Discursul Papei la primirea premiului Carol cel Mare

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la primirea premiului Carol cel Mare
vineri, 6 mai 2016

Stimați oaspeți,

Vă adresez bun-venit cordial și vă mulțumesc pentru prezența voastră. Sunt recunoscător îndeosebi domnilor Marcel Philipp, Jürgen Linden, Martin Schulz, Jean-Claude Juncker și Donald Tusk pentru cuvintele lor respectuoase. Doresc să reafirm intenția de a oferi Premiul prestigios, cu care sunt onorat, pentru Europa: de fapt nu facem un gest celebrativ; mai degrabă profităm de ocazie pentru a dori împreună un elan nou și curajos pentru acest continent iubit.

Creativitatea, inteligența, capacitatea de a se ridica și de a ieși din propriile limite aparțin sufletului Europei. În secolul trecut, ea a mărturisit omenirii că un nou început era posibil: după ani de ciocniri tragice, care au culminat în cel mai teribil război care se amintește, a apărut, cu harul lui Dumnezeu, o noutate fără precedent în istorie. Cenușa dărâmăturilor n-au putut să stingă speranța și căutarea celuilalt, care a ars în inima părinților fondatori ai proiectului european. Ei au pus temeliile unei metereze de pace, ale unui edificiu construit din state care s-au unit nu din impunere, ci din libera alegere a binelui comun, renunțând pentru totdeauna să se ciocnească. Europa, după atâtea diviziuni, s-a regăsit în sfârșit pe sine însăși și a început să edifice casa sa.

Această „familie de popoare”1, devenită în mod lăudabil între timp mai largă, în timpuri recente pare să simtă mai puțin proprii zidurile casei comune, uneori ridicate depărtându-se de proiectul iluminat creat de părinți. Acea atmosferă de noutate, acea dorință arzătoare de a construi unitatea par tot mai stinse; noi, fii ai acelui vis suntem tentați să cedăm egoismelor noastre, privind la propriul folos și gândind să construim țarcuri particulare. Totuși, sunt convins că resemnarea și oboseala nu aparțin sufletului Europei și că și „dificultățile pot să devină promotoare puternice de unitate”2.

În Parlamentul European mi-am permis să vorbesc despre Europa bunică. Spuneam euro-deputaților că din diferite părți creștea impresia generală a unei Europe obosite și îmbătrânite, nefertile și nevitale, unde marile idealuri care au inspirat Europa par să fi pierdut forța atractivă; o Europă decăzută care pare că a pierdut capacitatea generatoare și creatoare. O Europă tentată să vrea mai mult să asigure și să domine spații decât să genereze procese de incluziune și transformare; o Europă care „își fortifică pozițiile” în loc să privilegieze acțiuni care promovează noi dinamisme în societate; dinamisme capabile să implice și să pună în mișcare pe toți actorii sociali (grupuri și persoane) în căutarea de noi soluții la problemele actuale, care să aducă rod în evenimente istorice importante; o Europă care departe de a proteja spații să devină mamă generatoare de procese (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 223).

Ce ți s-a întâmplat, Europă umanistă, slujitoare a drepturilor omului, a democrației și a libertății? Ce ți s-a întâmplat, Europă ținut al poeților, filozofilor, artiștilor, muzicienilor, literaților? Ce ți s-a întâmplat, Europă mamă a popoarelor și națiunilor, mamă a marilor bărbați și femei care au știut să apere și să-și dea viața pentru demnitatea fraților lor?

Scriitorul Elie Wiesel, supraviețuitor din lagărele de exterminare naziste, spunea că astăzi este capital să se realizeze o „transfuzie de amintire”. Este necesar „să se comemoreze”, să se distanțeze de prezent pentru a asculta glasul înaintașilor noștri. Amintirea nu numai că ne va permite să nu comitem aceleași greșeli din trecut (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 108), ci ne va da acces la acele rezultate care au ajutat popoarele noastre să străbată pozitiv răscrucile istorice pe care le întâlneau. Transfuzia amintirii ne eliberează de acea tendință actuală adesea mai atrăgătoare de a fabrica în grabă pe nisipurile mișcătoare ale rezultatelor imediate care ar putea să producă „un beneficiu politic ușor, rapid și efemer, dar care nu construiesc plinătatea umană” (ibid., 224).

În acest scop ne va face bine să-i evocăm pe părinții fondatori ai Europei. Ei au știut să caute căi alternative, inovatoare într-un context marcat de rănile războiului. Ei au avut curajul nu numai de a visa ideea de Europă, ci au îndrăznit să transforme radical modelele care provocau numai violență și distrugere. Au îndrăznit să caute soluții multilaterale la problemele care încet-încet deveneau comune.

Robert Schuman, în ceea ce mulți recunosc ca actul de naștere al primei comunități europene, a spus: „Europa nu se va face dintr-o singură lovitură, nici printr-o construcție de ansamblu; ea se va face prin realizări concrete, care să creeze înainte de toate o solidaritate de fapt”3. Chiar acum, în această lume a noastră sfâșiată și rănită, trebuie să ne întoarcem la acea solidaritate de fapt, la aceeași generozitate concretă care a urmat după al doilea conflict mondial, pentru că – spunea în continuare Schuman – „pacea mondială nu va putea să fie salvgardată fără eforturi creatoare care să fie la înălțimea pericolelor care o amenință”4. Proiectele părinților fondatori, stegari ai păcii și profeți ai viitorului, nu sunt depășite: inspiră, astăzi mai mult ca oricând, să se construiască punți și să se dărâme ziduri. Par să exprime o invitație din inimă de a nu ne mulțumi cu retușuri cosmetice sau cu compromisuri întortocheate pentru a corecta vreun tratat, ci să punem cu curaj baze noi, puternic înrădăcinate; așa cum afirma Alcide De Gasperi, „toți la fel însuflețiți de preocuparea binelui comun al patriilor noastre europene, al Patriei noastre Europa”, să începem din nou, fără frică o „lucrare constructivă care cere toate eforturile noastre de cooperare răbdătoare și lungă”5.

Această transfuzie a amintirii ne permite să ne inspirăm din trecut pentru a înfrunta cu curaj tabloul complex multipolar din zilele noastre, acceptând cu determinare provocarea de „a actualiza” ideea de Europă. O Europă capabilă să dea naștere unui nou umanism bazat pe trei capacități: capacitatea de a integra, capacitatea de a dialoga și capacitatea de a genera.

Capacitatea de a integra

Erich Przywara, în opera sa magnifică Ideea de Europa, ne provoacă să gândim orașul ca un loc de conviețuire între diferite instanțe și nivele. El cunoștea acea tendință reducționistă care locuiește în orice tentativă de a gândi și a vis țesutul social. Frumusețea înrădăcinată în multe dintre orașele noastre se datorează faptului că au reușit să păstreze în timp diferențele de epoci, de națiuni, de stiluri, de viziuni. E suficient să privim la patrimoniul cultural inestimabil din Roma pentru a confirma încă o dată că bogăția și valoarea unui popor se înrădăcinează tocmai în faptul de a ști să articuleze toate aceste nivele într-o conviețuire sănătoasă. Reducționismele și toate intențiile uniformatoare, departe de a genera valoare, condamnă popoarele noastre la o sărăcie crudă: aceea a excluderii. Și departe de a aduce măreție, bogăție și frumusețe, excluderea provoacă lașitate, restrângere și brutalitate. Departe de a da noblețe spiritului, îi aduce meschinărie.

Rădăcinile popoarelor noastre, rădăcinile Europei s-au consolidat în cursul istoriei sale învățând să integreze în sinteze mereu noi culturile cele mai diferite și fără aparentă legătură între ele. Identitatea europeană este, și a fost mereu, o identitate dinamică și multiculturală.

Activitatea politică știe că are în mâini această lucrare fundamentală și care nu poate fi amânată. Știm că „întregul este mai mult decât partea și este și mai mult decât simpla lor sumă”, motiv pentru care va trebui să se lucreze pentru „a lărgi mereu privirea pentru a recunoaște un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 235). Suntem invitați să promovăm o integrare care află în solidaritate modul în care să facem lucrurile, modul în care să construim istoria. O solidaritate care nu poate fi confundată niciodată cu pomana, ci ca generare de oportunități pentru ca toți locuitorii orașelor noastre – și al atâtor alte orașe – să poată dezvolta viața lor cu demnitate. Timpul ne învață că nu e suficientă numai inserarea geografică a persoanelor, ci provocarea este o puternică integrare culturală.

În acest mod comunitatea popoarelor europene va putea învinge ispita de a se concentra asupra paradigmelor unilaterale și de a se aventura în „colonizări ideologice”; mai degrabă va redescoperi mărimea sufletului european, născut din întâlnirea de civilizații și popoare, mai vast decât actualele granițe ale Uniunii și chemat să devină model de noi sinteze și de dialog. De fapt, fața Europei nu se remarcă prin opoziția față de alții, ci în faptul de a purta imprimate trăsăturile diferitelor culturi și frumusețea de a învinge închiderile. Fără această capacitate de integrare cuvintele rostite de Konrad Adenauer în trecut vor răsuna astăzi ca profeție de viitor: „Viitorul Occidentului nu este amenințat atât de tensiunea politică, cât de pericolul masificării, al uniformității gândirii și sentimentului; pe scurt, de tot sistemul de viață, de fuga de responsabilitate, cu singura preocupare pentru propriul eu”6.

Capacitate de dialog

Dacă există un cuvânt pe care trebuie să-l repetăm până la oboseală este acesta: dialog. Suntem invitați să promovăm o cultură a dialogului căutând cu orice mijloc să deschidem instanțe pentru ca acest lucru să fie posibil și să ne permită să reconstruim țesutul social. Cultura dialogului implică o ucenicie autentică, o asceză care să ne ajute să-l recunoaștem pe celălalt ca un interlocutor valoros; care să ne permită să-l privim pe cel străin, pe migrant, pe cel care aparține unei alte culturi ca un subiect care trebuie ascultat, luat în considerare și apreciat. Este urgent pentru noi astăzi să implicăm toți actorii sociali în promovarea „unei culturi care să privilegieze dialogul ca formă de întâlnire”, ducând înainte „căutarea consensului și a acordurilor, însă fără a o separa de preocuparea pentru o societate dreaptă, capabilă de amintire și fără excluderi” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 239). Pacea va fi durabilă în măsura în care îi înarmăm pe copiii noștri cu armele dialogului, îi învățăm bătălia bună a întâlnirii și a negocierii. În acest mod le vom putea lăsa ca moștenire o cultură care să știe să schițeze strategii nu de moarte ci de viață, nu de excludere ci de integrare.

Această cultură a dialogului, care ar trebui să fie inserată în toate curricula școlare ca axă transversală a disciplinelor, va ajuta la insuflarea în tinerele generații un mod de a rezolva conflictele diferit de cel cu care îi obișnuim. Astăzi este urgent să putem realiza „coaliții” nu numai militare sau economice, ci culturale, educative, filozofice, religioase. Coaliții care să scoată în evidență că, în spatele multor conflicte, este adesea în joc puterea grupurilor economice. Coaliții capabile să apere poporul de a fi folosit pentru scopuri improprii. Să-i înarmăm pe oamenii noștri cu cultura dialogului și a întâlnirii.

Capacitatea de a genera

Dialogul și tot ceea ce el comportă ne amintește că nimeni nu se poate limita să fie spectator nici simplu observator. Toți, de la cel mai mic la cel mai mare, sunt parte activă în construirea unei societăți integrate și reconciliate. Această cultură este posibilă dacă participăm toți la elaborarea și construirea sa. Situația actuală nu admite simpli observatori ale luptelor altuia. Dimpotrivă, este un apel puternic la responsabilitatea personală și socială.

În acest sens tinerii noștri au un rol preponderent. Ei nu sunt viitorul popoarelor noastre, sunt prezentul; sunt cei care deja astăzi cu visele lor, cu viața lor forjează spiritul european. Nu putem gândi ziua de mâine fără a le oferi o reală participare ca agenți ai schimbării și ai transformării. Nu putem să ne imaginăm Europa fără a-i face părtași și protagoniști ai acestui vis.

Ultima vreme am reflectat asupra acestui aspect și m-am întrebat: cum putem să-i facem părtași pe tinerii noștri de această construcție când îi privăm de locuri de muncă; de locuri de muncă demne care să le permită să se dezvolte prin intermediul mâinilor lor, al inteligenței lor și al energiilor lor? Cum pretindem să le recunoaștem valoarea de protagoniști când nivelele de șomaj al milioanelor de tineri europeni sunt în creștere? Cum să evităm să-i pierdem pe tinerii noștri care ajung să plece în altă parte în căutarea de idealuri și simț de apartenență pentru că aici, în țara lor, nu știm să le oferim oportunități și valori?

„Împărțirea corectă a roadelor pământului și a muncii umane nu este simplă filantropie. Este o datorie morală”7. Dacă vrem să gândim societățile noastre într-un mod diferit, avem nevoie să creăm locuri de muncă demne și bine remunerate, în special pentru tinerii noștri.

Asta cere căutarea de noi modele economice mai inclusive și drepte, nu orientate în slujba câtorva, ci în folosul oamenilor și al societății. Și asta ne cere trecerea de la o economie lichidă la o economie socială. Mă gândesc de exemplu la economia socială de piață, încurajată și de predecesorii mei (cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat ambasadorului R.F.G., 8 noiembrie 1990). A trece de la o economie care tinde spre beneficiu și spre profit pe baza speculării și a împrumutului cu dobândă la o economie socială care să investească pe persoane creând locuri de muncă și calificare.

Trebuie să trecem de la o economie lichidă, care tinde să favorizeze corupția ca mijloc pentru a obține profituri, la o economie socială care garantează accesul la pământ, la casă prin intermediul muncii ca loc în care persoanele și comunitățile pot pune în joc „multe dimensiuni ale vieții: creativitatea, proiecția în viitor, dezvoltarea capacităților, exercitarea valorilor, comunicarea cu alții, o atitudine de adorație. De aceea realitatea socială a lumii de astăzi, dincolo de interesele limitate ale firmelor și de o raționalitate economică discutabilă, cere ca «să se continue să se urmărească drept prioritate obiectivul accesului la muncă […] pentru toți»8” (Enciclica Laudato si’, 127).

Dacă vrem să tindem spre un viitor care să fie demn, dacă vrem un viitor de pace pentru societățile noastre, vom putea ajunge la el numai bazându-ne pe adevărata incluziune: „aceea care dă muncă demnă, liberă, creativă, participativă și solidară”9. Această trecere (de la o economie lichidă la o economie socială) nu numai că va da noi perspective și oportunități concrete de integrare și incluziune, ci ne va deschide din nou capacitatea de a visa acel umanism, pentru care Europa a fost leagăn și izvor.

La renașterea unei Europe obosite, dar încă bogate în energii și potențialități, poate și trebuie să contribuie Biserica. Îndatorirea sa coincide cu misiunea sa: vestirea Evangheliei, care astăzi mai mult ca oricând se traduce mai ales în a merge în întâmpinarea rănilor omului, ducând prezența puternică și simplă a lui Isus, milostivirea sa mângâietoare și încurajatoare. Dumnezeu dorește să locuiască printre oameni, dar poate face asta numai prin bărbați și femeie care, ca marii evanghelizatori ai continentului, sunt atinși de El și trăiesc Evanghelia, fără a căuta altceva. Numai o Biserică bogată în martori va putea reda apa curată a Evangheliei rădăcinilor Europei. În asta, drumul creștinilor spre unitatea deplină este un mare semn al timpurilor, dar și exigența urgentă de a răspunde la apelul Domnului „ca toți să fie una” (In 17,21).

Cu mintea și cu inima, cu speranță și fără nostalgii zadarnice, ca un fiu care regăsește în mama Europă rădăcinile sale de viață și de credință, visez un nou umanism european, „un drum constant de umanizare”, căruia îi folosesc „amintire, curajul, utopia sănătoasă și umană”10. Visez o Europă tânără, capabilă să fie încă mamă: o mamă care să aibă viață, pentru că respectă viața și oferă speranțe de viață. Visez o Europă care se îngrijește de copil, care îl ajută ca pe un frate pe cel sărac și pe cel care vine în căutare de primire pentru că nu mai are nimic și cere adăpost. Visez o Europă care ascultă și valorizează persoanele bolnave și bătrâne, pentru ca să nu fie reduse la obiecte neproductive de aruncat. Visez o Europă în care a fi migrant nu este delict, ci o invitație la o angajare mai mare cu demnitatea întregii ființe umane. Visez o Europă în care tinerii respiră aerul curat al onestității, iubesc frumusețea culturii și a unei vieți simple, nu poluate de nevoile infinite ale consumismului; unde faptul de a se căsători și de a avea copii sunt o responsabilitate și o bucurie mare, nu o problemă dată de lipsa unui loc de muncă suficient de stabil. Visez o Europă a familiilor, cu politici într-adevăr efective, centrate mai mult pe chipuri decât pe numere, mai mult pe nașterile de copii decât pe creșterea bunurilor. Visez o Europă care promovează și tutelează drepturile fiecăruia, fără a uita obligațiile față de toți. Visez o Europă despre care să nu se poată spune că angajarea sa pentru drepturile umane a fost ultima sa utopie. Mulțumesc.

Note
1 Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.
2 Ibidem.
3 Declarația de la 9 mai 1950, Salon de l’Horologe, Quai d’Orsay, Paris.
4 Ibidem.
5 Discurs la Conferința Parlamentară Europeană, Paris, 21 aprilie 1954.
6 Discurs la Adunarea artizanilor germani, Düsseldorf, 27 aprilie 1952.
7 Discurs adresat mișcărilor populare din Bolivia, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015.
8 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 32: AAS 101 (2009), 666.
9 Discurs adresat mișcărilor populare din Bolivia, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015.
10 Discurs la Consiliul Europei, Strasbourg, 25 noiembrie 2014.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.05.2016
Publicarea pe acest sit: 08.05.2016
Etichete: ,

Comments are closed