubit de El, întrebarea dacă este într-adevăr bine a exista ca persoană umană nu mai găsește nici un răspuns. Îndoiala cu privire la existența umană devine tot mai de nedepășit. Acolo unde devine dominantă îndoiala cu privire la Dumnezeu urmează în mod inevitabil îndoiala cu privire la însuși faptul de a fi oameni. Vedem astăzi cum această îndoială se răspândește. Vedem asta în lipsa de bucurie, în tristețea interioară care se poate citi pe atâtea fețe umane. Numai credința îmi dă certitudinea: este bine că eu exist. Este bine a exista ca persoană umană, chiar și în timpuri dificile. Credința face fericiți pornind dinăuntru. Aceasta este una din experiențele minunate ale Zilelor Mondiale ale Tineretului.

Ar duce prea departe să vorbim acum în mod detaliat și despre întâlnirea de la Assisi, așa cum ar merita importanța evenimentului. Pur și simplu îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că noi – reprezentanți ai religiilor din lume și chiar reprezentanți ai gândirii care este în căutarea adevărului – am putut să ne întâlnim în ziua aceea într-un climat de prietenie și de respect reciproc, în iubirea față de adevăr și în responsabilitatea comună pentru pace. Deci putem spera că din această întâlnire s-a născut o nouă disponibilitate de a sluji pacea, reconcilierea și dreptatea.

În sfârșit, aș vrea să vă mulțumesc din inimă vouă tuturor pentru sprijinul în ducerea înainte a misiunii pe care Domnul ne-a încredințat-o ca martori ai adevărului său și vă urez vouă tuturor bucuria pe care Dumnezeu, în întruparea Fiului său, a voit să ne-o dăruiască. Crăciun fericit vouă tuturor! Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.12.2011
Publicarea pe acest sit: 23.12.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns