Discursul Papei la lectio divina susţinută la Seminarul Major din Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la lectio divina susținută cu ocazia vizitei
la Seminarul Major din Roma
vineri, 8 februarie 2013

Eminență,
Iubiți Frați întru Episcopat și întru Preoție,
Dragi prieteni,

Este pentru mine în fiecare an o mare bucurie să fiu aici cu voi, să văd atâția tineri care merg spre preoție, care sunt atenți la glasul Domnului, vor să urmeze acest glas și caută drumul pentru a-l sluji pe Domnul în acest timp al nostru.

Am ascultat trei versete din Prima Scrisoarea a Sfântului Petru (cf. 1,3-5). Înainte de a intra în text, mi se pare important tocmai să fim atenți la faptul că Petru e cel care vorbește. Primele două cuvinte din Scrisoare sunt „Petrus apostolus” (cf. v. 1): el vorbește, și vorbește Bisericilor din Asia și-i numește pe credincioși „aleși și cei care trăiesc ca străini în diaspora” (ibidem). Să reflectăm puțin asupra acestui lucru. Petru vorbește, și vorbește – așa cum se simte la sfârșitul Scrisorii – de la Roma, pe care a numit-o „Babilonia” (cf. 5,13). Petru vorbește: aproape o primă enciclică, prin care primul apostol, vicar al lui Cristos, vorbește Bisericii din toate timpurile.

Petru, apostol. Deci vorbește cel care a găsit în Cristos Isus pe Mesia lui Dumnezeu, care a vorbit ca primul în numele Bisericii viitoare: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (cf. Mt 16,16). Vorbește cel care ne-a introdus în această credință. Vorbește cel căruia Domnul i-a spus: „Îți transmit cheile împărăției cerurilor” (cf. Mt 16,19), căruia i-a încredințat turma sa după Înviere, spunându-i de trei ori: „Paște turma mea, oile mele” (cf. In 21,15-17). Vorbește și omul care a căzut, care l-a tăgăduit pe Isus și care a avut harul de a vedea privirea lui Isus, de a fi atins în inima sa și de a fi găsit iertarea și o reînnoire a misiunii sale. Dar este important mai ales că acest om, plin de pasiune, de dorință de Dumnezeu, de dorința după împărăția lui Dumnezeu, după Mesia, că acest om care l-a găsit pe Isus, pe Domnul și pe Mesia, este și omul care a păcătuit, care a căzut, și totuși a rămas sub ochii Domnului și astfel rămâne responsabil pentru Biserica lui Dumnezeu, rămâne mandatat de Cristos, rămâne purtător al iubirii sale.

Vorbește Petru apostolul, dar exegeții ne spun: nu este posibil ca această Scrisoare să fie a lui Petru, pentru că greaca este așa de bună încât nu poate să fie greaca unui pescar de la Lacul Galileii. Și nu numai limbajul, structura limbii este foarte bună, dar și gândirea este destul de matură, există deja formule concrete în care se condensează credința și reflecția Bisericii. Deci ei spun: este deja o stare de dezvoltare care nu poate să fie aceea a lui Petru. Cum să răspundem? Există două poziții importante: mai întâi, Petru însuși – adică Scrisoarea – ne dă o cheie pentru că la sfârșitul Scrierii spune: „Vă scriu prin Silvan – dia Silvan”. Acest prin [dia] poate să însemne diferite lucruri: poate să însemne că el [Silvan] transportă, transmite; poate să însemne că el a ajutat în redactare; poate însemna că el era realmente scriitorul practic. În orice caz, putem conclude că Scrisoarea însăși ne arată că Petru nu a fost singur în scrierea acestei Scrisori, ci exprimă credința unei Biserici care este deja pe drum de credință, într-o credință tot mai matură. Nu scrie singur, individ izolat, scrie cu ajutorul Bisericii, al persoanelor care ajută la aprofundarea credinței, la intrarea în profunzimea gândirii sale, a raționalității sale, a profunzimii sale. Și acest lucru este foarte important: nu vorbește Petru ca individ, vorbește ex persona Ecclesiae, vorbește ca om al Bisericii, desigur ca persoană, cu responsabilitatea sa personală, dar și ca persoană care vorbește în numele Bisericii: nu numai idei private, nu ca un geniu din secolul al XIX-lea care voia să exprime numai idei personale, originale, pe care nimeni n-ar fi putut să le spună înainte. În Apocalips, în viziunea inițială a lui Cristos este spus că glasul lui Cristos este glasul multor ape (cf. Ap 1,15). Asta înseamnă: glasul lui Cristos reunește toate apele lumii, poartă în sine toate apele vii care dau viață lumii; este Persoană, dar tocmai aceasta este măreția Domnului, care poartă în sine tot fluviul Vechiului Testament, ba chiar, fluviul înțelepciunii popoarelor. Și ceea ce este spus aici despre Domnul este valabil, în alt mod, și pentru apostol, care nu vrea să spună numai un cuvânt al său, ci poartă în sine realmente apele credinței, apele întregii Biserici, și tocmai așa dă fertilitate, dă rodnicie și tocmai așa este un martor personal care se deschide Domnului și astfel devine deschis și larg. Deci, acest lucru este important.

Apoi mi se pare important și că în această concluzie a Scrisorii sunt numiți Silvan și Marcu, două persoane care aparțin și prieteniilor sfântului Paul. Astfel, prin această concluzie, lumile sfântului Petru și a sfântului Paul merg împreună: nu este o teologie exclusiv petrină împotriva unei teologii pauline, ci este o teologie a Bisericii, a credinței Bisericii, în care există diversitate – desigur – de temperament, de gândire, de stil în vorbire între Paul și Petru. Este bine că există aceste diversități, și astăzi, de carisme, de temperamente diferite, dar totuși nu sunt contrastante și se unesc în credința comună.

Aș vrea să spun încă un lucru: sfântul Petru scrie de la Roma. Este important: aici avem deja pe Episcopul de Roma, avem începutul succesiunii, avem deja începutul primatului concret situat la Roma, nu numai încredințat de Domnului, ci situat aici, în acest oraș, în această capitală a lumii. Cum a venit Petru la Roma? Aceasta este o întrebare serioasă. Faptele Apostolilorne relatează că, după fuga sa din închisoarea lui Irod, a mers într-un alt loc (cf. 12,17) – eis eteron topon -, nu se știe în care alt loc; unii spun Antiohia, alții spun Roma. În orice caz, în acest capitol, trebuie spus și că, înainte de a fugi, a încredințat Biserica iudeo-creștină, Biserica din Ierusalim, lui Iacob și, încredințând-o lui Iacob, el rămâne totuși Primat al Bisericii universale, al Bisericii păgânilor, dar și al Bisericii iudeo-creștine. Și aici la Roma a găsit o mare comunitate iudeo-creștină. Liturgiștii ne spun că în Canonul Roman există urme ale unui limbaj tipic iudeo-creștin; astfel vedem că în Roma se află ambele părți ale Bisericii: cea iudeo-creștină și cea păgâno-creștină, unite, expresie a Bisericii universale. Și pentru Petru desigur trecerea de la Ierusalim la Roma este trecerea la universalitatea Bisericii, trecerea la Biserica păgânilor și din toate timpurile, la Biserica și a evreilor. Și cred că mergând la Roma, sfântul Petru nu numai că s-a gândit la această trecere: Ierusalim / Roma, Biserica iudeo-creștină / Biserica universală. Cu siguranță și-a amintit și de ultimele cuvinte ale lui Isus adresate lui, prezentate de sfântul Ioan: „La sfârșit, tu vei merge acolo unde nu vrei să mergi. Te vor încinge, vor întinde mâinile tale” (cf. In 21,18). Este o profeție a răstignirii. Filologii ne arată că este o expresie precisă, tehnică, această „întindere a mâinilor”, pentru răstignire. Sfântul Petru știa că sfârșitul său avea să fie martiriul, avea să fie crucea. Și astfel, va fi în urmare completă a lui Cristos. Deci, mergând la Roma cu siguranță a mers și la martiriu: în Babilonia îl aștepta martiriul. Deci, primatul are acest conținut al universalității, dar și un conținut martirologic. De la început, Roma este și loc al martiriului. Mergând la Roma, Petru acceptă din nou acest cuvânt al Domnului: merge spre Cruce și ne invită să acceptăm și noi aspectul martirologic al creștinismului, care poate avea forme foarte diferite. Și crucea poate avea forme foarte diferite, dar nimeni nu poate să fie creștin fără a-l urma pe Cel Răstignit, fără a accepta și momentul martirologic.

După aceste cuvinte despre expeditor, un cuvânt scurt și despre persoanele cărora este scris. Deja am spus că sfântul Petru îi definește pe cei cărora le scrie cu cuvintele „eklektois parepidemois”, „către aleșii care trăiesc ca străini în diaspora” (cf. 1Pt 1,1). Avem din nou acest paradox de glorie și cruce: aleși, dar risipiți și străini. Aleși: acesta era titlul de glorie al lui Israel: noi suntem aleșii, Dumnezeu a ales acest popor mic nu pentru că noi suntem mari – spune Deuteronomul – ci pentru că el ne iubește (cf. 7,7-8). Suntem aleși: acesta, acum sfântul Petru îl transferă la toți cei botezați, iar conținutul propriu al primelor capitole din Prima sa Scrisoare este că botezații intră în privilegiile lui Israel, sunt noul Israel. Aleși: mi se pare că merită să reflectăm asupra acestui cuvânt. Suntem aleși. Dumnezeu ne-a cunoscut din totdeauna, înainte de nașterea noastră, de zămislirea noastră; Dumnezeu m-a voit drept creștin, drept catolic, m-a voit ca preot. Dumnezeu s-a gândit la mine, m-a căutat printre milioane, printre atâția, m-a văzut pe mine și m-a ales, nu pentru meritele mele care nu existau, ci pentru bunătatea sa; a voit ca eu să fiu purtător al alegerii sale, care este mereu și misiune, mai ales misiune, și responsabilitate față de alții. Aleși: trebuie să fim recunoscători și bucuroși pentru acest fapt. Dumnezeu s-a gândit la mine, m-a ales pe mine drept catolic, pe mine ca purtător al Evangheliei sale, ca preot. Mi se pare că merită să reflectăm de multe ori asupra acestui lucru și să reintrăm din nou în acest fapt al alegerii sale: m-a ales, m-a voit; acum eu răspund.

Poate că astăzi suntem tentați să spunem: nu vrem să fim bucuroși că suntem aleși, ar fi triumfalism. Triumfalism ar fi dacă noi am crede că Dumnezeu m-a ales pentru că eu sunt așa de mare. Acesta ar fi realmente triumfalism greșit. Însă a fi bucuroși pentru că Dumnezeu m-a voit nu este triumfalism, ci este recunoștință, și cred că trebuie să învățăm această bucurie: Dumnezeu a voit ca eu să mă nasc așa, într-o familie catolică, să-l cunosc de la început pe Isus. Ce dar să fiu voit de Dumnezeu, așa încât am putut să cunosc fața lui, am putut să-l cunosc pe Isus Cristos, fața umană a lui Dumnezeu, istoria umană a lui Dumnezeu în această lume! A fi bucuroși pentru că m-a ales ca să fiu catolic, ca să fiu în această Biserică a sa, în care subsistit Ecclesia unica; trebuie să fim bucuroși pentru că Dumnezeu mi-a dat acest har, această frumusețe de a cunoaște plinătatea adevărului lui Dumnezeu, bucuria iubirii sale.

Aleși: un cuvânt de privilegiu și de umilință în același moment. Însă „aleși” este – așa cum spuneam – însoțit de„parapidemois”, risipiți, străini. Fiind creștini suntem risipiți și suntem străini: vedem că astăzi în lume creștinii sunt grupul cel mai persecutat pentru că e neconform, pentru că este un stimulent, pentru că este împotriva tendințelor egoismului, materialismului, ale tuturor acestor lucruri.

Desigur, creștini sunt nu numai străini; suntem și națiuni creștine, suntem mândri că am contribuit la formarea culturii; există un patriotism sănătos, o bucurie sănătoasă că aparținem unei națiuni care are o mare istorie de cultură, de credință. Însă, totuși, creștini fiind, suntem mereu și străini – soarta lui Abraham, descrisă în Scrisoarea către Evrei. Creștini fiind, suntem, chiar astăzi, mereu și străini. La locurile de muncă, creștinii sunt o minoritate, se află într-o situație de înstrăinare; e uimitor că unul astăzi poate încă să creadă și să trăiască așa. Acest lucru aparține și vieții noastre: este forma de a fi cu Cristos Răstignit; acest a fi străini, netrăind după modul în care trăiesc toți, ci trăind – sau măcar încercând să trăim – după Cuvântul său, într-o mare diversitate față de ceea ce spun toți. Și tocmai acest lucru pentru creștini este caracteristic. Toți spun: „Dar toți fac așa, eu de ce nu?”. Nu, eu nu, pentru că vreau să trăiesc după Dumnezeu. Sfântul Augustin a spus odată: „Creștinii sunt cei care nu au rădăcinile în jos ca pomii, ci au rădăcinile în sus și trăiesc această gravitație nu în gravitația naturală spre în jos”. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să acceptăm această misiune de a trăi ca risipiți, ca minoritate, într-un anumit sens; să trăim ca străini și totuși să fim responsabili față de alții și, tocmai așa, dând forță binelui în lumea noastră.

Ajungem în sfârșit la cele trei versete de astăzi. Aș vrea numai să subliniez, sau să spunem un pic să interpretez, atât cât pot, trei cuvinte: cuvântul renăscuți, cuvântul moștenire și cuvântul păziți prin credință. Renăscuți – anaghennesas, spune textul grec – înseamnă: a fi creștin nu este pur și simplu o decizie a voinței mele, o ideea de-a mea; eu văd că este un grup care-mi place, devin membru al acestui grup, împărtășesc obiectivele lor etcetera. Nu: a fi creștin nu înseamnă a intra într-un grup pentru a face ceva, nu este un act numai al voinței mele, nu este în primul rând al voinței mele, al rațiunii mele: este un act al lui Dumnezeu. Renăscut nu se referă numai la sfera voinței, a gândirii, ci la sfera ființei. Sunt renăscut: asta înseamnă că a deveni creștin este înainte de toate pasiv; eu nu pot să mă fac creștin, ci sunt renăscut, sunt refăcut de Domnul în profunzimea ființei mele. Și eu intru în acest proces al renașterii, mă las transformat, reînnoit, regenerat. Acest lucru mi se pare foarte important: creștin fiind, nu-mi fac numai o idee de-a mea pe care o împărtășesc cu alți câțiva, și dacă nu-mi mai plac pot să ies. Nu: se referă tocmai la profunzimea ființei, adică devenirea creștină începe cu o acțiune a lui Dumnezeu, mai ales o acțiune a sa, iar eu mă las format și transformat.

Mi se pare că este materie de reflecție, chiar într-un an în care reflectăm asupra Sacramentelor Inițierii creștine, să reflectăm acest lucru: acest pasiv și activ profund al ființei renăscute, al devenirii întregii vieți creștine, a faptului de a mă lăsa transformat de Cuvântul său, prin comuniunea Bisericii, prin viața Bisericii, prin semnele cu care Domnul lucrează în mine, lucrează cu mine și pentru mine. Și a renaște, a fi renăscuți, indică și că intru astfel într-o nouă familie: Dumnezeu, Tatăl meu, Biserica, Mama mea, ceilalți creștini, frații mei și surorile mele. A fi renăscuți, a ne lăsa renăscuți implică, deci, și acest a ne lăsa în mod voit inserați în această familie, a trăi prin Dumnezeu Tatăl și din Dumnezeu Tatăl, a trăi din comuniunea cu Cristos Fiul său, care mă renaște prin Învierea sa, așa cum spune Scrisoarea (cf. 1Pt 1,3), a trăi cu Biserica lăsându-mă format de Biserică în atâtea sensuri, în atâtea drumuri, și a fi deschis față de frații mei, a recunoaște în ceilalți realmente pe frații mei, care împreună cu mine sunt renăscuți, transformați, reînnoiți; un poartă responsabilitate față de celălalt. Deci o responsabilitate a Botezului care este un proces al întregii vieți.

Al doilea cuvânt: moștenire. Este un cuvânt foarte important în Vechiul Testament, unde este spus lui Abraham că seminția sa va fi moștenitoare a pământului, și aceasta a fost mereu promisiunea pentru ai săi: Voi veți avea pământul, veți fi moștenitori ai pământului. În Noul Testament, acest cuvânt devine cuvânt pentru noi: noi suntem moștenitori, nu ai unei țări determinate, ci ai pământului lui Dumnezeu, al viitorului lui Dumnezeu. Moștenirea este un lucru din viitor și astfel acest cuvânt spune mai ales că fiind creștini avem viitorul: viitorul este al nostru, viitorul este al lui Dumnezeu. Și astfel, fiind creștini, știm că viitorul este al nostru și pomul Bisericii nu este un pom muribund, ci pomul care crește mereu din nou. Deci, avem motiv să nu ne lăsăm impresionați – așa cum a spus Papa Ioan – de profeții de nenorocire, care spun: Biserica, bine, este un copac venit din grăuntele de muștar, crescut în două milenii, acum are timpul în urma sa, acum este timpul în care moare”. Nu. Biserica se reînnoiește mereu, renaște mereu. Viitorul este al nostru. Desigur, există un optimism fals și un pesimism fals. Un pesimism fals care spune: timpul creștinismului s-a terminat. Nu: începe din nou! Optimismul fals era cel de după Conciliu, când conventurile se închideau, seminariile se închideau, și spuneau: dar… nu-i nimic, totul e bine… Nu! Nu totul e bine. Există și căderi grave, periculoase și trebuie să recunoaștem cu realism sănătos că așa nu merge, nu merge acolo unde se fac lucruri greșite. Dar să fim și siguri, în același timp, că dacă pe aici și pe acolo Biserica moare din cauza păcatelor oamenilor, din cauza necredinței lor, în același timp se naște din nou. Viitorul este realmente al lui Dumnezeu: aceasta este marea certitudine a vieții noastre, marele, adevăratul optimism pe care-l știm. Biserica este pomul lui Dumnezeu care trăiește în veci și poartă în sine veșnicia și adevărata moștenire: viața veșnică.

Și, în sfârșit, păziți prin credință. Textul din Noul Testament, din Scrisoarea Sfântului Petru, folosește aici un cuvânt rar,phrouroumenoi, care înseamnă: există „paznicii”, și credința este ca „paznicul” care păzește integritatea ființei mele, a credinței mele. Acest cuvânt interpretează mai ales pe „paznicii” de la porțile unei cetăți, unde ei stau și păzesc cetatea, pentru ca să nu fie invadată de puteri de distrugere. Astfel credința este „paznic” al ființei mele, al vieții mele, al moștenirii mele. Trebuie să fim recunoscători pentru această pază a credinței care ne ocrotește, ne ajută, ne călăuzește, ne dă siguranța: Dumnezeu nu mă lasă să cad din mâinile sale. Păziți prin credință: așa închei. Vorbind despre credință trebuie mereu să mă gândesc la acea femeie siro-feniciană bolnavă, care, în mijlocul mulțimii, găsește acces la Isus, îl atinge pentru a fi vindecată și este vindecată. Domnul spune: „Cine m-a atins?”. Îi spun: „Dar, Doamne, toți te ating, cum poți să întrebi: cine m-a atins?” (cf. Mc 7,24-30). Însă Domnul știe: există un mod de a-l atinge, superficial, exterior, care realmente n-are nimic de-a face cu o adevărată întâlnire cu El. Și există un mod de a-l atinge profund. Și această femeie l-a atins într-adevăr: l-a atins nu numai cu mâna, ci cu inima sa și astfel a primit forța vindecătoare a lui Cristos, atingându-l realmente din interior, din credință. Aceasta este credința: a atinge cu mâna credinței, cu inima noastră pe Cristos și astfel a intra în forța vieții sale, în forța vindecătoare a Domnului. Și să-l rugăm pe Domnul ca tot mai mult să-l putem atinge așa încât să fim renăscuți. Să-l rugăm ca să nu ne lase să cădem, ca mereu și ea să ne țină de mână și astfel să ne păzească pentru viața adevărată. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.02.2013
Publicarea pe acest sit: 12.02.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns