Discursul Papei la Jubileul operatorilor de pelerinaje

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Jubileul operatorilor de pelerinaje
și rectorilor de Sanctuare
joi, 21 ianuarie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Vă primesc cordial pe voi toți, lucrători din pelerinajele la sanctuare. A merge pelerini la sanctuare este una dintre exprimările cele mai elocvente ale credinței poporului lui Dumnezeu și manifestă evlavia generațiilor de persoane, care cu simplitate au crezut și s-au încredințat mijlocirii Fecioarei Maria și a sfinților. Această religiozitate populară este o formă genuină de evanghelizare, care are nevoie să fie mereu promovată și valorizată, fără a minimaliza importanța sa. Este curios: fericitul Paul al VI-lea, în Evangelii nuntiandi, vorbește despre religiozitatea populară, dar spune că este mai bine să fie numită „evlavie populară”; și după aceea, Episcopatul latinoamerican în Documentul de la Aparecida face un pas în plus și vorbește despre „spiritualitate populară”. Toate cele trei concepte sunt valabile, dar împreună. De fapt, în sanctuare, oamenii noștri trăiesc spiritualitatea lor profundă, acea evlavie care de secole a plăsmuit credința cu devoțiuni simple, dar foarte semnificative. Să ne gândim la cum devine intensă, în unele dintre aceste locuri, rugăciunea către Cristos Răstignit, sau cea a Rozariului, sau Via Crucis

Ar fi o eroare să considerăm că acela care merge în pelerinaj nu trăiește o spiritualitate personală ci „de masă”. În realitate, pelerinul poartă cu sine propria istorie, propria credință, lumini și umbre din propria viață. Fiecare poartă în inimă o dorință specială și o rugăciune deosebită. Cine intră în sanctuar simte imediat că se află acasă la el, primit, înțeles și susținut. Îmi place mult figura biblică a Anei, mama profetului Samuel. Ea, în templul din Șilo, cu inimă umflată de tristețe îl ruga pe Domnul pentru a avea un copil. În schimb preotul Eli credea că era beată și voia s-o alunge afară (cf. 1Sam 1,12-14). Ana reprezintă bine atâtea persoane care se pot întâlni în sanctuarele noastre. Ochii îndreptați spre Răstignit sau spre imaginea Sfintei Fecioare Maria, o rugăciune făcută cu lacrimi în ochi, plină de încredere. Sanctuarul este realmente un spațiu privilegiat pentru a-l întâlni pe Domnul și a atinge cu mâna milostivirea sa. A spovedi într-un sanctuar înseamnă a avea experiența de a atinge cu mâna milostivirea lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, cuvântul-cheie pe care doresc să-l subliniez astăzi împreună cu voi este primire: a-i primi pe pelerini. Cu primirea, ca să spunem așa, „mizăm totul”. O primire afectuoasă, festivă, cordială și răbdătoare. Este nevoie și de răbdare! Evangheliile ni-l prezintă pe Isus mereu primitor față de cei care se apropie de El, în special bolnavii, păcătoșii, cei marginalizați. Și ne amintim de acea expresie a sa: „Cine vă primește pe voi pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine îl primește pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40). Isus a vorbit despre primire, dar mai ales a practicat-o. Când ni se spune că păcătoșii – de exemplu Matei, sau Zaheu – îl primeau pe Isus în casa lor și la masa lor, este pentru că înainte de toate ei s-au simțit primiți de Isus și acest lucru le-a schimbat viața. Este interesant că Faptele Apostolilor se încheie cu scena sfântului Paul care, aici la Roma, „îi primea pe toți cei care veneau la el” (Fap 28,30). Casa sa, unde locuia ca prizonier, era locul unde vestea Evanghelia. Primirea este într-adevăr determinantă pentru evanghelizare. Uneori, e suficient pur și simplu un cuvânt, un zâmbet, pentru a face ca o persoană să se simtă primită și binevoită.

Pelerinul care ajunge la sanctuar este adesea obosit, înfometat, însetat… Și de atâtea ori această condiție fizică oglindește și pe cea interioară. De aceea, această persoană are nevoie să fie primită bine fie pe planul material fie pe cel spiritual. Este important ca pelerinul care trece pragul sanctuarului să se simtă tratat mai mult decât un oaspete, ca unul din familie. Trebuie să se simtă acasă la el, așteptat, iubit și privit cu ochi de milostivire. Oricine ar fi, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, bolnav și chinuit sau turist curios, să poată găsi primirea cuvenită, pentru că în fiecare este o inimă care-l caută pe Dumnezeu, uneori fără să-și dea seama de asta pe deplin. Să facem în așa fel încât fiecare pelerin să aibă bucuria de a se simți în sfârșit înțeles și iubit. În acest mod, întorcându-se acasă va simți nostalgie pentru ceea ce a experimentat și va avea dorința de a se întoarce, dar mai ales va voi să continue drumul de credință în viața sa obișnuită.

O primire cu totul deosebită este aceea pe care o oferă slujitorii iertării lui Dumnezeu. Sanctuarul este casa iertării, unde fiecare se întâlnește cu gingășia Tatălui care are milă de toți, nimeni exclus. Cel care se apropie de confesional face asta pentru că este căit, este căit de propriul păcat. Simte nevoia să se apropie acolo. Percepe clar că Dumnezeu nu-l condamnă, ci îl primește și îl îmbrățișează, ca tatăl fiului risipitor, pentru a-i reda demnitatea filială (cf. Lc 15,20-24). Preoții care desfășoară o slujire în sanctuare trebuie să aibă inima impregnată de milostivire; atitudinea lor trebuie să fie aceea a unui tată.

Iubiți frați și surori, să trăim cu credință și cu bucurie acest Jubileu: să-l trăim ca un unic mare pelerinaj. Voi, în mod special, să trăiți slujirea voastră ca o faptă de milostenie trupească și sufletească. Vă asigur pentru asta de rugăciunea mea, prin mijlocirea Mariei Mama noastră. Și voi, vă rog, cu rugăciunea voastră, însoțiți-mă și pe mine în pelerinajul meu. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.01.2016
Publicarea pe acest sit: 21.01.2016
Etichete: , ,

Lasă un răspuns