Discursul Papei la prima întrunire a Sinodului pentru Africa

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
susținut la prima întrunire a celei de-a doua Adunări Speciale pentru Africa
a Sinodului Episcopilor
luni, 5 octombrie 2009

Iubiți frați și surori,

Am început acum întâlnirea noastră sinodală invocându-l pe Duhul Sfânt și știind bine că noi nu putem realiza în acest moment ceea ce este de făcut pentru Biserică și pentru lume: numai în puterea Duhului Sfânt putem găsi ceea ce este drept și apoi să-l realizăm. Și în fiecare zi vom începe munca noastră invocându-l pe Duhul Sfânt cu rugăciunea de la Ora a Treia „Nunc sancte nobis Spiritus„. De aceea, aș vrea acum, împreună cu voi să meditez puțin acest imn, care deschide munca de fiecare zi, fie acum la Sinod, dar și după aceea în viața noastră zilnică.

Nunc sancte nobis Spiritus„. Noi ne rugăm ca Rusaliile să nu fie numai un eveniment din trecut, primul început al Bisericii, ci să fie astăzi, ba chiar acum: „nunc sancte nobis Spiritus„. Ne rugăm ca Domnul să realizeze acum revărsarea Duhului său și să recreeze din nou Biserica sa și lumea. Ne amintim că apostolii după Înălțare nu au început – așa cum poate că ar fi fost normal – să organizeze, să creeze Biserica viitoare. Au așteptat acțiunea lui Dumnezeu, l-au așteptat pe Duhul Sfânt. Au înțeles că Biserica nu se poate face, că nu este produsul organizării noastre: Biserica trebuie să se nască din Duhul Sfânt. După cum însuși Domnul a fost zămislit și s-a născut din Duhul Sfânt, tot așa și Biserica trebuie să fie zămislită mereu și să se nască din Duhul Sfânt. Numai cu acest act creator al lui Dumnezeu noi putem intra în activitatea lui Dumnezeu, în acțiunea divină și să colaborăm cu el. În acest sens, și toată munca noastră la Sinod este o colaborare cu Duhul Sfânt, cu puterea lui Dumnezeu care merge înaintea noastră. Și mereu trebuie să implorăm din nou împlinirea acestei inițiative divine, în care noi putem să fim apoi colaboratori ai lui Dumnezeu și să contribuim de a face în așa fel încât din nou să se nască și să crească Biserica.

Strofa a doua a acestui imn – „Os, lingua, mens, sensus, vigor, / Confessionem personent: / Flammescat igne caritas, / accedat ardor proximos” – este inima acestei rugăciuni. Implorăm de la Dumnezeu trei daruri, darurile esențiale ale Rusaliilor, ale Duhului Sfânt: confessio, caritas, proximos. Confessio: există limba de foc care este „rațională”, dăruiește cuvântul corect și ne duce cu gândul la depășirea Babelului în sărbătoarea Rusaliilor. Încurcătura născută din egoismul și din mândria omului, al cărei efect este acela de a nu putea să ne mai înțelegem unii cu alții, trebuie depășită de puterea Duhului, care unește fără a uniformiza, care dă unitate în pluralitate: fiecare poate să-l înțeleagă pe celălalt, chiar și în diversitățile limbilor. Confessio: cuvântul, limba de foc pe care Domnul ne-o dă, cuvântul comun în care toți suntem uniți, cetatea lui Dumnezeu, sfânta Biserică, în care este prezentă toată bogăția diferitelor culturi. Flammescat igne caritas. Această mărturisire nu este o teorie, ci este viață, este iubire. Inima sfintei Biserici este iubirea, Dumnezeu este iubire și se comunică comunicându-ne iubirea. Și în sfârșit aproapele. Biserica nu este niciodată un grup închis în sine, care trăiește pentru sine ca unul din multele grupuri care există în lume, ci se deosebește prin universalitatea carității, a responsabilității față de aproapele.

Să luăm unul câte unul aceste trei daruri. Confessio: în limbajul Bibliei și al Bisericii antice acest cuvânt are două semnificații esențiale, care par opuse dar care de fapt constituie o unică realitate. Confessio este înainte de toate mărturisire a păcatelor: a recunoaște vina noastră și a cunoaște că în fața lui Dumnezeu suntem insuficienți, suntem în păcat, nu suntem în relație dreaptă cu El. Acesta este primul punct: a ne cunoaște pe noi înșine în lumina lui Dumnezeu. Numai în această lumină putem să ne cunoaștem pe noi înșine, putem înțelege și ceea ce este rău în noi și astfel să vedem ceea ce trebuie să fie reînnoit, transformat. Numai în lumina lui Dumnezeu ne cunoaștem unii pe alții și vedem realmente toată realitatea.

Mi se pare că trebuie să ținem cont de toate acestea în analizele noastre despre reconciliere, dreptate, pace. Sunt importante analizele empirice, este important ca să se cunoască exact realitatea din lumea aceasta. Totuși aceste analize orizontale, făcute cu atâta exactitate și competență, sunt insuficiente. Nu indică adevăratele probleme pentru că nu le plasează la lumina lui Dumnezeu. Dacă nu vedem că la rădăcină este misterul lui Dumnezeu, lucrurile din lume merg rău pentru că relația cu Dumnezeu nu este ordonată. Și dacă prima relație, cea fundamentală, nu este corectă, toate celelalte relații cu ceea ce poate fi bun, în mod fundamental nu funcționează. De aceea, toate analizele noastre din lume sunt insuficiente dacă nu mergem până la acest punct, dacă nu considerăm lumea în lumina lui Dumnezeu, dacă nu descoperim că la rădăcina nedreptăților, a corupției, se află o inimă nedreaptă, se află o închidere față de Dumnezeu și, de aceea, o falsificare a relației esențiale care este fundamentul tuturor celorlalte.

Confessio: a înțelege în lumina lui Dumnezeu realitățile din lume, primatul lui Dumnezeu și în sfârșit toată ființa umană și realitățile umane, care tind la relația noastră cu Dumnezeu. Și dacă aceasta nu este corect, nu ajunge la punctul voit de Dumnezeu, nu intră în adevărul lui, chiar și tot restul nu este corigibil pentru se nasc din nou toate viciile care distrug rețeaua socială, pacea în lume.

Confessio: a vedea realitatea în lumina lui Dumnezeu, a înțelege că în fond realitățile noastre depind de relația noastră cu Creatorul și Răscumpărătorul, și astfel să mergem la adevărul care mântuiește. Sfântul Augustin, referindu-se la capitolul 3 al Evangheliei după sfântul Ioan, definește actul mărturisirii creștine cu „a face adevărul, a merge la lumină”. Numai văzând în lumina lui Dumnezeu păcatele noastre, insuficiența relației noastre cu el, umblăm în lumina adevărului. Și numai adevărul mântuiește. Acționăm în sfârșit în adevăr: a mărturisi realmente în această profunzime a lumii lui Dumnezeu înseamnă a face adevărul.

Aceasta este prima semnificație a cuvântului confessio, mărturisire a păcatelor, recunoaștere a vinovăției care rezulta din lipsa relației noastre cu Dumnezeu. Însă o a doua semnificație a mărturisirii este aceea de a-i mulțumi lui Dumnezeu, a-l glorifica pe Dumnezeu, a-l mărturisi pe Dumnezeu. Putem recunoaște adevărul ființei noastre pentru că există răspunsul divin. Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri cu păcatele noastre; chiar și atunci când relația noastră cu maiestatea sa este împiedicată, el nu se retrage ci vine și ne ia de mână. De aceea confessio este mărturie a bunătății lui Dumnezeu, este evanghelizare. Vedem asta în ziua de Rusalii, când sfântul Petru, în cuvântarea sa, pe de o parte acuză păcatul persoanelor – l-ați ucis pe cel sfânt și pe cel drept – dar, în același moment, spune: acest sfânt a înviat și vă iubește, vă îmbrățișează, vă cheamă să fiți ai lui în căință și în botez, precum și în împărtășirea cu trupul său. În lumina lui Dumnezeu, a mărturisi devine în mod necesar a-l vesti pe Dumnezeu, a evangheliza și astfel a reînnoi lumea.

Însă cuvântul confessio ne amintește încă un alt element. În capitolul 10 al Scrisorii către Romani, sfântul Paul interpretează mărturisirea din capitolul 30 al Deuteronomului. În acest ultim text se pare că evreii, intrând în forma definitivă a alianței, în Țara Sfântă, au teamă și nu pot realmente să-i răspundă lui Dumnezeu așa cum ar trebui. Domnul le spune: nu vă fie frică, Dumnezeu nu este departe. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu este necesar să se străbată un ocean necunoscut, nu sunt necesare călătoriile spațiale în cer, lucruri complicate sau imposibile. Dumnezeu nu este departe, nu este de cealaltă parte a oceanului, în aceste spații imense din univers. Dumnezeu este aproape. Este în inima ta și pe buzele tale, cu cuvântul Torei, care intră în inima ta și se vestește în buzele tale. Dumnezeu este în tine și cu tine, este aproape.

În interpretarea sa, sfântul Paul înlocuiește cuvântul Tora cu cuvântul mărturisire și credință. El spune: realmente Dumnezeu este aproape, nu sunt necesare expediții complicate pentru a ajunge la el, nici aventuri spirituale sau materiale. Dumnezeu este aproape cu credința, este în inima ta, și cu mărturisirea este pe buzele tale. Este în tine și cu tine. Realmente Isus Cristos cu prezența sa ne dă cuvântul vieții. Astfel intră, în credință, în inima noastră. Locuiește în inima noastră și în mărturisire ducem lumii, acestui timp al nostru, realitatea Domnului. Mi se pare acesta un element foarte important: Dumnezeul apropiat. Lucrurile științei, ale tehnicii comportă mari investiții: aventurile spirituale și materiale sunt costisitoare și dificile. Dar Dumnezeu se dăruiește gratuit. Lucrurile mai mari din viață – Dumnezeu, iubirea, adevărul – sunt gratuite. Dumnezeu se dăruiește în inima noastră. Aș spune că ar trebui să medităm des această gratuitate a lui Dumnezeu: nu este nevoie de mari daruri materiale sau chiar intelectuale pentru a fi aproape de Dumnezeu. Dumnezeu se dăruiește gratuit în iubirea sa, este în mine în inimă și pe buze. Acesta este curajul, bucuria vieții noastre. Este și curajul prezent în acest sinod, pentru că Dumnezeu nu este departe: este cu noi cu cuvântul credinței. Mă gândesc că și această dualitate este importantă: cuvântul în inimă și pe buze. Această profunzime a credinței personale, care realmente mă leagă intim cu Dumnezeu, trebuie apoi să fie mărturisită: credință și mărturisire, interioritate în comuniunea cu Dumnezeu și mărturia credinței care se exprimă pe buzele mele și astfel devine sensibilă și prezentă în lume. Sunt două lucruri importante care merg mereu împreună.

Apoi imnul despre care vorbim indică și locurile în care se află mărturisirea: „os, lingua, mens, sensus, vigor„. Toate capacitățile noastre de a gândi, a vorbi, a simți, a acționa, trebuie să facă să răsune – latina folosește verbul „personare” – cuvântul lui Dumnezeu. Ființa noastră, în toate dimensiunile sale, ar trebui să fie umplută de acest cuvânt, care astfel devine realmente sensibil în lume, care, prin intermediul existenței noastre, răsună în lume: cuvântul Duhului Sfânt.

Și apoi pe scurt alte două daruri. Caritatea: este important că creștinismul nu este o sumă de idei, o filozofie, o teologie, ci un mod de a trăi, creștinismul este caritate, este iubire. Numai astfel devenim creștini: dacă credința se transformă în caritate, dacă este caritate. Putem spune că și logos și caritas merg împreună. Dumnezeul nostru este, pe de o parte, logos, rațiune veșnică. Dar această rațiune este și iubire, nu este matematică rece care construiește universul, nu este un demiurg; această rațiune veșnică este foc, este caritate. În noi înșine ar trebui să se realizeze această unitate de rațiune și caritate, de credință și caritate. Și astfel transformați în caritate să devenim, așa cum spun Părinții greci, divinizați. Aș spune că în dezvoltarea lumii avem acest parcurs în urcare, de la primele realități create până la creatura om. Dar această scară încă nu s-a terminat. Omul ar trebui să fie divinizat și astfel să se realizeze. Unitatea creaturii și a Creatorului: aceasta este adevărat dezvoltare, a ajunge cu harul lui Dumnezeu la această deschidere. Esența noastră este transformată în caritate. Dacă vorbim despre această dezvoltare ne gândim mereu și la această țintă ultimă, unde Dumnezeu vrea să ajungă împreună cu noi.

În sfârșit, aproapele. Caritatea nu este ceva individual, ci universală și concretă. Astăzi la Liturghie am proclamat pagina evanghelică a samariteanului milostiv, în care vedem dubla realitate a carității creștine, care este universală și concretă. Acest samaritean întâlnește un evreu, care se află deci în afara granițelor tribului său și a religiei sale. Însă caritatea este universală și de aceea acest străin în toate sensurile este pentru el aproape. Universalitatea deschide limitele care închid lumea și creează diversitățile și conflictele. În același timp, faptul că trebuie să se facă ceva pentru universalitate nu este filozofie ci acțiune concretă. Trebuie să tindem la această unificare de universalitate și concretețe, trebuie să deschidem realmente aceste granițe dintre triburi, etnii, religii la universalitatea iubirii lui Dumnezeu. Și asta nu în teorie, ci în locurile în care trăim, cu toată concretețea necesară. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne dea toate acestea, în puterea Duhului Sfânt. La sfârșit imnul este glorificare a lui Dumnezeu întreit și unic și rugăciune de a cunoaște și de a crede. Astfel sfârșitul revine la început. Să ne rugăm pentru ca să putem cunoaște, cunoașterea să devină credință și credința să devină iubire, acțiune. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ni-l dea pe Duhul Sfânt, să trezească noi Rusalii, să ne ajute să fim slujitorii săi în această oră a lumii. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.10.2009
Publicarea pe acest sit: 06.10.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns