Discursul Papei la lectio divina cu preoţii romani

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la lectio divina de la întâlnirea cu parohii și preoții
din Dieceza de Roma, 10 martie 2011

Eminență,
Excelențe și iubiți frați,

Este pentru mine o mare bucurie să fiu în fiecare an, la începutul Postului Mare, cu voi – clerul din Roma – și să încep cu voi drumul pascal al Bisericii. Aș vrea să-i mulțumesc Eminenței Sale pentru frumoasele cuvinte pe care mi le-a dăruit, să vă mulțumesc vouă tuturor pentru munca pe care o faceți pentru această Biserică din Roma, care – conform sfântului Ignațiu – este în fruntea carității, și ar trebui să fie mereu și exemplară în credința sa. Să facem împreună tot posibilul pentru ca această Biserică din Roma să răspundă la vocația ei și pentru ca noi, în această „Vie a Domnului”, să fim lucrători fideli.

Am ascultat acest text din Faptele Apostolilor (20,17-38), în care sfântul Paul le vorbește prezbiterilor din Efes, relatat în mod voit de sfântul Luca drept testament al Apostolului, ca discurs destinat nu numai prezbiterilor din Efes, ci prezbiterilor din orice timp. Sfântul Paul vorbește nu numai cu aceia care erau prezenți în acel loc, el vorbește realmente cu noi. Deci să încercăm să înțelegem un pic ceea ce ne spune nouă, la această oră.

Încep: „Voi știți cum m-am purtat cu voi tot timpul” (v. 18) și despre acest comportament al său tot timpul, sfântul Paul spune, la sfârșit, că „noaptea și ziua nu am încetat să vă îndemn… pe fiecare dintre voi” (v. 31). Asta înseamnă: în tot acest timp el era vestitor, mesager, ambasador al lui Cristos pentru ei; era preot pentru ei. Într-un anumit sens, s-ar putea spune că era un preot lucrător, pentru că – așa cum spune și în acest text – el a lucrat cu mâinile sale ca țesător de corturi pentru a nu fi povară asupra bunurilor lor, pentru a fi liber, pentru a-i lăsa liberi. Însă deși a lucrat cu mâinile sale, totuși în tot acest timp el era preot, tot timpul el a avertizat. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu tot timpul său era în exterior la dispoziția predicării, inima sa și sufletul său erau mereu prezente pentru ei; el era pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu, de misiunea sa. Acest lucru mi se parte un punct foarte important: preoți nu suntem numai pentru timp parțial; suntem mereu, cu tot sufletul, cu toată inima noastră. Acest a fi cu Cristos și a fi ambasador al lui Cristos, acest a fi pentru alții, este o misiune care pătrunde ființa noastră și trebuie tot mai mult să pătrundă în totalitatea ființei noastre.

Apoi sfântul Paul spune: „Slujindu-l pe Dumnezeu cu toată umilința” (v. 19). „Slujind”: un cuvânt cheie din toată Evanghelia. Cristos însuși spune: Nu am venit pentru a domina, ci pentru a sluji (cf. Mt 20,28). Este Slujitorul lui Dumnezeu, și Paul și Apostolii continuă să fie „slujitori”; nu stăpâni ai credinței, ci slujitori ai bucuriei voastre, spune sfântul Paul în A doua Scrisoare către Corinteni (cf. 1,24). „A sluji”, acest lucru trebuie să fie și pentru noi determinant: suntem slujitori. Și a sluji înseamnă a nu face ceea ce eu îmi propun, oricât ar fi pentru mine cel mai simpatic lucru; a sluji înseamnă a lăsa să mi se impună povara Domnului, jugul Domnului; a sluji înseamnă a nu merge după preferințele mele, după prioritățile mele, ci a mă lăsa realmente „angajat în slujire” de altul. Asta înseamnă că și noi trebuie să facem adesea lucruri care nu apar în mod imediat spirituale și care nu răspund mereu la alegerile noastre. Trebuie să facem toți, de la Papa până la ultimul vice-paroh, lucrări de administrație, lucrări temporale; totuși să facem asta ca slujire, ca parte din ceea ce Domnul ne impune în Biserică și să facem ceea ce Biserica ne spune și ceea ce așteaptă de la noi. Este important acest aspect concret al slujirii, că nu alegem noi ce să facem, ci suntem slujitori ai lui Cristos în Biserică și lucrăm așa cum ne spune Biserica, unde ne cheamă Biserica, și încercăm să fim chiar așa: slujitori care nu fac propria voință, ci voința Domnului. În Biserică suntem realmente ambasadori ai lui Cristos și slujitori ai Evangheliei.

„Slujindu-l pe Dumnezeu cu toată umilința”. Și „umilința” este un cuvânt cheie din Evanghelie, din întregul Nou Testament. Umilință, ne precede Domnul. În Scrisoarea către Filipeni, sfântul Paul ne amintește că Cristos, care era mai presus de noi toți, era realmente divin în gloria lui Dumnezeu, s-a umilit, a coborât făcându-se om, acceptând toată fragilitatea ființei umane, mergând până la ascultarea ultimă a Crucii (cf. 2,5-8). Umilință nu înseamnă o falsă modestie – să fim recunoscători pentru darurile pe care Domnul ni le-a dat – ci arată că suntem conștienți că tot ceea ce putem face este dar al lui Dumnezeu, este dăruit pentru Împărăția lui Dumnezeu. În această umilință, în acest a nu voi să apărem, noi lucrăm. Nu cerem laudă, nu vrem „să ne arătăm”, nu este pentru noi criteriu decisiv a ne gândi la ce anume vor spune despre noi în ziare sau în altă parte, ci ce anume spune Dumnezeu. Aceasta este adevărata umilință: a nu apărea în fața oamenilor, ci a sta sub privirea lui Dumnezeu și a lucra cu umilință pentru Dumnezeu și astfel realmente a sluji și omenirea și pe oameni.

„Nu m-am sustras de la nimic ca să vă vestesc cele folositoare și v-am învățat în public și prin case” (v. 20). Sfântul Paul revine, după câteva fraze, din nou asupra acestui punct și spune: „Nu m-am dat înapoi să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (v. 27). Acest lucru este important: Apostolul nu predică un Creștinism „à la carte„, după propriile gusturi, nu predică o Evanghelie după propriile idei teologice preferate; nu se dă înapoi de la angajarea de a vesti toată voința lui Dumnezeu, chiar și voința incomodă, chiar și temele care personal nu ne plac așa de mult. Este misiunea noastră de a vesti toată voința lui Dumnezeu, în totalitatea și ultima ei simplitate. Dar este important faptul că trebuie să instruim și să predicăm – așa cum spune aici sfântul Paul – și să propunem realmente voința întreagă a lui Dumnezeu. Și cred că lumea de astăzi este curioasă să cunoască totul, cu atât mai mult ar trebui să fim curioși noi să cunoaștem voința lui Dumnezeu: ce anume ar putea să fie mai interesant, mai important, mai esențial pentru noi decât a cunoaște ce anume vrea Dumnezeu, a cunoaște voința lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu? Această curiozitate interioară ar trebui să fie și curiozitatea noastră de a cunoaște mai bine, în mod mai complet, voința lui Dumnezeu. Trebuie să răspundem și să trezim această curiozitate în alții: de a cunoaște cu adevărat toată voința lui Dumnezeu și de a cunoaște astfel cum putem și cum trebuie să trăim, care este drumul vieții noastre. Deci ar trebui să facem cunoscut și înțeles – atât cât putem – conținutul Crezului Bisericii, de la creație până la întoarcerea Domnului, până la lumea nouă. Învățătura, liturgia, morala, rugăciunea – cele patru părți ale Catehismului Bisericii Catolice – indică această totalitate a voinței lui Dumnezeu. Și este important și să nu ne pierdem în detalii, să nu creăm ideea că Creștinismul este un pachet imens de lucruri care trebuie învățate. Până la urmă este simplu: Dumnezeu s-a arătat în Cristos. Însă a intra în această simplitate – eu cred în Dumnezeu care se arată în Cristos și vreau să văd și să realizez voința lui – are conținuturi și, în funcție de situații, intrăm sau nu după aceea în detaliu, dar este esențial ca să se facă înțeleasă pe de o parte simplitatea ultimă a credinței. A crede în Dumnezeu cum s-a arătat în Cristos este și bogăția interioară a acestei credințe, răspunsurile pe care le dă la întrebările noastre, chiar și răspunsurile care într-un prim moment nu ne plac și care sunt totuși drumul vieții, adevăratul drum; deoarece intrăm în aceste lucruri chiar și nu așa de plăcute pentru noi, putem înțelege, începem să înțelegem care este realmente adevărul. Și adevărul este frumos. Voința lui Dumnezeu este bună, este bunătatea însăși.

Apoi Apostolul spune: „V-am învățat în public și prin case, am dat mărturie înaintea iudeilor și a grecilor ca să se convertească la Dumnezeu și să creadă în Domnul nostru Isus” (v. 20-21). Aici este un rezumat al esențialului: convertirea la Dumnezeu, credința în Isus. Dar să rămânem o clipă la cuvântul „convertire”, care este cuvântul central sau unul din cuvintele centrale din Noul Testament. Aici este interesant – pentru a cunoaște dimensiunile acestui cuvânt – să fim atenți la diferitele cuvinte biblice: în ebraică „šub” înseamnă „a face cale întoarsă”, a începe cu o nouă direcție a vieții; în greacă „metanoia„, „schimbare de gândire”; în latină „poenitentia„, „acțiune a mea pentru a mă lăsa transformat”; în (italiană „conversione) românește „convertire”, care coincide mai degrabă cu cuvântul ebraic de „nouă direcție a vieții”. Probabil putem să vedem în mod deosebit motivul cuvântului din Noul Testament, cuvântul grec „metanoia„, „schimbare de gândire”. Într-un prim moment gândirea apare tipic greacă, dar mergând în profunzime vedem că exprimă realmente esențialul a ceea ce spun și celelalte limbi: schimbare a gândirii, adică schimbare reală a viziunii noastre despre realitate. De vreme ce suntem născuți în păcatul strămoșesc, pentru noi „realitate” sunt lucrurile pe care le putem atinge, sunt banii, sunt poziția mea, sunt lucrurile de fiecare zi pe care le vedem la telejurnal: aceasta este realitatea. Și lucrurile spirituale apar un pic „în spatele” realității: „Metanoia„, schimbare a gândirii, înseamnă a schimba această impresie. Nu lucrurile materiale, nu banii, nu edificiul, nu ceea ce pot să am este esențialul, este realitatea. Realitatea realităților este Dumnezeu. Această realitate invizibilă, aparent departe de noi, este realitatea. A învăța asta, și astfel a schimba gândirea noastră, a judeca într-adevăr că realul care trebuie să orienteze totul este Dumnezeu, sunt cuvintele, cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este criteriul, Dumnezeu, criteriul a tot ceea ce fac. Aceasta este realmente convertire, dacă conceptul meu de realitate s-a schimbat, dacă gândirea mea s-a schimbat. Și apoi asta trebuie să pătrundă fiecare lucru din viața mea: în evaluarea fiecărui lucru să iau drept criteriu ce anume spune Dumnezeu despre acesta. Acesta este lucrul esențial, nu ceea ce obțin acum pentru mine, nu avantajul sau dezavantajul pe care îl voi avea, ci realitatea adevărată, să ne orientăm spre această realitate. Mi se pare că trebuie chiar în Postul Mare, care este drum de convertire, să exercităm în fiecare an din nou această schimbare a conceptului de realitate, adică faptul că Dumnezeu este realitatea, Cristos este realitatea și criteriul acțiunii mele și al gândirii mele; să exercităm această nouă orientare a vieții noastre. Și astfel și cuvântul latin „poenitentia„, care ne apare un pic prea exterior și poate activist, devine real: a exercita asta înseamnă a exercita stăpânirea de mine însumi, a mă lăsa transformat, cu toată viața mea, de Cuvântul lui Dumnezeu, de gândirea nouă care vine de la Domnul și îmi arată adevărata realitate. Astfel nu e vorba numai de gândire, de intelect, ci e vorba de totalitatea ființei mele, a viziunii mele despre realitate. Această schimbare a gândirii, care este convertire, atinge inima mea și unește intelectul și inima, și pune capăt acestei separări dintre intelect și inimă, integrează personalitatea mea în inima care este deschisă de Dumnezeu și care se deschide la Dumnezeu. Și astfel găsesc drumul, gândirea devine credință, adică un a avea încredere în Domnul, un a mă încredința Domnului, a trăi cu El și a întreprinde drumul lui într-o adevărată urmare a lui Cristos.

Apoi sfântul Paul continuă: „Și iată că acum, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără ca să știu ce mi se va întâmpla acolo, decât doar că Duhul Sfânt îmi mărturisește din cetate în cetate și-mi spune că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar eu nu pun nici un preț pe viața mea, numai să duc la capăt alergarea mea și slujirea pe care am primit-o de la Domnul Isus, aceea de a da mărturie despre vestea cea bună a harului lui Dumnezeu” (v. 22-24). Sfântul Paul știe că probabil această călătorie la Ierusalim îl va costa viața: va fi o călătorie spre martiriu. Aici trebuie să ținem cont de motivul călătoriei sale. Merge la Ierusalim pentru a încredința acelei comunități, Bisericii din Ierusalim, suma pentru săraci adunată în lumea păgânilor. Este deci o călătorie de caritate, dar mai mult: aceasta este o expresie a recunoașterii unității Bisericii între evrei și păgâni, este o recunoaștere formală a primatului Ierusalimului în acel timp, a primatului primilor Apostoli, o recunoaștere a unității și universalității Bisericii. În acest sens, călătoria are o semnificație ecleziologică și chiar și cristologică, pentru că are așa de mare valoare pentru el această recunoaștere, această expresie vizibilă a unicității și universalității Bisericii, încât pune în calcul și martiriul. Unitatea Bisericii merită martiriul. Așa spune el: „Nu pun nici un preț pe viața mea, numai să duc la capăt alergarea mea și slujirea” (v. 24). Simpla supraviețuire biologică – spune sfântul Paul – nu este prima valoare pentru mine; prima valoare pentru mine este să realizez slujirea mea; prima valoare pentru mine este faptul de a fi cu Cristos; faptul de a trăi cu Cristos este adevărata viața. Chiar dacă el pierde această viață biologică, nu pierde viața adevărată. În schimb dacă ar pierde comuniunea cu Cristos pentru a păstra viața biologică, ar fi pierdut chiar viața însăși, esențialul ființei sale. Și acest lucru mi se pare important: a avea prioritățile juste. Desigur că trebuie să fim atenți la sănătatea noastră, să muncim cu raționalitate, dar și să știm că ultima valoare este să fim în comuniune cu Cristos; a trăi slujirea noastră și a o perfecționa conduce la terminarea alergării. Probabil putem rămâne încă o clipă asupra acestei expresii „numai să duc la capăt alergarea mea”. Până la sfârșit Apostolul vrea să fie slujitor al lui Isus, ambasador al lui Isus pentru Evanghelia lui Dumnezeu. Acest lucru este important, ca și la bătrânețe, chiar dacă înaintează anii, să nu pierdem zelul, bucuria că suntem chemați de Domnul. Este ușor aș spune, într-un anumit sens, la începutul drumului sacerdotal să fim plini de zel, de speranță, de curaj, de activitate, dar poate să urmeze cu ușurință, dacă vedem cum merg treburile, cum lumea rămâne mereu aceeași, cum slujirea devine apăsătoare, să pierdem un pic acest entuziasm. Să ne întoarcem mereu la Cuvântul lui Dumnezeu, la rugăciune, la comuniunea cu Cristos în Sacrament – această intimitate cu Cristos – și să ne lăsăm reînnoită tinerețea noastră spirituală, reînnoit zelul, bucuria de a putea merge cu Cristos până la sfârșit, de „a duce la capăt alergarea”, mereu în entuziasmul că suntem chemați de Cristos pentru această mare slujire, pentru Evanghelia Harului lui Dumnezeu. Și acest lucru este important. Am vorbit despre umilință, despre această voință a lui Dumnezeu, care poate să fie dură. La sfârșit, titlul întregii Evanghelii a Harului lui Dumnezeu este „Evanghelie”, este „Veste Bună” că Dumnezeu ne cunoaște, că Dumnezeu mă iubește, și că Evanghelia, voința ultimă a lui Dumnezeu este Har. Să ne amintim că alergarea Evangheliei începe la Nazaret, în camera Mariei, prin cuvântul „Bucură-te Marie”, dar în greacă este „Chaire kecharitomene„: „Bucură-te pentru că ești în Har!”. Și acest cuvânt rămâne firul conducător: Evanghelia este invitație la bucurie pentru că suntem în Har, și ultimul cuvântul al lui Dumnezeu este Harul.

Apoi vine textul despre martiriul iminent. Aici există o frază foarte importantă, pe care aș vrea să o meditez un pic împreună cu voi: „Vegheați asupra voastră și asupra întregii turme peste care Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care și-a dobândit-o prin sângele propriului Fiu” (v. 28). Încep cu cuvântul „vegheați”. În urmă cu câteva zile, am ținut cateheza despre sfântul Petru Canisiu, apostol al Germaniei în timpul Reformei, și mi-a rămas în mine un cuvânt al acestui Sfânt, un cuvânt care era pentru el un strigăt de neliniște în momentul său istoric. El spune: „Vedeți, Petru doarme, Iuda este treaz”. Acesta este un lucru care ne face să gândim: somnolența celor buni. Papa Pius al XI-lea a spus: „problema mare a timpului nostru nu sunt forțele negative, este somnolența celor buni”. „Vegheați”: să medităm acest lucru și să ne gândim că Domnul în Grădina Măslinilor de două ori le-a spus apostolilor săi: „Vegheați!”, iar ei dorm. „Vegheați”, ne spune nouă; să încercăm să nu dormim în acest timp, ci să fim realmente gata pentru voința lui Dumnezeu și pentru prezența Cuvântului său, a Împărăției sale.

„Vegheați asupra voastră” (v. 28): și acesta este un cuvânt adresat prezbiterilor din toate timpurile. Există un activism bine intenționat, dar în care unul uită propriul suflet, propria viață spirituală, propria rămânere cu Cristos. Sfântul Carol Borromeu, în lectura din Breviarul din comemorarea sa liturgică, ne spune, în fiecare an din nou: nu poți să fii un bun slujitor pentru alții dacă neglijezi sufletul tău. „Vegheați asupra voastră”: să fim atenți și la viața noastră spirituală, la rămânerea noastră cu Cristos. Așa cum am spus de atâtea ori: a ne ruga și a medita Cuvântul lui Dumnezeu nu este timp pierdut pentru îngrijirea sufletelor, ci este condiție pentru ca să putem fi realmente în contact cu Domnul și astfel să vorbim altora la prima mână despre Domnul. „Vegheați asupra voastră și asupra întregii turme peste care Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu” (v. 28). Aici două cuvinte sunt importante. În primul rând: „Duhul Sfânt v-a pus”; adică, preoția nu este o realitate în care unul găsește o ocupație, o profesie utilă, frumoasă, care îi place și pe care și-o alege. Nu! Suntem constituiți de Duhul Sfânt. Numai Dumnezeu ne poate face preoți, numai Dumnezeu poate să-i aleagă pe preoții săi și, dacă suntem aleși, suntem aleși de El. Aici apare clar caracterul sacramental al prezbiteratului și al preoției, care nu este o profesie ce trebuie să fie desfășurată pentru că unul trebuie să administreze lucrurile, trebuie și să predice. Nu este un lucru pe care îl facem noi, pur și simplu. Este o alegere a Duhului Sfânt și în această voință a Duhului Sfânt, voință a lui Dumnezeu, trăim și încercăm tot mai mult să n e lăsăm prinși în mâini de Duhul Sfânt, de Domnul însuși. În al doilea rând: „v-a pus supraveghetori ca să păstoriți”. Cuvântul care aici, în traducerea românească, sună „supraveghetori” este în greacă „episkopos„. Sfântul Paul le vorbește prezbiterilor, dar aici îi numește „episkopoi„. Putem spune că, în evoluția realității Bisericii, cele două slujiri încă nu erau clar împărțite și distincte, sunt încă desigur unica preoție a lui Cristos și ei, prezbiterii, sunt și „episkopoi„. Cuvântul „prezbiter” vine mai ales din tradiția ebraică, unde era în vigoare sistemul „bătrânilor”, al „prezbiterilor”, în timp ce cuvântul „episkopos” a fost creat – sau găsit – în cadrul Bisericii de către păgâni, și vine din limbajul administrației romane. „Episkopoi” sunt aceia care supraveghează, care au o responsabilitate administrativă în supravegherea mersului lucrurilor. Creștinii au ales acest cuvânt în ambientul păgâno-creștin pentru a exprima funcția prezbiterului, a preotului, dar desigur aceasta a schimbat imediat semnificația cuvântului. Cuvântul „episkopoi” a fost imediat identificat cu cuvântul „păstori”. Adică, a supraveghea înseamnă „a păstori”, a face munca păstorului: în realitate acesta a devenit imediat „poimainein„, „a păstori” Biserica lui Dumnezeu; este gândit în sensul acestei responsabilități față de alții, al acestei iubiri față de turma lui Dumnezeu. Și să nu uităm că, în vechiul Orient, „păstor” era titlul regilor: ei sunt păstorii turmei, care este poporul. După aceea, regele-Cristos transformă în interior – fiind adevăratul rege – acest concept. Este Păstorul care se face miel, păstorul care se lasă ucis pentru alții, pentru a-i apăra împotriva lupului; păstorul a cărui primă semnificație este a iubi această turmă și astfel a da viață, a hrăni, a ocroti. Probabil acestea sunt cele două concepte centrale pentru această funcție a „păstorului”: să hrănească făcând cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai prin cuvinte, ci mărturisindu-l prin voința lui Dumnezeu; și să ocrotească prin rugăciune, prin toată angajarea propriei vieți. Păstori, cealaltă semnificație pe care au perceput-o Părinții în cuvântul creștin „episkopoi” este: unul care supraveghează nu ca un birocrat, ci ca unul care vede din punctul de vedere al lui Dumnezeu, merge spre înălțimea lui Dumnezeu și în lumina lui Dumnezeu vede această comunitate mică a Bisericii. Acest lucru este important și pentru un păstor al Bisericii, pentru un preot, un „episkopos„: ca să vadă din punctul de vedere al lui Dumnezeu, să încerce să vadă de sus, în criteriul lui Dumnezeu și nu după propriile preferințe, ci așa cum judecă Dumnezeu. Să vadă de la această înălțime a lui Dumnezeu și așa să iubească împreună cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu.

„Ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care și-a dobândit-o prin sângele propriului Fiu” (v. 28). Aici găsim un cuvânt central despre Biserică. Biserica nu este o organizație care s-a format treptat; Biserica s-a născut în Cruce. Fiul a dobândit Biserica în Cruce și nu numai Biserica din acel moment, ci Biserica din toate timpurile. A dobândit cu sângele său această porțiune a poporului, a lumii, pentru Dumnezeu. Și acest lucru mi se pare că trebuie să ne facă să ne gândim. Cristos, Dumnezeu a creat Biserica, noua Evă, prin sângele său. Așa ne iubește și ne-a iubit, și acest lucru este adevărat în orice moment. Și acest lucru trebuie să ne facă să înțelegem și că Biserica este un dar; să fim fericiți că suntem chemați să fim Biserica lui Dumnezeu; să avem bucuria că aparținem Bisericii. Desigur, există mereu și aspecte negative, dificile, dar în fond trebuie să rămână asta: este un dar foarte frumos că pot să trăiesc în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica pe care Domnul și-a dobândit-o prin sângele său. A fi chemați să cunoaștem realmente chipul lui Dumnezeu, să cunoaștem voința lui, să cunoaștem Harul lui, să cunoaștem această iubire supremă, acest Har care ne conduce și ne ține de mână. Fericire că suntem Biserică, bucurie că suntem Biserică. Mi se pare că trebuie să reînvățăm asta. Frica de triumfalism ne-a făcut probabil să uităm un pic că este frumos să fim în Biserică, și că acest lucru nu este triumfalism, ci este umilință, să fim recunoscători pentru darul Domnului.

Urmează imediat și că această Biserică este mereu nu numai dar al lui Dumnezeu și divină ci și foarte umană: „Vor intra printre voi lupi hrăpăreți” (v. 29). Biserica este mereu amenințată, există mereu pericolul, opoziția diavolului care nu acceptă ca în omenire să fie prezent acest nou Popor al lui Dumnezeu, ca să existe prezența lui Dumnezeu într-o comunitate vie. Deci nu trebuie să ne uimească faptul că există mereu dificultate, că există mereu pălămidă în ogorul Bisericii. Așa a fost mereu și așa va fi mereu. Dar trebuie să fim conștienți, cu bucurie, că adevărul este mai puternic decât minciuna, iubirea este mai puternică decât ura, Dumnezeu este mai puternic decât toate forțele potrivnice Lui. Și cu această bucurie, cu această certitudine interioară să luăm drumul nostru inter consolationes Dei et persecutiones mundi, spune Conciliul al II-lea din Vatican (cf. Constituția dogmatică Lumen gentium, 8): printre consolările lui Dumnezeu și persecuțiile lumii.

Și acum penultimul verset. În acest moment nu aș vrea să mai intru în detalii: la sfârșit apare un element important al Bisericii, al faptului de a fi creștini. „V-am arătat în toate privințele că muncind astfel trebuie să-i ajutați pe cei slabi, amintindu-vă de cuvintele Domnului Isus. Căci el spunea: «Este mai mare fericire a da decât a primi»” (v. 35). Opțiunea preferențială față de cei săraci, iubirea față de cei slabi este fundamentală pentru Biserică, este fundamentală pentru slujirea fiecăruia dintre noi: a fi atenți cu mare iubire față de cei slabi, chiar dacă poate nu sunt simpatici, sunt dificili. Dar ei așteaptă caritatea noastră, iubirea noastră, și Dumnezeu așteaptă această iubire a noastră. În comuniune cu Cristos suntem chemați să ajutăm cu iubirea noastră, cu faptele noastre, pe cei care sunt cei slabi.

În sfârșit, ultimul verset: „După ce a spus acestea, a îngenuncheat și s-a rugat împreună cu ei toți” (v. 36). La sfârșit, discursul devine rugăciune și Paul s-a îngenuncheat. Sfântul Luca ne amintește că și Domnul în Grădina Măslinilor se ruga în genunchi, și ne spune că și sfântul Ștefan, în momentul martiriului, s-a îngenuncheat pentru a se ruga. A ne ruga în genunchi înseamnă a adora măreția lui Dumnezeu în slăbiciunea noastră, recunoscători că Domnul ne iubește chiar în slăbiciunea noastră. În spatele acestui lucru apare cuvântul sfântului Paul în Scrisoarea către Filipeni, care este transformarea cristologică a unui cuvânt al profetului Isaia, care spune, în capitolul 45, că toată lumea, cerul, pământul și ceea ce este sub pământ, se va îngenunchea în fața Dumnezeului lui Israel (cf. Is 45,23). Și sfântul Paul concretizează: Cristos a coborât din cer la cruce, ascultarea ultimă. Și în acest moment se realizează acest cuvânt al Profetului: în fața lui Cristos răstignit întregul cosmos, cerurile, pământul și ceea ce este sub pământ, se îngenunchează (cf. Fil 2,10-11). El este realmente expresia adevăratei măreții a lui Dumnezeu. Umilința lui Dumnezeu, iubirea până la cruce, ne demonstrează cine este Dumnezeu. În fața Lui noi suntem în genunchi, adorând. A fi îngenuncheați nu mai este expresie de servitute, ci tocmai a libertății pe care ne-o dă iubirea lui Dumnezeu, bucuria că suntem răscumpărați, că suntem împreună, cu cerul și pământul, cu întregul cosmos, adorându-l pe Cristos, că suntem uniți cu Cristos și astfel suntem răscumpărați.

Discursul sfântului Paul se termină în rugăciune. Și discursurile noastre trebuie să se termine în rugăciune. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să fim tot mai pătrunși de Cuvântul Său, tot mai mult martori și nu numai învățători, să fim tot mai mult preoți, păstori, „episkopoi„, a dică aceia care văd cu Dumnezeu și fac slujirea Evangheliei lui Dumnezeu, slujirea Evangheliei Harului.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.03.2011
Publicarea pe acest sit: 15.03.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns