Discursul Papei la Organizaţia Naţiunilor Unite

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la sediul Organizației Națiunilor Unite
New York, 18 aprilie 2008

Domnule președinte,
Doamnelor și domnilor,

La începutul discursului meu la această adunare, înainte de toate doresc să vă exprim dumneavoastră, domnule președinte, recunoștința mea sinceră pentru distinsele cuvinte adresate mie. Același sentiment se îndreaptă și spre secretarul general, domnul Ban Ki-moon, pentru că m-a invitat să vizitez oficiile centrale ale organizației și pentru cuvântul de bun venit pe care mi l-a adresat. Îi salut pe ambasadorii și diplomației statelor membre și pe cei care sunt prezenți: prin intermediul vostru, salut popoarele pe care le reprezentați aici. Ele așteaptă de la această Instituție ca să ducă înainte inspirația care a călăuzit întemeierea ei, aceea a unui „centru pentru armonizarea actelor națiunilor în urmărirea scopurilor comune”, pacea și dezvoltarea (cf. Carta Națiunilor Unite, art. 1.2-1.4). Așa cum a spus papa Ioan Paul al II-lea în anul 1995, organizația ar trebui să fie „centru moral, în care toate națiunile lumii să se simtă ca acasă, dezvoltând conștiința comună că sunt, ca să spunem așa, o «familie de națiuni»” (Mesaj adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite, la aniversarea a 50 de ani de la întemeiere, New York, 5 octombrie 1995, 14).

Prin intermediul Națiunilor Unite, statele au dat naștere la obiective universale care, deși nu coincid cu binele comun total al familiei umane, reprezintă fără îndoială o parte fundamentală a aceluiași bine comun. Principiile fundamentale ale organizației – dorința păcii, căutarea dreptății, respectarea demnității persoanei, cooperarea umanitară și asistența – exprimă aspirațiile juste ale spiritului uman și constituie idealurile care ar trebui să stea la baza relațiilor internaționale. Așa cum au evidențiat predecesorii mei Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea de la acest podium, e vorba de argumente pe care Biserica Catolică și Sfântul Scaun le urmăresc cu atenție și cu interes, deoarece văd în activitatea voastră cum probleme și conflicte referitoare la comunitatea mondială pot fi supuse unei reglementări comune. Națiunile Unite întrupează aspirația la „un grad superior de orientare internațională” (Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis, 43), inspirată și condusă de principiul de subsidiaritate, și de aceea capabilă să răspundă la întrebările familiei umane prin reguli internaționale obligatorii și prin structuri în măsură să armonizeze desfășurarea zilnică a vieții popoarelor. Acest lucru este și mai necesar într-un timp în care experimentăm paradoxul clar al unui consens multilateral care continuă să fie în criză din cauza subordonării sale față de deciziile luate de puține popoare, în timp ce problemele lumii cer intervenții în formă de acțiune colectivă din partea comunității internaționale.

Desigur, chestiuni de siguranță, obiective de dezvoltare, reducerea inegalităților locale și globale, ocrotirea ambientului, a resurselor și a climei, cer ca toți responsabilii internaționali să acționeze împreună și să arate o promptitudine pentru a acționa în bună credință, în respectarea legii și în promovarea solidarității față de regiunile mai slabe ale planetei. Mă gândesc îndeosebi la acele țări din Africa și din alte părți ale lumii care rămân la marginile unei autentice dezvoltări integrale și de aceea riscă să experimenteze numai efectele negative ale globalizării. În contextul relațiilor internaționale, este necesar să se recunoască rolul superior pe care-l joacă regulile și structurile menite intrinsec să promoveze binele comun și de aceea să apere libertatea umană. Aceste reguli nu limitează libertatea; dimpotrivă, o promovează, atunci când interzic comportamente și acte care acționează împotriva binelui comun, împiedică exercitarea lui efectivă și de aceea compromit demnitatea oricărei persoane umane. În numele libertății trebuie să existe o corelație între drepturi și obligații, cu care fiecare persoană este chemată să-și asume responsabilitatea propriilor alegeri, făcute ca urmare a intrării în raport cu ceilalți. Aici gândul nostru se îndreaptă spre modul cu care rezultatele descoperirilor cercetării științifice și tehnologice au fost uneori aplicate. În pofida binefacerilor enorme pe care omenirea le poate trage din ele, unele aspecte ale acestei aplicări reprezintă o încălcare clară a ordinii creației, până la punctul în care nu numai că este contrazis caracterul sacru al vieții, ci însăși persoana umană și familia sunt prădate de identitatea lor naturală. În același mod, acțiunea internațională menită să ocrotească ambientul și să protejeze diferitele forme de viață pe pământ nu trebuie să garanteze numai o folosire rațională a tehnologiei și a științei, ci trebuie să redescopere și imaginea autentică a creației. Acest lucru nu cere niciodată o alegere care trebuie să se facă între știință și etică: mai degrabă e vorba de a adopta o metodă științifică care într-adevăr să respecte imperativele etice.

Recunoașterea unității familiei umane și atenția față de demnitatea înnăscută a fiecărui bărbat și a fiecărei femei găsesc astăzi o accentuare reînnoită în principiul responsabilității de a proteja. Numai recent a fost definit acest principiu, dar era deja prezent în mod implicit la începuturile Națiunilor Unite și acum a devenit tot mai mult caracteristică a activității organizației. Fiecare stat are datoria primară de a proteja propria populație de încălcări grave și continue ale drepturilor umane, ca și de consecințele crizelor umanitare, provocate atât de natură cât și de om. Dacă statele nu sunt în măsură să garanteze asemenea protecție, comunitatea internațională trebuie să intervină cu mijloacele juridice prevăzute de Carta Națiunilor Unite și de alte instrumente internaționale. Acțiunea comunității internaționale și a instituțiilor sale, fiind presupusă respectarea principiilor care sunt la baza ordinii internaționale, nu trebuie să fie interpretată niciodată ca o impunere nedorită și o limitare a suveranității. Dimpotrivă, indiferența sau lipsa de intervenție aducă daună reală. Este nevoie ne o căutare mai profundă a modurilor de a preveni și a controla conflictele, explorând orice posibilă cale diplomatică și dând atenție și încurajare chiar celor mai slabe semne de dialog sau de dorință de reconciliere.

Principiul „responsabilității de a proteja” era considerat de vechiul ius gentium ca fundament al oricărei acțiuni întreprinse de guvernanți față de cei guvernați: în timpul în care conceptul de state naționale suverane se dezvolta, fratele dominican Francisco da Vitoria, considerat pe bună dreptate precursor al ideii de Națiuni Unite, a descris această responsabilitate ca un aspect al rațiunii naturale împărtășită de toate națiunile și ca rezultat al unei ordini internaționale a cărei misiune era de a reglementa raporturile dintre popoare. Acum, ca și atunci, acest principiu trebuie să invoce ideea de persoană ca imagine a Creatorului, dorința unei libertăți absolute și esențiale. Întemeierea Națiunilor Unite, așa cum știm, a coincis cu mânia profundă experimentată de omenire atunci când a fost abandonată referința la semnificația transcendenței și a rațiunii naturale, și prin urmare au fost grav încălcate libertatea și demnitatea omului. Când se întâmplă asta, sunt amenințate fundamentele obiective ale valorilor care inspiră și conduc ordinea internațională și sunt amenințate la bază acele principii obligatorii și inviolabile formulate și consolidate de Națiunile Unite. Atunci când suntem în fața noilor și insistentelor provocări, este o greșeală a ne întoarce înapoi la o abordare pragmatică, limitată să determine „un teren comun”, minimal în conținuturi și slab în efectele sale.

Referința la demnitatea umană, care este fundamentul și obiectivul responsabilității de a proteja, ne duce la tema asupra căreia suntem invitați să ne concentrăm anul acesta, care marchează aniversarea a 60 de ani de la Declarația Universală a Drepturilor Omului. Documentul a fost rezultatul unei convergențe de tradiții religioase și culturale, motivate toate de dorința comună de a pune persoana umană în inima instituțiilor, legilor și intervențiilor societății, și de a considera persoana umană esențială pentru lumea culturii, a religiei și a științei. Drepturile umane sunt tot mai mult prezentate ca limbaj comun și substrat etic al relațiilor internaționale. În același timp, universalitatea, indivizibilitatea și interdependența drepturilor umane folosesc toate ca garanții pentru salvgardarea demnității umane. Totuși, este evident că drepturile recunoscute și schițate în Declarație se aplică la fiecare în virtutea originii comune a persoanei, care rămâne punctul cel mai înalt al planului creator al lui Dumnezeu pentru lume și pentru istorie. Aceste drepturi sunt bazate pe legea naturală înscrisă în inima omului și prezentă în diferitele culturi și civilizații. A înlătura drepturile umane din acest context ar însemna a restrânge domeniul lor și a ceda în fața unei concepții relativiste, conform căreia semnificația și interpretarea drepturilor ar putea să varieze și universalitate lor ar fi negată în numele contextelor culturale, politice, sociale și chiar religioase diferite. Totuși nu trebuie să se permită ca această largă varietate de puncte de vedere să întunece faptul că nu numai că drepturile sunt universale, ci este universală și persoana umană, subiect al acestor drepturi.

Viața comunității, atât la nivel intern cât și internațional, arată clar că respectarea drepturilor și garanțiile care rezultă sunt măsuri ale binelui comun care folosesc pentru a evalua raportul dintre dreptate și nedreptate, dezvoltare și sărăcie, siguranță și conflict. Promovarea drepturilor umane rămâne strategia cea mai eficace pentru a elimina inegalitățile dintre țări și grupuri sociale, ca și pentru o creștere a siguranței. Desigur, victimele lipsurilor și ale disperării, a căror demnitate umană este încălcată nepedepsit, devin pradă ușoară a chemării la violență și pot deveni personal violatoare ale păcii. Totuși binele comun la care drepturile umane ajută să se ajungă nu se poate realiza pur și simplu cu aplicarea procedurilor corecte și nici printr-un simplu echilibru între drepturi contrastante. Meritul Declarației Universale este că a permis culturilor, exprimărilor juridice și modelelor instituționale diferite să conveargă în jurul unui nucleu fundamental de valori și, deci, de drepturi. Însă astăzi e nevoie să se dubleze eforturile în fața presiunilor pentru a reinterpreta fundamentele Declarației și de a compromite unitatea lor intimă, așa încât să se faciliteze o îndepărtare de protecția demnității umane pentru a satisface interese simple, adesea interese particulare. Declarația a fost adoptată ca și „concepție comună de urmărit” (preambul) și nu poate fi aplicată pe părți despărțite, conform tendințelor și alegerilor selective care pur și simplu riscă să contrazică unitatea persoanei umane și de aceea indivizibilitatea drepturilor umane.

Experiența ne învață că adesea legalitatea prevalează asupra dreptății atunci când insistența asupra drepturilor umane face ca ele să apară rezultatul exclusiv al măsurilor legislative sau al deciziilor normative luate de diferitele agenții ale celor care sunt la putere. Atunci când sunt prezentate doar în termeni de legalitate, drepturile riscă să devină propoziții slabe dezlipite de dimensiunea etică și rațională, care este fundamentul și scopul lor. Dimpotrivă, Declarația Universală a întărit convingerea că respectarea drepturilor umane este înrădăcinată îndeosebi în dreptatea care nu se schimbă, pe care se bazează și forța obligatorie a proclamațiilor internaționale. Acest aspect este adesea neglijat atunci când se încearcă să se priveze drepturile de adevărata lor funcție în numele unei perspective utilitariste meschine. Dat fiind faptul că drepturile și respectivele obligații urmează în mod natural din interacțiunea umană, este ușor de uitat că ele sunt rodul unui simț comun al dreptății, bazată în mod primar pe solidaritatea dintre membrii societății și de aceea valabile pentru toate timpurile și pentru toate popoarele. Această intuiție a fost exprimată încă din secolul al V-lea de Augustin de Hippona, unul din maeștri moștenirii noastre intelectuale, care a spus cu privire la acel Să nu faci altora ceea ce nu ai vrea să ți se facă ție că această maximă „nu poate în nici un fel varia în funcție de diferitele înțelegeri prezente în lume” (De doctrina christiana, III, 14). De aceea, drepturile umane trebuie să fie respectate ca expresie de dreptate și nu pur și simplu pentru că pot fi impuse să fie respectate prin voința legislatorilor.

Doamnelor și domnilor,

În timp ce istoria continuă, apar noi situații și se încearcă legarea lor de noi drepturi. Discernământul, adică acea capacitate de a distinge binele de rău, devine și mai esențială în contextul de exigențe care se referă chiar la viețile și comportamentele persoanelor, comunităților și popoarelor. Tratând tema drepturilor, dat fiind faptul că sunt implicate în ele situații importante și realități profunde, discernământul este în același timp o virtute indispensabilă și rodnică.

Așadar, discernământul arată că a încredința în manieră exclusivă fiecărui stat, cu legile și instituțiile sale, responsabilitatea ultimă de a veni în întâmpinarea aspirațiilor persoanelor, comunităților și popoarelor întregi poate uneori să aibă consecințe care exclud posibilitatea unei ordini sociale care să respecte demnitatea și drepturile persoanei. Pe de altă parte, o viziune a vieții puternic ancorată în dimensiunea religioasă poate ajuta la obținerea acestor scopuri, dat fiind faptul că recunoașterea valorii transcendente a fiecărui bărbat și a fiecărei femei favorizează convertirea inimii, care duce apoi la o angajare de a opune rezistență violenței, terorismului și războiului și de a promova dreptatea și pacea. De asemenea, acest lucru furnizează contextul propriu pentru acel dialog interreligios pe care Națiunile Unite sunt chemate să-l susțină, în același mod în care susțin dialogul în alte domenii ale activității umane. Dialogul ar trebui să fie recunoscut ca mijloc prin care diferitele componente ale societății pot să structureze propriul punct de vedere și să construiască consensul în jurul adevărului referitor la valori sau obiective particulare. Este propriu pentru natura religiilor, practicate în mod liber, faptul ca să poată conduce în mod autonom la un dialog de gândire și de viață. Dacă și la acest nivel sfera religioasă este ținută separată de acțiunea politică, rezultă mai binefaceri pentru indivizi și pentru comunități. Pe de altă parte, Națiunile Unite pot conta pe rezultatele dialogului dintre religii și să scoată rod din disponibilitatea credincioșilor de a pune propriile experiențe în slujba binelui comun. Misiunea lor este aceea de a propune o viziune a credinței nu în termeni de intoleranță, de discriminare și de conflict, ci în termeni de respectare totală a adevărului, a coexistenței, a drepturilor și a reconcilierii.

Desigur drepturile umane trebuie să includă dreptul de libertate religioasă, inclusiv ca expresia a unei dimensiuni care este în același timp individuală și comunitară, o viziune care manifestă unitatea persoanei, deși distinge clar între dimensiunea de cetățean și aceea de credincios. Activitatea Națiunilor Unite în anii recenți a asigurat ca dezbaterea politică să ofere spațiu punctelor de vedere inspirate dintr-o viziune religioasă în toate dimensiunile sale, inclusiv cea rituală, de cult, de educație, de difuzare de informații, ca și libertatea de a mărturisi sau de a alege o religie. De aceea este de neconceput ca niște credincioși să trebuiască să suprime o parte din ei înșiși – credința lor – pentru a fi cetățeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesară tăgăduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi. Drepturile legate de religie au nevoie ca niciodată să fie ocrotite dacă sunt considerate în conflict cu ideologia seculară prevalentă sau cu pozițiile unei majorități religioase de natură exclusivă. Nu se poate limita garanția liberă a libertății religioase la exercitarea liberă a cultului; dimpotrivă, trebuie să aibă considerația justă dimensiunea publică a religiei și deci posibilitatea credincioșilor de a face partea lor în construirea ordinii sociale. Într-adevăr, deja fac asta, de exemplu, prin implicarea lor influentă și generoasă într-o vastă rețea de inițiative, care merg de la universități, la instituțiile științifice, la școli, la agențiile de îngrijiri medicale și la organizațiile caritative în slujba celor mai săraci și a celor mai marginalizați. Refuzul de a recunoaște contribuția adusă societății care este înrădăcinată în dimensiunea religioasă și în căutarea absolutului – prin însăși natura sa, expresie a comuniunii dintre persoane – ar privilegia fără îndoială o abordare individualistă și ar fragmenta unitatea persoanei.

Prezența mea la această adunare este un semn de stimă pentru Națiunile Unite și este înțeleasă ca expresie a speranței că organizația poate sluji tot mai mult ca semn de unitate între state și ca instrument de slujire pentru toată familia umană. Ea arată și voința Bisericii Catolice de a oferi contribuția care îi este proprie la construirea relațiilor internaționale într-un mod care să permită fiecărei persoane și fiecărui popor să perceapă că poate face diferența. Biserica mai acționează pentru realizarea acestor obiective prin activitatea internațională a Sfântului Scaun, în mod coerent cu propria contribuția în sfera etică și morală și cu activitatea liberă a propriilor credincioși. Fără îndoială, Sfântul Scaun a avut mereu un loc în adunările națiunilor, manifestând astfel propriul caracter specific ca subiect în domeniul internațional. Așa cum au confirmat recent Națiunile Unite, Sfântul Scaun oferă astfel propria contribuție conform dispozițiilor legii internaționale, ajută la definirea ei și face referință la ea.

Națiunile Unite rămân un loc privilegiat în care Biserica este angajată să aducă propria experiență „în umanitate”, dezvoltată de-a lungul secolelor între popoare de orice rasă și cultură, și să o pună la dispoziția tuturor membrilor comunității internaționale. Această experiență și activitate, menite să obțină libertatea pentru orice credincios, încearcă de asemenea să mărească protecția oferită drepturilor persoanei. Aceste drepturi sunt bazate și modelate pe natura transcendentă a persoanei, care permite bărbaților și femeilor să parcurgă drumul lor de credință și căutarea lui Dumnezeu în această lume. Recunoașterea acestei dimensiuni trebuie întărită dacă vrem să susținem speranța omenirii într-o lume mai bună și dacă vrem să creăm condițiile pentru pace, dezvoltare, cooperare și garanție a drepturilor generațiilor viitoare.

În enciclica mea recentă Spe salvi, am subliniat „că mereu noua căutare obositoare a orânduirilor drepte pentru lucrurile umane este misiunea oricărei generații” (nr. 25). Pentru creștini, această misiune este motivată de speranța care provine din opera mântuitoare a lui Isus Cristos. Iată de ce Biserica este bucuroasă că e asociată la activitatea acestei ilustre organizații, căreia îi este încredințată responsabilitatea de a promova pacea și buna voință în toată lumea. Dragi prieteni, vă mulțumesc pentru oportunitatea de astăzi de a mă adresa vouă și promit sprijinul rugăciunilor mele pentru continuarea misiunii voastre nobile.

Înainte de a-mi lua rămas bun de la această distinsă adunare, aș vrea să adresez saluturile mele tuturor națiunilor reprezentate aici în limbile oficiale.

[în engleză; în franceză; în spaniolă; în arabă; în chineză; în rusă]

Pace și prosperitate cu ajutorul lui Dumnezeu!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.04.2008
Publicarea pe acest sit: 18.04.2008
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns