Discursul Papei la rugăciunea de la Ora Medie

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Rugăciunea de la Ora Medie
cu călugărițele de viață contemplativă
Sanctuarul „Señor de los Milagros”, Lima, Peru,
duminică, 21 ianuarie 2018

Dragi surori din diferitele mănăstiri de viață contemplativă,

Ce frumos să vă întâlnesc aici, în acest sanctuar al „Domnului Minunilor”, atât de frecventat de peruani, pentru a-i cere harul său și pentru ca să ne arate apropierea sa și milostivirea sa! El, care este „farul care conduce, care ne luminează cu iubirea sa divină”. Văzându-vă aici, îmi vine un gând rău: că ați profitat pentru a ieși un pic din convent și a face o mică plimbare! Mulțumesc, maică Soledad, pentru cuvintele dumneavoastră de bun-venit, și vouă tuturor care „din tăcerea sihăstriei mergeți mereu alături de mine”. Și permiteți-mi, pentru că îmi atinge inima, să trimit de aici un salut celor patru Carmeluri ale mele din Buenos Aires. Vreau să le pun și pe ele în fața Domnului Minunilor, pentru că m-au însoțit în slujirea mea în acea dieceză, și doresc ca să fie aici pentru ca Domnul să le binecuvânteze. Nu sunteți geloase, nu-i așa? [răspund: Nu!]

Ascultăm cuvintele sfântului Paul, amintindu-ne că am primit spiritul filial care ne face fii ai lui Dumnezeu (cf. Rom 8,15-16). Aceste puține cuvinte condensează bogăția oricărei vocații creștine: bucuria de a ști că suntem fii. Aceasta este experiența care susține viața noastră, care vrea să fie mereu un răspuns recunoscători față de acea iubire. Cât de important este să reînnoim zi de zi această bucurie! Mai ales în momentele în care bucuria pare că a dispărut sau sufletul este încețoșat sau sunt lucruri care nu se înțeleg; atunci să-i cereți din nou și să spuneți din nou: „Sunt fiică, sunt fiică a lui Dumnezeu”.

O cale privilegiată pe care o aveți voi pentru a reînnoi această certitudine este viața de rugăciune, rugăciune comunitară și personală. Rugăciunea este nucleul vieții voastre consacrate, al vieții voastre contemplative și este modul de a cultiva experiența de iubire care susține credința noastră, și așa cum bine spunea maica Soledad, este o rugăciune mereu misionară. Nu este o rugăciune care se izbește de zidul conventului și se întoarce înapoi, nu, este o rugăciune care iese și merge și merge…

Rugăciunea misionară este aceea care obține să ne unim cu frații în diferitele circumstanțe în care se află și să se roage pentru ca să nu le lipsească iubirea și speranța. Așa spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus: „Am înțeles că numai iubirea stimulează la acțiune mădularele Bisericii și că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu și-ar mai fi vărsat sângele. Am înțeles și am cunoscut că iubirea cuprinde în sine toate vocațiile, că iubirea este totul, că se extinde la toate timpurile și la toate locurile, într-un cuvânt, că iubirea este veșnică. […] În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea”[1]. Fie ca fiecare dintre voi să poată spune asta! Dacă vreuna este un pic „abătută” și s-a stins în ea focușorul iubirii, să-l ceară, să-l ceară! Este un cadou al lui Dumnezeu a putea iubi.

A fi iubirea! Înseamnă a ști să stăm alături de suferința atâtor frați și să spunem cu psalmistul: „În strâmtorare am strigat spre Domnul: Domnul mi-a răspuns și m-a scos în larg” (Ps 117,5). Astfel viața voastră în claustrare reușește să aibă o însemnătate misionară și universală și „un rol fundamental în viața Bisericii. Rugați-vă și mijlociți pentru atâția frați și surori care sunt închiși, migranți, refugiați și persecutați, pentru atâtea familii rănite, pentru persoanele fără loc de muncă, pentru săraci, pentru bolnavi, pentru victimele dependențelor, ca să citez câteva situații care sunt în fiecare zi tot mai urgente. Voi sunteți ca acele persoane care aduc un paralitic în fața Domnului, pentru ca să-l vindece (cf. Mc 2,1-12). Nu se rușinau, erau «nerușinate», dar în sens bun. Nu le-a fost rușine să facă o gaură în acoperiș și să-l coboare pe paralitic. Fiți «nerușinate», nu vă rușinați să faceți în așa fel, cu rugăciunea, încât mizeria oamenilor să se apropie de puterea lui Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea voastră. Prin rugăciune voi, zi și noapte, apropiați de Domnul viața atâtor frați și surori care din diferite situații nu pot ajunge la El pentru a experimenta milostivirea sa vindecătoare, în timp ce El îi așteaptă pentru a le da harul. Cu rugăciunea voastră puteți să vindecați rănile atâtor frați”[2].

Tocmai pentru aceasta putem afirma că viața de claustrare nu închide nici nu restrânge inima, ci mai degrabă o lărgește. Vai de călugărița care are inima restrânsă! Vă rog, căutați un remediu. Nu poate exista călugăriță contemplativă cu inima restrânsă. Să respire din nou, să fie din nou o inimă mare! Și în afară de asta, călugărițele cu această inimă restrânsă sunt călugărițe care au pierdut rodnicia și nu sunt mame; se plâng de orice, sunt amărâte, mereu în căutarea de fleacuri pentru a se plânge. Sfânta Maică [Tereza a lui Isus] spunea: „Vai de călugărița care spune: «Mi-au făcut o nedreptate fără motiv!»”. În convent nu este loc pentru „colecționarele de nedreptăți”; dar este loc pentru acelea care deschid inima și știu să poarte crucea, crucea rodnică, crucea iubirii, crucea care dă viață.

Iubirea lărgește inima și de aceea cu Domnul să mergem înainte, pentru că El ne face capabili să simțim în mod nou durerea, suferința, frustrarea, necazul atâtor frați care sunt victime ale acestei „culturi a rebutului” din timpul nostru. Fie ca mijlocirea pentru cei nevoiași să fie caracteristica rugăciunii voastre. Cu brațele ridicate sus, ca Moise, cu inima străpunsă astfel, cerând… Și când este posibil ajutați-i, nu numai cu rugăciunea, ci și cu slujirea concretă. Câte din conventurile voastre, fără a renunța la claustrare, respectând tăcerea, în unele momente de parloar pot să facă atâta bine.

Rugăciunea de implorare care se face în mănăstirile voastre sintonizează cu Inima lui Isus care-l imploră pe Tatăl pentru ca toți să fim una, așa încât lumea va crede (cf. In 17,21). Câtă nevoie avem de unitatea Bisericii! Ca toți să fim una. Câtă nevoie avem ca botezații să fie una, consacrații să fie una, preoții să fie una, episcopii să fie una! Astăzi și întotdeauna! Uniți în credință. Uniți de speranță. Uniți de caritate. În acea unitate care provine din comuniunea cu Cristos care ne unește cu Tatăl în Duhul Sfânt și, în Euharistie, ne unește pe unii cu alții în acest mare mister care este Biserica. Vă cer, cu rugăminte, să vă rugați mult pentru unitatea acestei iubite Biserici peruane, pentru că este ispitită de neunire. Vouă vă încredințez unitatea, unitatea Bisericii, unitatea lucrătorilor pastorali, a consacraților, a clerului și a episcopilor. Diavolul este mincinos, și este și bârfitor, îi place să ducă într-o parte și în alta, încearcă să dezbine, vrea ca în comunitate unele să vorbească despre altele. Acest lucru l-am spus de atâtea ori și de aceea repet: știți ce este călugărița bârfitoare? Este o „teroristă”. Mai rău decât cei din Ayacucho de acum câțiva ani, mai rău, pentru că bârfa este ca o bombă: ea merge și „pss… pss… pss…”, ca diavolul, trage bomba, distruge și pleacă liniștită. Fără surori „teroriste”, fără bârfe. Deja știți că remediul cel mai bun pentru a nu bârfi este mușcarea limbii. Infirmiera va avea de lucru pentru că vi se va umfla limba, dar măcar nu ați lansat bomba. Deci, să nu existe bârfe în convent, pentru că acest lucru este inspirat de diavol. El prin natură este bârfitor și mincinos. Și amintiți-vă de teroriștii din Ayacucho când vă vine voia de a bârfi.

Angajați-vă în viața fraternă, făcând în așa fel încât fiecare mănăstire să fie un far care să poată face lumină în mijlocul neunirii și al dezbinării. Ajutați să se profetizeze că acest lucru este posibil. Oricine se apropie de voi să poată pregusta fericirea carității fraterne, așa de proprie vieții consacrate și atât de necesară în lumea de astăzi și în comunitățile noastre.

Când se trăiește vocația în fidelitate, viața devine vestire a iubirii lui Dumnezeu. Vă cer să nu încetați să dați această mărturie. În această biserică a Nazarenelor Carmelitane Desculțe îmi permit să amintesc cuvintele Maestrei de viață spirituală, sfânta Tereza a lui Isus: „Dacă pierdeți călăuza, care este bunul Isus, nu veți găsi calea”. Stați mereu în urma Lui. „Da, părinte, dar uneori Isus ajunge pe Calvar”. Atunci mergi acolo și tu, pentru că și acolo El te așteaptă, pentru că te iubește. „Pentru că însuși Domnul spune că este calea; Domnul spune că este și lumina și că nimeni nu poate merge la Tatăl decât prin intermediul Lui”[3].

Dragi surori, să știți un lucru: Biserica nu vă tolerează, Biserica are nevoie de voi! Biserica are nevoie de voi. Cu viața voastră fidelă să fiți faruri și indicați-l pe Acela care este cale, adevăr și viață, unicul Domn care oferă plinătate existenței noastre și dă viața din belșug[4].

Rugați-vă pentru Biserică, rugați-vă pentru păstori, pentru consacrați, pentru familii, pentru cei care suferă, pentru cei care fac răul și distrug atâția oameni, pentru cei care-i exploatează pe frații lor. Și vă rog, continuând cu lista păcătoșilor, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Note:
[1] Scrisoare către sora Maria a Preasfintei Inimi (8 septembrie 1896): Mauscrise autobiograficeMs B, [3v.].
[2] Constituția apostolică Vultum Dei quaerere, 16.
[3] Castelul interior¸ VI, cap. 7, nr. 6.
[4] Cf. Constituția apostolică Vultum Dei quaerere, 6.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.01.2018
Publicarea pe acest sit: 21.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns