Discursul Papei la lectio divina cu preoţii romani

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la lectio divina de la întâlnirea cu parohii și preoții
din Dieceza de Roma, 23 februarie 2012

Iubiți frați,

Pentru mine este o mare bucurie să văd în fiecare an, la începutul Postului Mare, clerul meu, clerul din Roma, și este frumos pentru mine să văd cât suntem de numeroși. Mă gândeam că în această aulă măreață vom fi un grup aproape pierdut, dar văd că suntem o armată puternică a lui Dumnezeu și putem să intrăm cu forță în acest timp al nostru, în bătăliile necesare pentru a promova, pentru a înainta Împărăția lui Dumnezeu. Am intrat ieri prin poarta Postului Mare, reînnoire anuală a Botezului nostru; aproape că repetăm catecumenatul nostru, mergând din nou în profunzimea ființei noastre de botezați, reluând, reîntorcându-ne la existența noastră de botezați și, astfel, încorporați în Cristos. În acest fel, putem, de asemenea, să căutăm în a călăuzi din nou comunitățile noastre în această comuniune intimă cu moartea și învierea lui Cristos, în a deveni tot mai mult conforme cu Cristos, în a deveni tot mai mult cu adevărat creștine.

Fragmentul din Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni pe care l-am ascultat (4,1-16) este unul dintre marile texte ecleziale ale Noului Testament. El începe cu autoprezentarea autorului: „Eu, prizonierul în Domnul” (v. 1). Cuvântul grec desmios spune „înlănțuit”: Paul, ca un criminal, este în lanțuri, înlănțuit pentru Cristos și astfel începe în comuniune cu patima lui Cristos. Acesta este primul element al autoprezentării; el vorbește înlănțuit, vorbește în comuniune cu patima lui Cristos și astfel se află în comuniune și cu învierea lui Cristos, cu noua sa viață. Întotdeauna când noi vorbim, trebuie să vorbim în comuniune cu patima sa și, de asemenea, să acceptăm patimile noastre, suferințele și încercările noastre, în acest sens: sunt tocmai încercări ale prezenței lui Cristos, că El este cu noi și că ne îndreptăm, în comuniunea cu patima sa, spre noutatea vieții, spre înviere. „Înlănțuit”, așadar, este primul cuvânt al teologiei crucii, al comuniunii necesare oricărei evanghelizări, oricărui Păstor împreună cu Păstorul suprem, care ne-a răscumpărat „dându-se”, suferind pentru noi. Iubirea este suferință, este o dăruire de sine, este o pierdere de sine, și tocmai în acest fel este fecundă. Dar astfel, în elementul exterior al lanțurilor, al libertății ce lipsește, apare și transpare și un alt aspect: adevăratul lanț care îl leagă pe Paul de Cristos este lanțul iubirii. „Înlănțuit pentru iubire”: o iubire care dă libertatea, o iubire ce îl face capabil să facă prezent Mesajul lui Cristos și pe Cristos însuși. Iar acesta trebuie să fie, și pentru noi toți, ultimul lanț care ne face liberi, legați cu lanțul iubirii lui Cristos. Astfel găsim libertatea și adevărata cale a vieții, și putem, cu iubirea lui Cristos, să-i călăuzim la această iubire, care este bucuria, libertatea, și pe oamenii încredințați nouă.

Și apoi spune „vă îndemn” (Ef 4,1): este sarcina lui aceea de a îndemna, dar nu este o avertizare moralistă. Vă îndemn la comuniunea cu Cristos; este Cristos însuși, în ultimă instanță, cel care îndeamnă, cel care invită cu iubirea unui tată și a unei mame. „Să vă comportați în mod vrednic de chemarea pe care ați primit-o” (v. 1); adică, primul element: am primit o chemare. Eu nu sunt anonim sau fără sens în lume: există o chemare, există o voce care m-a chemat, o voce pe care o urmez. Și viața mea trebuie să fie o intrare tot mai profundă în drumul chemării, o urmare a acestui glas și, astfel, o găsire a adevăratului drum și o călăuzire a celorlalți pe acest drum.

Sunt „chemat cu o chemare”. Aș spune că avem prima mare chemare la Botez, la a fi cu Cristos; cea de a doua mare chemare este cea de a fi Păstori în slujirea sa, și trebuie să fim tot mai mult în ascultarea acestei chemări, așa încât să putem chema sau, mai bine, ajuta și pe alții pentru ca să audă glasul Domnului care cheamă. Suferința mare a Bisericii de astăzi în Europa și în Occident este lipsa de vocații preoțești, însă Domnul cheamă întotdeauna, lipsește ascultarea. Noi am ascultat glasul său și trebuie să fim atenți la glasul Domnului și pentru ceilalți, să-i ajutăm pentru ca el să fie ascultat, și astfel să-i fie acceptată chemarea, să se deschidă o cale a vocației de a fi Păstori împreună cu Cristos. Sfântul Paul revine asupra acestui cuvânt „chemare” la sfârșitul acestui prim verset, și vorbește despre o vocație, despre o chemare care este la speranță – chemarea însăși este o speranță – și, astfel, arată dimensiunile chemării: nu este doar individuală, chemarea este deja un fenomen dialogal, un fenomen în „noi”; în „eu și tu” și în „noi”. „Chemare la speranță”. Astfel vedem dimensiunile chemării; acestea sunt trei. Chemarea, în cele din urmă, potrivit acestui text, spre Dumnezeu. Dumnezeu este sfârșitul; la sfârșit ajungem numai în Dumnezeu și întregul drum este un drum spre Dumnezeu. Însă, acest drum spre Dumnezeu nu este niciodată izolat, un drum numai în „eu”, este un drum spre viitor, spre reînnoirea lumii, și un drum în „noi” a celor chemați care îi cheamă pe ceilalți, le face auzită această chemare. Pentru aceasta, chemarea este întotdeauna și o vocație eclezială. A fi fideli chemării Domnului implică a descoperi acest „noi” în care și pentru care suntem chemați, precum și a merge împreună și a împlini virtuțile necesare. „Chemarea” implică eclezialitate, implică așadar dimensiunea verticală și orizontală, care merg inseparabil împreună, implică eclezialitate în sensul de a ne lăsa ajutați pentru „noi” și de a construi acest „noi” în Biserică. În acest sens, sfântul Paul ilustrează chemarea cu această finalitate: un Dumnezeu unic, singur, dar cu această direcție spre viitor; speranța este în „noi”, al acelora care au speranța, care iubesc în interiorul speranței cu unele virtuți care sunt tocmai elementele lui a merge împreună.

Prima este: „cu toată umilința” (Ef 4,2). Aș vrea să mă opresc un pic mai mult asupra acesteia, întrucât este o virtute care în catalogul virtuților precreștine nu apare; este o virtute nouă, virtutea urmării lui Cristos. Să ne gândim la Scrisoarea către Filipeni, la capitolul doi: Cristos, fiind egal cu Dumnezeu, s-a umilit, acceptând firea de sclav și ascultând până pe cruce (cf. Fil 2,6-8). Acesta este drumul umilinței Fiului pe care noi trebuie să-l imităm: A-l urma pe Cristos înseamnă a intra în acest drum al umilinței. Textul grec spune tapeinophrosyne (cf. Ef 4,2): a nu se crede mai mare de sine însuși, a avea măsura justă. Umilință. Contrariul umilinței este mândria, ca rădăcină a tuturor păcatelor. Mândria care este aroganță, care vrea mai ales puterea, aspectul, să iasă în evidență în ochii celorlalți, să fie cineva sau ceva, nu are intenția de a-i plăcea lui Dumnezeu, ci de a se place pe sine însăși, de a fi acceptată de către alții și – să spunem – de a fi venerată de către ceilalți. „Eul” în centrul lumii: este vorba despre eul meu mândru, care știe tot. A fi creștin înseamnă a depăși această ispită originară, care este și nucleul păcatului originar: a fi asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu; a fi creștin înseamnă a fi adevărat, sincer, realist. Umilința este, înainte de toate, adevăr, a trăi în adevăr, a învăța adevărul, a învăța că micimea mea este tocmai măreția, pentru că astfel sunt important pentru marele țesut al istoriei lui Dumnezeu cu omenirea. Doar recunoscând că eu sunt un gând al lui Dumnezeu, al construirii lumii sale, și sunt de neînlocuit, tocmai astfel, în micimea mea, și numai în această lume, sunt mare. Acesta este începutul lui a fi creștin: a trăi adevărul. Și numai trăind adevărul, realismul vocației mele pentru ceilalți, cu ceilalți, în trupul lui Cristos, trăiesc bine. A trăi împotriva adevărului este întotdeauna a trăi rău. Să trăim adevărul! Să învățăm acest realism: să nu vreau să ies în față, dar să-i plac lui Dumnezeu și să fac ceea ce Dumnezeu a gândit despre mine și pentru mine, și, astfel, să-l accept și pe celălalt. Să-l accept pe celălalt, care poate este mai mare decât mine, presupune tocmai acest realism și iubirea adevărului; presupune să mă accept pe mine însumi ca „gând al lui Dumnezeu”, așa cum sunt, în limitele mele și, în acest mod, în măreția mea. A mă accepta pe mine însumi și a-l accepta pe celălalt merg împreună: numai acceptându-mă pe mine însumi în marele țesut divin, îi pot accepta și pe ceilalți care formează împreună cu mine marea simfonie a Bisericii și a creației. Mă gândesc că micile umiliri, pe care zi de zi trebuie să le trăim, sunt salubre, pentru că ajută pe fiecare să recunoască propriul adevăr și să fie astfel liberi de această vanitate care este împotriva adevărului și nu mă poate face fericit și bun. Acceptând și învățând acest lucru și, astfel, învățând și acceptând poziția mea în Biserică, mica mea slujire este atât de mare înaintea ochilor lui Dumnezeu. Și tocmai această umilință, acest realism, ne face liberi. Dacă sunt arogant, dacă sunt mândru, aș vrea întotdeauna să plac, iar dacă nu reușesc sunt nenorocit, sunt nefericit și trebuie să caut întotdeauna această plăcere. Atunci când, în schimb, sunt umil, am libertatea și de a fi în contrast cu o părere predominantă, cu gândurile altora, întrucât umilința îmi dă capacitatea, libertatea adevărului. Și de aceea, aș spune, să ne rugăm Domnului pentru ca să ne ajute, să ne ajute să fim cu adevărat constructori ai comunității Bisericii; ca să crească, ca noi înșine să creștem în marea viziune al lui Dumnezeu, a lui „noi”, și să fim membre ale Trupului lui Cristos, aparținând astfel, în unitate, Fiului lui Dumnezeu.

Cea de-a doua virtute – dar vom fi mai scurți – este „blândețea”, spune traducerea italiană (Ef 4,2), în limba greacă este praus, adică „blând, docil”: și aceasta este, de asemenea, o virtute cristologică asemenea umilinței, care este urmarea lui Cristos pe acest drum al umilinței. Astfel și praus, a fi blând, a fi docil, este urmarea lui Cristos care spune: Veniți la mine, eu sunt blând cu inima (cf. Mt 11,29). Acest lucru nu vrea să însemne slăbiciune. Cristos poate fi și dur, dacă este necesar, dar întotdeauna cu o inimă bună, rămâne întotdeauna vizibilă bunătatea, blândețea. În Sfânta Scriptură, uneori, „cei blânzi” este în mod simplu numele celor credincioși, al turmei mici a săracilor care, în toate încercările, rămân umili și fermi în comuniunea Domnului: să căutăm această blândețe, care este contrariul violenței. Cea de a treia fericire. Evanghelia după sfântul Matei spune: fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul (cf. Mt5,5). Nu cei violenți vor moșteni pământul, la sfârșit vor rămâne cei blânzi; ei au marea promisiune, și astfel noi trebuie să fim cu adevărat siguri de promisiunea lui Dumnezeu, a blândeții care este mai puternică decât violența. În acest cuvânt al blândeții se ascunde contrastul cu violența: creștinii sunt non-violenți, sunt adversarii violențelor.

Și sfântul Paul continuă: „cu îndelungă răbdare” (Ef 4,2): Dumnezeu este îndelung răbdător. În pofida slăbiciunilor și păcatelor noastre, începe mereu din nou cu noi. Mă iartă, chiar dacă știe că mâine voi cădea din nou în păcat: împarte darurile sale, chiar dacă știe că suntem de cele mai multe ori administratori nepricepuți. Dumnezeu este îndelung răbdător, cu o inimă mare, ne încredințează bunătatea sa. Și această îndelungă răbdare, această generozitate face parte, din nou, exact din urmarea lui Cristos.

În sfârșit, „îngăduindu-vă unii pe alții în iubire” (Ef 4,2); îmi pare că tocmai din umilință derivă această capacitate de a-l accepta pe celălalt. Alteritatea celuilalt este întotdeauna o greutate. De ce celălalt este diferit? Însă, exact această alteritate, această alteritate este necesară pentru frumusețea simfoniei lui Dumnezeu. Și trebuie, tocmai cu umilința în care îmi recunosc limitele mele, alteritatea mea față de celălalt, greutatea care sunt eu pentru celălalt, să devin capabil nu numai de a-l îngădui pe celălalt, ci, cu iubire, să găsesc tocmai în alteritate și bogăția existenței sale și a ideii și viziunii lui Dumnezeu.Toate acestea, prin urmare, servesc ca virtuți ecleziale la edificarea Trupului lui Cristos, care este Duhul lui Cristos, pentru că poate deveni un nou exemplu, un nou trup, și poate crește. Paul o spune apoi în mod concret, afirmând că toată această varietate de daruri, de temperamente, de a fi om, servește pentru unitate (cf. Ef4,11-13). Toate aceste virtuți sunt și virtuțile unității. De exemplu, pentru mine este foarte semnificativ că prima Scrisoare după Noul Testament, Prima Scrisoare a sfântului Clement, se adresează unei comunități, aceea a Corintenilor, divizată și suferindă din cauza diviziunii (cf. PG 1,201-328). În această Scrisoare, tocmai cuvântul „umilință” este un cuvânt cheie; sunt divizați deoarece lipsește umilința, absența umilinței distruge unitatea. Umilința este o virtute fundamentală a unității și numai așa crește unitatea Trupului lui Cristos, devenim cu adevărat uniți și primim bogăția și frumusețea unității. Pentru aceasta este logic că lista acestor virtuți, care sunt virtuți ecleziale, cristologice, virtuți ale unității, merge spre unitatea explicită: „un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor” (Ef 4,5-6a). O singură credință și un singur botez, ca realitate concretă a Bisericii care este sub un singur Domn.

Botezul și credința sunt inseparabile. Botezul este Sacramentul credinței și credința are un aspect dublu. Este actul profund personal: eu îl cunosc pe Cristos, mă întâlnesc cu Cristos și mă încredințez lui. Să ne gândim la femeia care atinge haina sa în speranța de a fi mântuită (cf. Mt 9,20-21); se încredințează în întregime lui, iar Domnul spune: Ești mântuită, pentru că ai crezut (cf. Mt 9,22). Și în cazul leproșilor, singurului care s-a întors, îi spune: Credința ta te-a mântuit (cf. Lc 17,19). Așadar, credința la început este, înainte de toate, o întâlnire personală, o atingere a hainei lui Cristos, un a fi atins de Cristos, a fi în contact cu Cristos, o încredințare Domnului, a avea și a găsi iubirea lui Cristos și, în iubirea lui Cristos, de asemenea, cheia adevărului, universalității. Dar tocmai pentru aceasta, pentru cheia universalității singurului Domn, această credință nu este doar un act personal de încredere, ci un act care are un conținut. Fides qua necesită fides quae, conținutul credinței, și Botezul exprimă acest conținut: formula trinitară este elementul esențial al crezului creștinilor. El, prin sine, este un „da” lui Cristos, și astfel lui Dumnezeu Treime, cu această realitate, cu acest conținut care mă unește la acest Domn, la acest Dumnezeu, care are acest Chip: locuiește ca Fiu al Tatălui în unitatea Sfântului Duh în comuniunea Trupului lui Cristos. Deci, acest lucru mi se pare foarte important: credința are un conținut și nu este suficientă, nu este un element de unificare, dacă nu există și nu este trăit și mărturisit acest conținut al singurei credințe.

De aceea, „Anul Credinței”, Anul Catehismului – pentru a fi mai practic – sunt legați în mod inseparabil. Vom reînnoi Conciliul numai reînnoindu-i conținutul – condensat pe urmă iarăși – Catehismului Bisericii Catolice. Și o mare problemă a Bisericii de astăzi este lipsa cunoașterii credinței, este „analfabetismul religios”, cum au spus Cardinalii vinerea trecută cu privire la această realitate. „Analfabetism religios”; și cu acest analfabetism nu putem crește, nu poate crește unitatea. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem noi înșine din nou de acest conținut, ca bogăție a unității și nu ca un set de dogme și de porunci, dar ca o realitate unică care se revelează în profunzimea și frumusețea ei. Trebuie să facem posibilul pentru o reînnoire catehetică, pentru ca credința să fie cunoscută și, astfel, Dumnezeu să fie cunoscut, Cristos să fie cunoscut, adevărul să fie cunoscut și să crească unitatea în adevăr.

Apoi toate aceste unități sfârșesc în: „un singur Dumnezeu și Tată al tuturor”. Tot ceea ce nu este umilință, tot ceea ce nu este credință comună, distruge unitatea, distruge speranța și face invizibil Chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Unul și Singurul. Monoteismul a fost marele privilegiu al lui Israel, care l-a cunoscut pe singurul Dumnezeu, și rămâne element constitutiv al credinței creștine. Dumnezeul Treime – o știm – nu sunt trei divinități, dar este un singur Dumnezeu; și vedem mai bine ce vrea să spună unitatea: unitatea este unitatea iubirii. Este astfel: tocmai pentru că este cercul de iubire, Dumnezeu este Unul și Singurul.

Pentru Paul, cum am văzut, unitatea lui Dumnezeu se identifică cu speranța noastră. De ce? În ce fel? Pentru că unitatea lui Dumnezeu este speranță, pentru că aceasta ne garantează că, la sfârșit, nu sunt diferite puteri, la sfârșit nu există dualismul între puteri diferite și contrastante, la sfârșit nu rămâne capul dragonului care s-ar putea ridica împotriva lui Dumnezeu, nu rămâne mizeria răului și a păcatului. La sfârșit, rămâne numai lumina! Dumnezeu este singurul și este singurul Dumnezeu: nu există o altă putere împotriva Lui! Știm că astăzi, cu relele cu care trăim în lume aflate tot mai mult în creștere, mulți de îndoiesc de Atotputernicia lui Dumnezeu; ba chiar și diverși teologi – deși buni – spun că Dumnezeu nu ar fi Atotputernic, deoarece ceea ce vedem în lume nu ar fi compatibil cu atotputernicia; și, astfel, ei vor să creeze o nouă apologie, să-l scuze pe Dumnezeu și „să-l disculpe” pe Dumnezeu de aceste rele. Însă, acesta nu este modul corect, deoarece dacă Dumnezeu nu este Atotputernic, dacă există și rămân alte puteri, nu există cu adevărat Dumnezeu și nu există speranță, întrucât la final ar rămâne politeismul, la final ar rămâne lupta, puterea răului. Dumnezeu este Atotputernic, singurul Dumnezeu. Desigur, în istorie și-a dat o limită atotputerniciei sale, recunoscând libertatea noastră. Dar la final totul se va întoarce și nu va rămâne altă putere; aceasta este speranța: că lumina învinge, iubirea învinge! La sfârșit nu rămâne puterea răului, rămâne numai Dumnezeu! Și, astfel, suntem în drumul speranței, mergând spre unitatea singurului Dumnezeu, revelat prin Sfântul Duh, în Singurul Domn, Cristos.

În continuare, de la această mare viziune sfântul Paul coboară un pic la detalii și spune despre Cristos: „Ridicându-se în înălțime, a dus captivă captivitatea, a dat daruri oamenilor” (Ef 4,8). Apostolul citează Psalmul 68, care descrie în mod poetic urcarea lui Dumnezeu cu Arca Alianței spre vârful Muntelui Sionului, spre templu: Dumnezeu ca biruitor care i-a înfrânt pe ceilalți, care acum sunt prizonieri, și, care, ca un adevărat învingător, dă daruri. Iudaismul a văzut în aceasta, înainte de toate, o imagine a lui Moise, care urcă spre Muntele Sinai pentru a primi în înălțimi voința lui Dumnezeu, Poruncile, considerate nu ca greutate, dar ca dar de cunoaștere a Chipului lui Dumnezeu, a voinței lui Dumnezeu. Paul, în cele din urmă, vede aici o imagine a înălțării lui Cristos, care urcă în înălțimi după ce a coborât; urcă și trage umanitatea spre Dumnezeu , face loc pentru carnea și sângele în Dumnezeu însuși: ne trage spre înălțimea existenței sale de Fiu și ne eliberează din robia păcatului, ne face liberi întrucât e învingător. Fiind învingător, El dă daruri. Și așa am ajuns la înălțarea lui Cristos către Biserică. Darurile sunt charis, ca atare, harul: a fi în har, în iubirea lui Dumnezeu. Și apoi carismele care concretizează charis în funcții singulare și misiuni: apostoli, profeți, evanghelizatori, păstori și învățători pentru a edifica astfel Trupul lui Cristos (cf. Ef 4,11).

Nu aș vrea să întru acum într-o exegeză detaliată. Este mult de discutat aici despre ce vrea să spună apostoli, profeți… În orice caz, putem spune că Biserica este edificată pe fundamentul credinței apostolice, care rămâne mereu prezentă; Apostolii, în succesiunea apostolică, sunt prezenți în Păstori, care suntem noi, prin harul lui Dumnezeu și în pofida întregii noastre sărăcii. Și suntem recunoscători lui Dumnezeu că a vrut să ne cheme pentru a fi în succesiunea apostolică și să continue în edificarea Trupului lui Cristos. Aici apare un element care mi se pare important: ministeriile – așa-numitele ministerii – sunt numite „darurile lui Cristos”, sunt carisme; adică, nu există această opoziție: pe de o parte ministeriile, ca un lucru juridic, și, pe de altă parte, carismele, ca dar profetic, viu, spiritual, ca prezență a Duhului și a noutății sale. Nu! Ministeriile sunt întocmai dar al Celui Înviat și sunt carisme, sunt articulări ale harului său; cineva nu poate fi preot fără a fi carismatic. Este o carismă să fii preot. Acest lucru – cred – trebuie să-l păstrăm mereu în minte: a fi chemat la preoție, a fi chemat printr-un dar al Domnului, printr-o carismă a Domnului. Și astfel, inspirați de Duhul său, trebuie să căutăm să trăim această carismă a noastră. Numai astfel cred că se poate înțelege că Biserica în Occident a unit în mod indisolubil preoția și celibatul: a fi într-o existență escatologică spre ultima destinație a speranței noastre, spre Dumnezeu. Tocmai pentru că preoția este o carismă și trebuie să fie legată, de asemenea, de o carismă: dacă nu ar fi fost aceasta și ar fi fost numai ceva juridic, ar fi fost absurd să fie impusă o carismă, care este o adevărată carismă; dar dacă preoția însăși este carismă, este normal ca să conviețuiască împreună cu carisma, cu statutul carismatic al vieții escatologice.

Să ne rugăm Domnului pentru ca să ne ajute să înțelegem din ce în ce mai mult aceasta, să trăim din ce în ce mai mult în carisma Duhului Sfânt și să trăim astfel și acest semn escatologic al fidelității față de Singurul Domn, care este necesar tocmai pentru timpul nostru, prin descompunerea căsătoriei și a familiei, ca să ne putem așeza numai în lumina acestei fidelități față de singura chemare a Domnului.

Un ultim punct. Sfântul Paul vorbește despre creșterea omului perfect, care ajunge la măsura plinătății lui Cristos: să nu mai fim copii, purtați de valuri și duși încoace și încolo de orice vânt al învățăturii (cf. Ef 4,13-14). „Dimpotrivă, fideli adevărului în iubire, să creștem în toate pentru el, care este capul, Cristos” (Ef 4,15). Nu se poate trăi într-o copilărie spirituală, într-o copilărie a credinței: din nefericire, în această lume a noastră, vedem această copilărie. Mulți, în afară de prima cateheză, nu au mai înaintat; poate că au rămas la acest nucleu, poate că și acesta a fost distrus. Și în rest, ei se află pe valurile lumii și nicăieri în altă parte; nu putem, ca adulți, cu pricepere și cu convingere profundă, să expunem și să prezentăm filosofia credinței – pentru a spune așa – marea înțelepciune, raționalitatea credinței, care deschide și ochii altora, care deschide ochii proprii spre ceea ce este bun și adevărat în lume. Lipsește acest a fi adulți în credință și rămâne copilăria în credință.

Desigur, în aceste ultime decenii, am trăit și o altă folosire a cuvântului „credință adultă”. Se vorbește despre „credință adultă”, adică emancipată față de Magisteriul Bisericii. Atât timp cât sunt în grija mamei, sunt copil, trebuie să mă emancipez; emancipat față de Magisteriu, sunt, în sfârșit, adult. Dar rezultatul nu este o credință adultă, rezultatul este dependența de valurile lumii, de opiniile lumii, de dictatura mijloacelor de comunicare, de părerile tuturor celor care gândesc și voiesc. Nu este adevărata emancipare, emancipare din comuniunea Trupului lui Cristos! Dimpotrivă, este cădere sub dictatura valurilor, a vântului lumii. Adevărata emancipare este tocmai eliberarea de această dictatură, în libertatea de fii ai lui Dumnezeu care cred împreună în Trupul lui Cristos, împreună cu Cristos Înviat, și văd astfel realitatea, și sunt capabili de a răspunde la provocările timpului nostru.

Cred că trebuie să ne rugăm mult Domnului, pentru ca să ne ajute să fim emancipați în acest sens, liberi în acest sens, cu o credință într-adevăr adultă, care vede, face să se vadă și îi poate ajuta și pe alții să ajungă la adevărata perfecțiune, la adevărata vârstă adultă, în comuniune cu Cristos.

În acest context este frumoasa expresie a lui aletheuein en te agape, a fi adevărați în caritate, a trăi adevărul, a fi adevăr în caritate: cele două concepte merg împreună. Astăzi, conceptul de adevăr este un pic sub suspiciune pentru că se combină adevărul cu violența. Din nefericire în istorie au existat și momente în care se căuta apărarea adevărului prin violență. Însă acestea două sunt contrare. Adevărul nu se impune prin alte mijloace, dacă nu prin el însuși! Adevărul poate veni numai prin sine însuși, lumină proprie. Însă, avem nevoie de adevăr; fără adevăr nu cunoaștem adevăratele valori și cum am putea ordona kosmos-ul valorilor? Fără adevăr suntem orbi în lume, nu avem orientare. Marele dar al lui Cristos este tocmai faptul că vedem Chipul lui Dumnezeu și, chiar dacă în mod misterios, mult insuficient, cunoaștem fondul, esențialul adevărului în Cristos, în Trupul său. Și cunoscând acest adevăr, creștem și în caritate care este legitimarea adevărului și ne arată ceea ce este adevăr. Aș spune tocmai că rodul adevărului este caritate – arborele se cunoaște după roade – și, dacă nu există caritate, nici adevărul nu este în sens propriu apropriat, trăit; iar unde există adevăr, ia naștere caritatea. Grație lui Dumnezeu, vedem acest lucru în toate veacurile; în pofida faptelor negative, rodul carității este mereu prezent în creștinism și există astăzi! Îl vedem în martiri, îl vedem în atâtea surori, în atâția frați și preoți care slujesc în umilință pe cei săraci, pe cei bolnavi, care sunt prezența carității lui Cristos. Și, astfel, sunt marele semn că aici e prezent adevărul.

Să ne rugăm Domnului pentru ca să ne ajute să ducem rodul carității și să fim astfel martori ai adevărului său. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Vincențiu Balint
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 23.02.2012
Publicarea pe acest sit: 24.02.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns