Discursul Papei la sărbătoarea familiilor

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la sărbătoarea familiilor și
veghea de rugăciune
B. Franklin Parkway, Philadelphia
sâmbătă, 26 septembrie 2015

Iubiți frați și surori, dragi familii!

Mulțumesc celor care au dat mărturie. Mulțumesc celor care ne-au îmbucurat cu arta, cu frumusețea, care este calea pentru a ajunge la Dumnezeu. Frumusețea ne duce la Dumnezeu. Și o mărturie adevărată ne duce la Dumnezeu pentru că Dumnezeu este și adevărul. Este frumusețea și este adevărul. Și o mărturie dată ca slujire este bună, ne face bună, pentru că Dumnezeu este bunătate. Ne duce la Dumnezeu. Tot ceea ce este bun, adevărat și frumos ne duce la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este bun, Dumnezeu este frumos, Dumnezeu este adevăr.

Mulțumesc tuturor. Celor care ne-au dat un mesaj aici și prezenței voastre, care este și ea o mărturie. O adevărată mărturie că merită viața în familie. Că o societate crește puternică, crește bună, crește frumoasă și crește adevărată dacă se edifică pe baza familiei.

Odată, un copil m-a întrebat – voi știți că pruncii întreabă lucruri dificile – m-a întrebat: „Părinte, ce făcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?”. Vă asigur că mi-a fost greu să răspund. Și i-am spus ceea ce vă spun vouă acum: înainte de a crea lumea Dumnezeu iubea, pentru că Dumnezeu este iubire; dar era de așa fel iubirea pe care o avea în El însuși, iubirea dintre Tată și Fiu, în Duhul Sfânt, era așa de mare, așa de plină – asta nu știu dacă este foarte teologic, dar puteți să înțelegeți – era așa de mare încât nu putea să fie egoistă; trebuia să iasă din El însuși pentru a avea pe cineva de iubit în afara sa. Și atunci Dumnezeu a creat lumea. Atunci Dumnezeu a creat această minunăție în care trăim; și pe care, dat fiind faptul că suntem un pic nesăbuiți, o distrugem. Dar lucrul cel mai frumos pe care l-a făcut Dumnezeu – spune Biblia – este familia. A creat bărbatul și femeia. Și le-a încredințat totul. Le-a încredințat lumea: „Creșteți, înmulțiți-vă, cultivați pământul, faceți-l să producă, faceți-l să crească”. Toată iubirea pe care a realizat-o în această creație minunată a încredințat-o unei familii.

Să ne întoarcem un pic înapoi. Toată iubirea pe care Dumnezeu o are în sine, toată frumusețea pe care Dumnezeu o are în sine, tot adevărul pe care Dumnezeu îl are în sine, încredințează familiei. Și o familie este cu adevărat familie când este capabilă să deschidă brațele și să primească toată această iubire. Desigur paradisul pământesc nu mai este aici, viața are problemele sale, oamenii, prin viclenia diavolului, au învățat să se dezbine. Și toată acea iubire pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, aproape că se pierde. Și în puțin timp, la prima crimă, la primul fratricid. Un frate îl ucide pe celălalt frate: războiul. Iubirea, frumusețea și adevărului lui Dumnezeu, și distrugerea războiului. Și între aceste două poziții mergem noi astăzi. Ne revine nouă să alegem, ne revine nouă să decidem drumul de urmat.

Dar să ne întoarcem înapoi. Când bărbatul și soția sa au greșit și s-au îndepărtat de Dumnezeu, Dumnezeu nu i-a lăsat singuri. Atât de multă era iubirea. Atât de multă era iubirea încât a început să meargă cu omenirea, a început să meargă cu poporul său, până când a venit momentul matur și a dat semnul cel mai mare al iubirii sale: pe Fiul său. Și pe Fiul său unde l-a trimis? Într-un palat? Într-un oraș? Să facă o firmă? L-a trimis într-o familie. Dumnezeu a intrat în lume într-o familie. Și a putut face asta pentru că acea familie era o familie care avea inima deschisă la iubire, avea ușile deschise. Să ne gândim la tânăra Maria. Nu putea să creadă: „Cum se poate întâmpla asta?”. Și când i-au explicat, a ascultat. Să ne gândim la Iosif, plin de așteptări să formeze o familie, și se trezește cu această surpriză pe care n-o înțelege. Acceptă, ascultă. Și în ascultarea de iubire a acestei femei, Maria, și a acestui bărbat, Iosif, se formează o familie în care vine Dumnezeu. Dumnezeu bate mereu la ușile inimilor. Îi place să facă asta. Îi vine dinăuntru. Dar știți ceea ce îi place mai mult? Să bată la ușile familiilor. Și să găsească familii unite, să găsească familii care se iubesc, să găsească familii care îi cresc pe copii și îi educă și care îi duc înainte și care creează o societate de bunătate, de adevăr și de frumusețe.

Suntem la sărbătoarea familiilor. Familia are o carte de cetățenie divină. Este clar? Cartea de cetățenie pe care o are familia a dat-o Dumnezeu pentru ca în sânul său să crească tot mai mult adevărul, iubirea și frumusețea. Desigur, vreunul dintre voi îmi poate spune: „Părinte, dumneavoastră vorbiți așa pentru că nu sunteți căsătorit. În familie sunt dificultăți. În familie discutăm. În familii uneori zboară farfuriile. În familii copiii dau dureri de cap. Nu vorbim despre soacre…”. În familii mereu, mereu este crucea. Mereu. Pentru că iubirea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu ne-a deschis și această cale. Dar în familii, după cruce, este și învierea, pentru că Fiul lui Dumnezeu ne-a deschis această cale. Pentru aceasta familia este – scuzați termenul – o fabrică de speranță, de speranță de viață și de înviere, pentru că Dumnezeu e cel care a deschis această cale.

Și copiii, copiii dau de furcă. Noi când eram copii am dat de furcă. Uneori, acasă, văd unii dintre colaboratorii mei care vin să lucreze cu cearcăne la ochi. Au un copil de o lună, două luni. Și îi întreb: „N-ai dormit?” – „Nu, a plâns toată noaptea”. În familie există dificultățile. Dar aceste dificultăți se depășesc cu iubirea. Ura nu depășește nicio dificultate. Diviziunea inimilor nu depășește nicio dificultate. Numai iubirea este capabilă să depășească dificultatea. Iubirea este sărbătoare, iubirea este bucurie, iubirea înseamnă a merge înainte.

Și nu vreau să continui să vorbesc pentru că se face prea târziu, dar aș vrea să subliniez două mici puncte despre familie, asupra cărora aș vrea ca să se aibă o grijă specială; nu numai aș vrea, trebuie avută o grijă specială: copiii și bunicii. Copiii și tinerii sunt viitorul, sunt forța, cei care duc înainte. Sunt cei în care ne punem speranța. Bunicii sunt amintirea familiei. Sunt cei care ne-au dat credința, ne-au transmis credința. A avea grijă de bunici și a avea grijă de copii este dovada de iubire, nu știu dacă cea mai mare, dar aș spune cea mai promițătoare a familiei, pentru că promite viitorul. Un popor care nu știe să se îngrijească de copii și un popor care nu știe să se îngrijească de bunici este un popor fără viitor, pentru că nu are forța și nu are amintirea pentru a merge înainte.

Așadar, familia este frumoasă, dar costă, creează probleme. În familie uneori există ostilități. Soțul se ceartă cu soția, sau se privesc rău, sau copiii cu tatăl… Vă dau un sfat: nu terminați niciodată ziua fără a face pace în familie. Într-o familie nu se poate termina ziua în război.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să vă dea forțele, Dumnezeu să vă dea curajul pentru a merge înainte. Să ne îngrijim de familie. Să apărăm familia pentru că acolo se joacă viitorul nostru. Mulțumesc! Dumnezeu să vă binecuvânteze și rugați-vă pentru mine. Vă rog.

_________________

Iubiți frați și surori,

Dragi familii!

Vreau să mulțumesc înainte de toate familiilor care au avut curajul să împărtășească viața lor cu noi. Mulțumesc pentru mărturia voastră! Este mereu un cadou a putea asculta familiile împărtășind experiențele lor de viață; atinge inima. Simțim că ne vorbesc despre lucruri cu adevărat personale și unice, dar care într-o anumită măsură de privesc pe toți. Ascultând experiențele lor putem să ne simțim implicați, interpretați ca soți, ca părinți, ca fii, frați, bunici. În timp ce le ascultam mă gândeam cât de important este a împărtăși viața din casele noastre și a ne ajuta să creștem în această misiune frumoasă și angajantă de „a fi familie”.

A fi cu voi mă face să mă gândesc la unul dintre misterele cele mai frumoase ale creștinismului. Dumnezeu n-a voit să vină pe lume decât printr-o familie. Dumnezeu n-a voit să se apropie de omenire decât prin intermediul unei case. Dumnezeu n-a voit pentru sine un alt nume decât „Emanuel” (cf. Mt 1,23), este Dumnezeu cu noi. Și acesta a fost încă de la început visul său, căutarea sa, lupta sa neobosită pentru a ne spune: „Eu sunt Dumnezeu cu voi, Dumnezeu pentru voi”. Este Dumnezeul care încă de la începutul creației a spus: „Nu e bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18) și noi putem continua spunând: nu e bine ca femeia să fie singură, nu e bine ca pruncul, bătrânul, tânărul, să fie singuri; nu e bine. Pentru aceasta, bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa, se va uni cu soția sa și cei doi vor fi un singur trup (cf. Gen 2,24). Cei doi vor fi o singură locuință, o familie.

Și astfel din timpuri imemoriale, în adâncul inimii, ascultăm acele cuvinte care ating puternic interioritatea noastră: nu e bine ca tu să fii singur. Familia este marele dar, marele cadou al acestui „Dumnezeu cu noi” care n-a voit să ne abandoneze singurătății de a trăi fără nimeni, fără provocări, fără locuință.

Dumnezeu nu doar visează, ci încearcă să facă totul „cu noi”. Visul lui Dumnezeu continuă să se realizeze în visele multor cupluri care au curajul de a face din viața lor o familie.

Pentru aceasta familia este simbolul viu al proiectului de iubire pe care într-o zi Tatăl l-a visat. A voi să formezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa cu El, curajul de a construi cu El, curajul de a juca această istorie cu El, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur, ca nimeni să nu se simtă superfluu sau fără un loc.

Noi creștinii admirăm frumusețea și fiecare moment familial ca locul în care, în mod treptat, învățăm semnificația și valoarea relațiilor umane. Învățăm că a iubi pe cineva nu este numai un sentiment puternic, este o decizie, o judecată, o promisiune (cf. E. Fromm, Arta de a iubi). Învățăm să ne dedicăm pentru cineva și că se merită.

Isus n-a fost un „burlac”, dimpotrivă. El s-a căsătorit cu Biserica, a făcut-o poporul său. S-a dedicat pentru cei pe care-i iubește dăruindu-se pe sine însuși pentru ca mireasa sa, Biserica, să poată experimenta mereu că El este Dumnezeu cu noi, cu poporul său, cu familia sa. Nu putem să-l înțelegem pe Cristos fără Biserica sa, așa cum nu putem să înțelegem Biserica fără mirele său, Cristos Isus, care s-a dăruit din iubire și ne-a arătat că se merită să facă asta.

A se dedica din iubire nu este în sine un lucru ușor. Așa cum a fost pentru Învățătorul, există momente în care această „dedicare” trece prin situații de cruce. Momente în care pare că totul devine dificil. Mă gândesc la atâția părinți, atâtea familii cărora le lipsește locul de muncă, sau au un loc de muncă fără drepturi care devine un adevărat Calvar. Câtă jertfă pentru a-și procura pâinea de toate zilele. Desigur, acești părinți, când se întorc acasă nu pot să dea ceea ce au mai bun în ei copiilor lor datorită oboselii pe care au acumulat-o.

Mă gândesc la atâtea familii care nu au un acoperiș sub care să se adăpostească, sau trăiesc în situații de aglomerație; care nu au minimul pentru a putea stabili legături de intimitate, de siguranță, de protecție în fața atâtor tipuri de adversități.

Mă gândesc la atâtea familii care nu pot avea acces la serviciile sanitare de bază. Care în fața problemelor de sănătate, în special ale copiilor sau ale bătrânilor, depind de un sistem care nu-i tratează cu seriozitate neglijând durerea și supunând aceste familii la mari jertfe pentru a putea răspunde la propriile probleme sanitare.

Nu putem să ne gândim la o societate sănătoase care nu dă spațiu concret vieții familiale. Nu putem să ne gândim la viitorul unei societăți care nu găsește o legislație capabilă să apere și să asigure condițiile minime și necesare pentru ca familiile, în special cele care sunt la început, să se poată dezvolta. Câte problema vor rezolva dacă societățile noastre vor proteja nucleul familial și vor asigura ca el, îndeosebi cel al tinerilor căsătoriți, să aibă posibilitatea unui loc de muncă demn, o locuință sigură, un serviciu sanitar care să însoțească creșterea familiei în toate fazele vieții.

Visul lui Dumnezeu continuă irevocabil, continuă intact și ne invită să lucrăm, să ne angajăm în favoarea unei societăți pro familia. O societate în care „pâinea, rod al pământului și al muncii oamenilor” să continue să fie oferită în fiecare casă alimentând speranța copiilor săi.

Să ne ajutăm pentru ca această „dedicare din iubire” să continue să fie posibilă. Să ne ajutăm unii pe alții, în momentele de dificultate, să ușurăm povara. Să facem în așa fel încât să fim sprijin unii pentru alții, familiile sprijin pentru alte familii.

Nu există familii perfecte și acest lucru nu trebuie să ne descurajeze. Dimpotrivă, iubirea se învață, iubirea se trăiește, iubirea crește „muncind-o” în funcție de circumstanțele vieții prin care trece fiecare familie concretă. Iubirea se naște și se dezvoltă mereu între lumini și umbre. Iubirea este posibilă în bărbați și femei concreți care încearcă să nu facă din conflicte ultimul cuvânt, ci o oportunitate. Oportunitate pentru a cere ajutor, oportunitate pentru a se întreba în ce anume trebuie să ne îmbunătățim, oportunitate pentru a-l descoperi pe Dumnezeu cu noi care nu ne abandonează niciodată. Aceasta este o mare moștenire pe care putem s-o dăm copiilor noștri, o învățătură optimă: noi greșim, e adevărat; avem probleme, e adevărat; însă știm că aceste lucruri nu sunt realitatea definitivă. Știm că greșelile, problemele, conflictele sunt o oportunitate pentru a ne apropia de alții, de Dumnezeu.

În această seară ne-am adunat pentru a ne ruga, pentru a face asta în familie, pentru a face din familiile noastre fața zâmbitoare a Bisericii. Pentru a ne întâlni cu Dumnezeul care n-a voit altă formă pentru a veni pe lume care să nu fie prin intermediul unei familii. Pentru a ne întâlni cu Dumnezeu cu noi, Dumnezeu care este mereu în mijlocul nostru.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.09.2015
Publicarea pe acest sit: 27.09.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns