Discursul Papei la Parlamentul European

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Parlamentul European
marți, 25 noiembrie 2014

Domnule președinte, doamnelor și domnilor vicepreședinți,
Stimați eurodeputați,
Persoane care lucrează cu diferite titluri în acest emiciclu,
Dragi prieteni,

Vă mulțumesc pentru invitația de a lua cuvânt în fața acestei instituții fundamentale a vieții Uniunii Europene și pentru oportunitatea pe care mi-o oferiți de a mă adresa, prin intermediul vostru, la peste cinci sute de milioane de cetățeni pe care-i reprezentați în cele 28 de state membre. Recunoștință deosebită doresc să vă exprim dumneavoastră, domnule președinte al Parlamentului, pentru cuvintele cordiale de bun venit pe care mi le-ați adresat, în numele tuturor componenților Adunării.

Vizita mea are loc după peste un sfert de secol de la cea făcută de Papa Ioan Paul al II-lea. Mult s-a schimbat din acele zile în Europa și în toată lumea. Nu mai există blocurile contrapuse care pe atunci despărțeau continentul în două și se împlinește lent dorința ca „Europa, dându-și în mod suveran instituții libere, să se poată extinde într-o zi la dimensiunile care îi sunt date de geografie și mai mult încă de istorie”1.

Alături de o Uniune Europeană mai amplă există și o lume mai complexă și puternic în mișcare. O lume tot mai interconectată și globală și de aceea tot mai puțin „eurocentrică”. Însă la o Uniune mai extinsă, mai influentă, pare să se alăture imaginea unei Europe un pic îmbătrânite și comprimate, care tinde să se simtă mai puțin protagonistă într-un context care o privește adesea cu dezlipire, neîncredere și uneori cu suspiciune.

Adresându-mă vouă astăzi, pornind de la vocația mea de păstor, doresc să adresez tuturor cetățenilor europeni un mesaj de speranță și de încurajare.

Un mesaj de speranță bazat pe încrederea că dificultățile pot să devină promotoare puternice de unitate, pentru a învinge toate fricile prin care Europa – împreună cu toată lumea – trece. Speranță în Domnul care transformă răul în bine și moartea în viață.

Încurajare de a se întoarce la convingerea fermă a Părinților fondatori ai Uniunii Europene, care doreau un viitor bazat pe capacitatea de a lucra împreună pentru a depăși diviziunile și pentru a favoriza pacea și comuniunea între toate popoarele continentului. În centrul acestui ambițios proiect politic era încrederea în om, nu atât ca și cetățean, nici ca subiect economic, ci în omul ca persoană înzestrată cu o demnitate transcendentă.

Mă presează înainte de toate să subliniez legătura strânsă care există între aceste două cuvinte: „demnitate” și „transcendentă”.

„Demnitate” este un cuvânt-cheie care a caracterizat refacerea de după război. Istoria noastră recentă se remarcă prin centralitatea neîndoielnică a promovării demnității umane împotriva multiplelor violențe și discriminări, care nici în Europa n-au lipsit în decursul secolelor. Percepția importanței drepturilor umane se naște tocmai ca rezultat al unui drum lung, format și din multiple suferințe și jertfe, care a contribuit la formarea conștiinței prețiozității, unicității și irepetabilității fiecărei persoane umane. Această conștiință culturală are fundamentul nu numai în evenimentele istoriei, ci mai ales în gândirea europeană, remarcată de o bogată întâlnire, ale cărei numeroase izvoare îndepărtate provin „de la Grecia și de la Roma, de la substraturi celtice, germanice și slave și de la creștinismul care le-a plăsmuit profund”2, dând loc tocmai conceptului de „persoană”.

Astăzi, promovarea drepturilor umane ocupă un rol central în angajarea Uniunii Europene în vederea favorizării demnității persoanei, atât în interiorul său cât și în raporturile cu celelalte țări. Este vorba despre o angajare importantă și admirabilă, pentru că persistă mult prea multe situații în care ființele umane sunt tratate ca obiecte, a căror concepere, configurație și utilitate se pot programa și care apoi pot să fie aruncate când nu mai folosesc, pentru că au devenit slabe, bolnave sau bătrâne.

Efectiv ce demnitate există atunci când lipsește posibilitatea de a exprima liber propria gândire sau de a mărturisi fără constrângere propria credință religioasă? Ce demnitate este posibilă fără un cadru juridic clar, care să limiteze dominarea forței și să facă să prevaleze legea asupra tiraniei puterii? Ce demnitate poate să aibă un bărbat sau o femeie făcuți obiect a tot soiul de discriminări? Ce demnitate va putea găsi o persoană care nu are hrana sau minimul esențial pentru a trăi și, mai rău, care nu are loc de muncă ce îl unge cu demnitate?

A promova demnitatea persoanei înseamnă a recunoaște că ea posedă drepturi inalienabile de care nu poate să fie privată după bunul plac al cuiva și cu atât mai puțin în folosul intereselor economice.

Însă trebuie acordată atenție pentru a nu cădea în unele echivocuri care pot să se nască dintr-o răstălmăcire a conceptului de drepturi umane și dintr-un paradoxal abuz al lor. De fapt, există astăzi tendința spre o revendicare tot mai amplă de drepturi individuale – sunt tentat să spun individualiste – care ascunde o concepție despre persoana umană dezlipită de orice context social și antropologic, aproape ca o „monadă”, tot mai insensibilă față de celelalte „monade” din jurul său. La conceptul de drept nu mai pare asociat cel la fel de esențial și complementar de obligație, așa încât se ajunge să se afirme drepturile individului fără a ține cont că fiecare ființă umană este legată de un context social, în care drepturile și obligațiile sale sunt legate cu cele ale celorlalți și cu binele comun al societății însăși.

De aceea consider că este mai vital ca oricând să se aprofundeze astăzi o cultură a drepturilor umane care să poată lega cu înțelepciune dimensiunea individuală, sau, mai bine zis, personală, cu aceea a binelui comun, cu acel „noi-toți” format din indiviz, familii și grupuri intermediare care se unesc în comunitate socială3. De fapt, dacă dreptul fiecăruia nu este în mod armonios îndreptat spre binele mai mare, ajunge să se conceapă fără limitări, așadar ajunge să devină izvor de conflicte și de violențe.

A vorbi despre demnitatea transcendentă a omului înseamnă, așadar, a face apel la natura sa, la capacitatea sa înnăscută de a distinge binele de rău, la acea „busolă” înscrisă în inimile noastre și pe care Dumnezeu a imprimat-o în universul creat4; mai ales înseamnă a privi la om nu ca la un absolut, ci ca la o ființă relațională. Una dintre bolile pe care le văd mai răspândite astăzi în Europa este singurătatea, proprie celui care este lipsit de legături. Se vede asta îndeosebi în bătrâni, adesea abandonați destinului lor, precum și în tinerii lipsiți de puncte de referință și de oportunitate pentru viitor; se vede asta în numeroșii săraci care populează orașele noastre; se vede asta în ochii rătăciți ai migranților care au venit aici în căutarea unui viitor mai bun.

Această singurătate a fost apoi ascuțită de criza economică, ale cărei efecte încă durează cu consecințe dramatice din punct de vedere social. Apoi se poate constata că, în decursul ultimilor ani, alături de procesul de lărgire a Uniunii Europene, a crescut neîncrederea din partea cetățenilor față de instituții considerate distante, angajate să stabilească reguli percepute ca îndepărtate de sensibilitatea fiecărui popor, dacă nu chiar dăunătoare. Din mai multe părți se percepe o impresie generală de oboseală, de îmbătrânire, de o Europă bunică și care nu mai este fertilă și vie. Motiv pentru care marile idealuri care au inspirat Europa par să fi pierdut forța atractivă, în favoarea tehnicismelor birocratice ale instituțiilor sale.

La aceasta se asociază unele stiluri de viață un pic egoiste, caracterizate de o opulență de acum de nesusținut și adesea indiferentă față de lumea înconjurătoare, mai ales față de cei mai săraci. Se constată cu regret o prevalare a chestiunilor tehnice și economice în centrul dezbaterii politice în defavoarea unei orientări antropologice autentice5. Ființa umană riscă să fie redusă la un simplu angrenaj al unui mecanism pe care-l tratează în vederea unui bun de consum de folosit, așa încât – observăm asta des din păcate – când viața nu este funcțională pentru acest mecanism este aruncată fără prea multe remușcări, ca în cazul bolnavilor, al bolnavilor terminali, al bătrânilor abandonați și fără îngrijire, sau al copiilor uciși înainte de a se naște.

Este marele echivoc care are loc „atunci când prevalează absolutizarea tehnicii”6, care ajunge să realizeze „o învălmășeală între scopuri și mijloace”7. Rezultat inevitabil al „culturii rebutului” și al „consumismului exasperat”. Dimpotrivă, a afirma demnitatea persoanei înseamnă a recunoaște prețiozitatea vieții umane, care ne-a fost dăruită gratuit și de aceea nu poate să fie obiect de schimb sau de vânzare. Voi, în vocația voastră de parlamentari, sunteți chemați și la o misiune mare oricât ar putea să pară inutil: să vă îngrijiți de fragilitatea, de fragilitatea popoarelor și persoanelor. A vă îngriji de fragilitate înseamnă forță și duioșie, înseamnă luptă și rodnicie în mijlocul unui model funcționalist și privatist care conduce în mod inevitabil la „cultura rebutului”. A vă îngriji de fragilitatea persoanelor și popoarelor înseamnă a păstra amintirea și speranța; înseamnă a lua asupra voastră prezentul în situația sa mai marginală și neliniștitoare și a fi capabili s-o ungeți cu demnitate8.

Așadar, cum să redăm speranță viitorului, așa încât, pornind de la tinerele generații, să regăsească încrederea pentru a urmări marele ideal al unei Europe unite și în pace, creative și întreprinzătoare, care respectă drepturile și este conștientă de propriile obligații?

Pentru a răspunde la această întrebare, permiteți-mi să recurg la o imagine. Una dintre cele mai celebre fresce ale lui Raffaello care se găsesc în Vatican reprezintă așa-numita Școală din Atena. În centrul său sunt Platon și Aristotel. Primul cu degetul care arată în sus, spre lumea ideilor, am putea spune spre cer; al doilea ține mâna înspre înainte, spre cel care privește, spre pământ, realitatea concretă. Mi se pare o imagine care descrie bine Europa și istoria sa, formată din întâlnirea continuă dintre cer și pământ, unde cerul indică deschiderea la transcendent, la Dumnezeu, care l-a deosebit mereu pe omul european, iar pământul reprezintă capacitatea sa practică și concretă de a înfrunta situațiile și problemele.

Viitorul Europei depinde de redescoperirea legăturii vitale și inseparabile dintre aceste două elemente. O Europa care nu mai este capabilă de a se deschide la dimensiunea transcendentă a vieții este o Europă care lent riscă să-și piardă propriul suflet și chiar acel „spirit umanist” pe care totuși îl iubește și-l apără.

Tocmai pornind de la necesitatea unei deschideri la transcendent, intenționez să afirm centralitatea persoanei umane, altminteri în voia modelor și puterilor momentului. În acest sens consider fundamental nu numai patrimoniul pe care creștinismul l-a lăsat în trecut formării socioculturale a continentului, ci mai ales contribuția pe care intenționează s-o dea astăzi și în viitor creșterii sale. Această contribuție nu constituie un pericol pentru laicitatea statelor și pentru independența instituțiilor Uniunii, ci o îmbogățire. Ne indică asta idealurile care au format-o încă de la început, cum sunt pacea, subsidiaritatea și solidaritatea reciprocă, un umanism centrat pe respectarea demnității persoanei.

De aceea, doresc să reînnoiesc disponibilitatea Sfântului Scaun și a Bisericii catolice, prin Comisia Conferințelor Episcopale Europene (COMECE), de a întreține un dialog rodnic, deschis și transparent cu instituțiile Uniunii Europene. La fel sunt convins că o Europă care să fie în măsură să prețuiască propriile rădăcini religioase, știind să perceapă bogăția și potențialitățile lor, poate să fie chiar mai ușor imună de multele extremisme care se răspândesc în lumea de astăzi, și prin marele gol ideal la care asistăm în așa-numitul Occident, pentru că „tocmai uitarea lui Dumnezeu, și nu glorificarea sa, generează violența”9.

Nu putem aminti aici numeroasele nedreptăți și persecuții care lovesc zilnic minoritățile religioase, și îndeosebi creștine, în diferite părți ale lumii. Comunități și persoane care ajung să fie obiect al violențelor barbare: alungate din propriile case și patrii; vândute ca sclave; ucise, decapitate, răstignite și arse de vii, sub tăcerea rușinoasă și complice a atâtora.

Motoul Uniunii Europene este Unitate în diversitate, însă unitatea nu înseamnă uniformitate politică, economică, culturală, sau de gândire. În realitate orice unitate autentică trăiește din bogăția diversităților care o compun: ca o familie, care este cu atât mai unită cu cât fiecare dintre componenții săi poate să fie mai mult până la capăt el însuși fără teamă. În acest sens, consider că Europa este o familie de popoare, care vor putea simți aproape instituțiile Uniunii dacă ele vor ști cu înțelepciune să conjuge idealul unității spre care se tânjește cu diversitatea fiecăruia, valorizând fiecare tradiție; conștientizând istoria sa și rădăcinile sale; eliberându-se de multele manipulări și de multele fobii. A pune în centru persoana umană înseamnă înainte de toate a lăsa ca ea să exprime liber propria față și propria creativitate, atât la nivel de individ cât și de popor.

Pe de altă parte particularitățile fiecăruia constituie o bogăție autentică în măsura în care sunt puse în slujba tuturor. Trebuie amintită mereu arhitectura proprie a Uniunii Europene, bazată pe principiile de solidaritate și subsidiaritate, așa încât să prevaleze ajutorul reciproc și să se poate merge, însuflețiți de încredere reciprocă.

În această dinamică de unitate-particularitate, vi se pune vouă, domnilor și doamnelor euro-deputați, și exigența de a lua asupra voastră să mențineți vie democrația, democrația popoarelor din Europa. Nu ne este ascuns faptul că o concepție care ratifică globalitatea lovește vitalitatea sistemului democratic reducând puterea contrastului bogat, rodnic și constructiv, al organizațiilor și partidelor politice între ele. Astfel se riscă să se trăiască în împărăția ideii, numai a cuvântului, a imaginii, a sofismului… și de a se ajunge să se confunde realitatea democrației cu un nou nominalism politic. A menține vie democrația în Europa cere să se evite atâtea „maniere globalizatoare” de a dilua realitatea: purismele angelice, totalitarismele relativului, fundamentalismele antiistorice, eticismele fără bunătate, intelectualismele fără înțelepciune10.

A menține vie realitatea democrațiilor este o provocare din acest moment istoric, evitând ca forța lor reală – forță politică expresivă a popoarelor – să fie înlăturată în fața presiunii intereselor multinaționale non-universale, care să le slăbească și să le transforme în sisteme uniformizante de putere financiară în slujba unor imperii necunoscute. Aceasta este o provocare pe care v-o adresează astăzi istoria.

A da speranță Europei nu înseamnă numai a recunoaște centralitatea persoanei umane, ci implică și a-i favoriza capacitățile. De aceea este vorba de a investi în ea și în domeniile în care talentele sale se formează și aduc rod. Primul domeniu este cu siguranță cel al educației, pornind de la familie, celulă fundamentală și element prețios la oricărei societăți. Familia unită, fertilă și indisolubilă poartă cu sine elementele fundamentale pentru a da speranță viitorului. Fără această soliditate se ajunge să se construiască pe nisip, cu grave consecințe sociale. Pe de altă parte, a sublinia importanța familiei nu numai că ajută să se dea perspective și speranță noilor generații, ci și numeroșilor bătrâni, adesea constrânși să trăiască în condiții de singurătate și de abandonare pentru că nu mai există căldura unui sălaș familial în măsură să-i însoțească și să-i susțină.

Alături de familie sunt instituțiile educative: școli și universități. Educația nu se poate limita să furnizeze un ansamblu de cunoștințe tehnice, ci trebuie să favorizeze cel mai complex proces de creștere a persoanei umane în totalitatea sa. Tinerii de astăzi cer să poată avea o formare adecvată și completă pentru a privi la viitor mai degrabă cu speranță, decât cu dezamăgire. Apoi sunt numeroase potențialitățile creative ale Europei în diferite domenii ale cercetării științifice, dintre care unele încă nu complet explorate. E suficient să ne gândim de exemplu la sursele alternative de energie, ale căror dezvoltare ar folosi mult pentru apărarea ambientului.

Europa a fost mereu în prima linie într-o lăudabilă angajare în favoarea ecologiei. De fapt acest pământ al nostru are nevoie de continue îngrijiri și atenții și fiecare are o responsabilitate personală în păzirea creației, dar prețios pe care Dumnezeu l-a pus în mâinile oamenilor. Asta înseamnă pe de o parte că natura este la dispoziția noastră, putem să ne bucurăm de ea și să o folosim bine; însă, pe de altă parte, înseamnă că nu suntem stăpânii ei. Păzitori, dar nu stăpâni. De aceea trebuie să iubim și să respectăm, în timp ce „în schimb suntem adesea conduși de mândria dominării, posesiei, manipulării, exploatării; nu o «păzim», nu o respectăm, nu o considerăm ca un dar gratuit de care să avem grijă”11. Însă a respecta ambientul înseamnă nu numai a ne limita să evităm desfigurarea sa, ci și să-l folosim pentru bine. Mă gândesc mai ales la sectorul agricol, chemat de a da sprijin și hrană omului. Nu se poate tolera ca milioane de persoane în lume să moară de foame, în timp de tone de resturi alimentare sunt aruncate în fiecare zi de pe mesele noastre. În afară de asta, a respecta natura ne amintește că omul însuși este parte fundamentală a ei. De aceea, alături de o ecologie ambientală este nevoie de acea ecologie umană, formată din respectarea persoanei, pe care am intenționat s-o amintesc astăzi adresându-mă dumneavoastră.

Al doilea domeniu în care înfloresc talentele persoanei umane este munca. Este timpul de a favoriza politicile de ocupație, dar mai ales este necesar de a reda demnitate muncii, garantând și condiții adecvate pentru desfășurarea sa. Asta implică, pe de o parte, a repera noi moduri pentru a conjuga flexibilitatea pieței cu necesitățile de stabilitate și certitudine a perspectivelor de muncă, indispensabile pentru dezvoltarea umană a muncitorilor; pe de altă parte, înseamnă a favoriza un context social adecvat, care să nu tindă spre exploatarea persoanelor, ci să garanteze, prin muncă, posibilitatea de a construi o familie și de a educa pe copii.

La fel, este necesar de a înfrunta împreună problema migrației. Nu se poate tolera ca Marea Mediterană să devină un mare cimitir! Pe bărcile care ajung zilnic pe coastele europene sunt bărbați și femei care au nevoie de primire și de ajutor. Lipsa unui sprijin reciproc în cadrul Uniunii Europene riscă să mărească soluții particulariste la problemă, care nu țin cont de demnitatea umană a imigraților, favorizând munca sclavă și tensiuni sociale continue. Europa va fi în măsură să facă față problematicilor legate de imigrație dacă va ști să propună cu claritate propria identitate culturală și să pună în aplicare legislații adecvate care să știe în același timp să tuteleze drepturile cetățenilor europeni și să garanteze primirea migranților; dacă va ști să adopte politici corecte, curajoase și concrete care să ajute țările lor de origine în dezvoltarea socio-politică în depășirea conflictelor interne – cauză principală a acestui fenomen – în loc de politicile de interes care măresc și alimentează aceste conflicte. Este necesar să se acționeze asupra cauzelor și nu numai asupra efectelor.

Domnule președinte, excelențe, doamnelor și domnilor deputați,

Conștiința propriei identități este necesară și pentru a dialoga în mod propunător cu statele care au cerut să intre ca să facă parte din Uniune în viitor. Mă gândesc mai ales la acelea din zona balcanică pentru care intrarea în Uniunea Europeană va putea să răspundă idealului păcii într-o regiune care a suferit mult datorită conflictelor din trecut. În sfârșit, conștiința propriei identități este indispensabilă în raporturile cu celelalte țări vecine, îndeosebi cu cele care au ieșire la Marea Mediterană, dintre care multe suferă din cauza conflictelor interne și datorită presiunii fundamentalismului religios și a terorismului internațional.

Vouă legislatorilor vă revine misiunea de a păzi și de a face să crească identitatea europeană, pentru ca cetățenii să regăsească încredere în instituțiile Uniunii și în proiectul de pace și prietenie care îi este fundamentul. Știind că „cu cât crește mai mult puterea oamenilor cu atât se extinde și se lărgește mai mult responsabilitatea lor personală și colectivă”12, vă îndemn de aceea să lucrați pentru ca Europa să redescopere sufletul său bun.

Un autor anonim din secolul al II-lea a scris că „creștinii reprezintă în lume ceea ce este sufletul în trup”13. Misiunea sufletului este aceea de a susține trupul, de a-i fi conștiința și amintirea istorică. Și o istorie bimilenară leagă Europa și creștinismul. O istorie care nu este lipsită de conflicte și de erori, și de păcate, dar mereu însuflețită de dorința de a construi pentru bine. Vedem asta în frumusețea orașelor noastre, și mai mult încă în cea a multiplelor opere de caritate și de edificare umană comună care presară continentul. În mare parte, această istorie încă trebuie scrisă. Ea este prezentul nostru și chiar viitorul nostru. Ea este identitatea noastră. Și Europa are puternic nevoie să redescopere fața sa pentru a crește, conform spiritului Părinților săi fondatori, în pace și în înțelegere, pentru că ea însăși încă nu este scutită de conflicte.

Dragi euro-deputați, a venit ora de a construi împreună Europa care nu se învârte în jurul economiei, ci în jurul sacralității persoanei umane, al valorilor inalienabile; Europa care îmbrățișează cu curaj trecutul său și privește cu încredere viitorul său pentru a trăi pe deplin și cu speranță prezentul său. A venit momentul de a abandona ideea despre o Europă înfricoșată și concentrată asupra sieși pentru a trezi și a promova Europa protagonistă, purtătoare de știință, de artă, de muzică, de valori umane și chiar de credință. Europa care contemplă cerul și urmărește idealuri; Europa care privește și apără și tutelează omul; Europa care merge pe pământ sigur și trainic, prețios punct de referință pentru toată omenirea!

Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.11.2014
Publicarea pe acest sit: 29.11.2014
Etichete: , ,

Lasă un răspuns