Discursul Papei la Întâlnirea Pastorală a Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Întâlnirea Pastorală Diecezană cu tema
„Să nu îi lăsăm singuri!
Să îi însoțim pe părinți în educația copiilor adolescenți”

luni, 19 iunie 2017

Așa cum spunea preotul acela: „Înainte de a vorbi, voi spune două cuvinte”.

Vreau să-i mulțumesc cardinalului Vallini pentru cuvintele sale și aș vrea să spun un lucru pe care el nu-l putea spune, pentru că este sub secret, dar papa poate să-l spună. Când, după alegere, mi-a spus că trebuia să merg mai întâi la Capela Paulină și apoi în balcon ca să salut mulțimea, imediat mi-a venit în minte numele cardinalului vicar: „Eu sunt episcop, există un vicar general…”. Imediat. L-am simțit și cu simpatie. Și l-am chemat. Și pe de altă parte, cardinalul Hummes, care era lângă mine în timpul scrutinelor și îmi spunea lucruri care m-au ajutat. Aceștia doi m-au însoțit, și din acel moment am spus: „În balcon cu vicarul meu”. Acolo, în balcon. Din acel moment m-a însoțit și vreau să-i mulțumesc. El are atâtea virtuți și are și un simț al obiectivității care m-a ajutat de atâtea ori, pentru că uneori eu „zbor” și el mă făcea „să aterizez” cu atâta caritate… Vă mulțumesc, Eminență, pentru companie. Dar cardinalul Vallini nu iese la pensie, pentru că aparține la șase congregații și va continua să lucreze, și este mai bine așa, pentru că un napolitan fără loc de muncă ar fi o calamitate, în dieceză… [râde, râd, aplauze] Vreau să-i mulțumesc în public pentru ajutorul său. Mulțumesc!

Și vouă, bună seara!

Mulțumesc pentru oportunitatea de a putea începe această Întâlnire diecezană, în care veți trata o temă importantă pentru viața familiilor noastre: a-i însoți pe părinți în educația copiilor adolescenți.

În aceste zile veți reflecta asupra câtorva teme-cheie care corespund într-un fel locurilor în care se joacă faptul de a fi familie: casa, școala, rețelele sociale, relația intergenerațională, precaritatea vieții și izolarea familială. Există laboratoarele despre aceste teme.

Mi-ar plăcea să împărtășesc cu voi câteva „idei de bază” care ne pot ajuta în această reflecție. Adesea nu ne dăm seama, însă spiritual cu care reflectăm este la fel de important precum conținuturile (un sportiv bun știe că încălzirea contează tot atât de mult cât prestația succesivă). De aceea, această conversație vrea să ne ajute în acest sens: o „încălzire”, și apoi vă va reveni vouă „să jucați totul pe teren”. Expunerea o voi face în mici capitole.

1. În dialectul roman!

Prima dintre chei pentru a intra în această temă a voit s-o numesc „în dialectul roman”: dialectul propriu al romanilor. Adesea cădem în ispita de a ne gândi sau de a reflecta asupra lucrurilor „în general”, „în abstract”. De a ne gândi la probleme, la situații, la adolescenți… Și astfel, fără să ne dăm seama, cădem în mod deplin în nominalism. Am vrea să îmbrățișăm totul dar nu ajungem la nimic. Astăzi despre această temă vă invit să ne gândim „în dialect”. Și pentru aceasta trebuie făcut un efort însemnat, pentru că ne este cerut să ne gândim la familiile noastre în contextul unui mare oraș ca Roma. Cu toată bogăția sa, oportunitățile, varietatea, și în același timp cu toate provocările sale. Nu pentru a ne închide și a ignora restul (suntem tot italieni), ci pentru a înfrunta reflecția, și chiar momentele de rugăciune, cu un realism sănătos și stimulant. Fără abstracție, fără generalizare, fără nominalism.

Viața familiilor și educația adolescenților într-o mare metropolă ca aceasta cere la bază o atenție deosebită și nu putem s-o luăm în mod neglijent. Pentru că nu este același lucru a educa sau a fi familie într-un mic sat și într-o metropolă. Nu spun că este mai bine sau mai rău, este pur și simplu diferit. Complexitatea capitalei nu admite sinteze reductive, mai degrabă ne stimulează la un mod poliedric de a gândi, prin care fiecare cartier și zonă găsește ecou în dieceză și astfel dieceza se poate face vizibilă, palpabilă în fiecare comunitate eclezială, cu propriul său mod de a fi. Uniformitatea este un mare dușman.

Voi trăiți tensiunile din acest mare oraș. În multe dintre vizitele pastorale pe care le-am făcut mi-au prezentat câteva dintre experiențele voastre zilnice, concrete: distanțele dintre casă și locul de muncă (în unele cazuri până la 2 ore pentru a ajunge); lipsa de legături familiale apropiate, din cauza faptului că au trebuit să se mute pentru a găsi de muncă sau pentru a putea plăti o chirie; faptul de a trăim mereu „la centimă” pentru a ajunge la sfârșitul lunii, pentru că ritmul de viață este în sine mai scump (la țară se descurcă mai bine); timpul de atâtea ori insuficient pentru a cunoaște vecinii acolo unde trăim; faptul de a trebui să-i lase pe copii singuri în foarte multe cazuri… Și așa am putea merge înainte prezentând o mare cantitate de situații care ating viața familiilor noastre. De aceea, reflecția, rugăciunea, faceți-o „în dialectul roman”, în concret, cu toate aceste lucruri concrete, cu fețe de familii foarte concrete și gândindu-vă cum să vă ajutați între voi ca să-i formați pe copiii voștri în cadrul acestei realități. Duhul Sfânt este marele inițiator și generator de procese în societățile și situațiile noastre. Este marea călăuză a dinamicilor transformatoare și mântuitoare. Cu El să nu vă fie frică să „mergeți” prin cartierele voastre și să vă gândiți cum să dați impuls unei însoțiri pentru părinți și adolescenți. Adică, în concret.

2. Conectați

Împreună cu aspectul precedent mă opresc asupra unui alt aspect important. Situația actuală puțin câte puțin face să crească în viața noastră a tuturor, și în special în familiile noastre, experiența de a ne simți „dezrădăcinați”. Se vorbește despre „societate lichidă” – și așa este – dar astăzi mi-ar plăcea, în acest context, să vă prezint fenomenul crescând al societății dezrădăcinate. Adică persoane, familii care puțin câte puțin pierd legăturile lor, acel țesut vital așa de important pentru a ne simți parte unii altora, părtași cu ceilalți de un proiect comun. Este experiența de a ști că „aparținem” altora (în sensul cel mai nobil al termenului). Este important de a ține cont de acest climat de dezrădăcinare, pentru că puțin câte puțin trece în privirile noastre și în special în viața copiilor noștri. O cultură dezrădăcinată, o familie dezrădăcinată este o familie fără istorie, fără amintire, fără rădăcini, întocmai. Și când nu există rădăcini, orice vânt ajunge să te dărâme. Pentru aceasta unul dintre primele lucruri la care trebuie să ne gândim ca părinți, ca familii, ca păstori sunt scenariile în care să ne înrădăcinăm, în care să generăm legături, să găsim rădăcini, în care să facem să crească acea rețea vitală care să ne permită să ne simțim „casă”. Astăzi rețelele sociale ar părea să ne ofere acest spațiu de „rețea”, de conexiune cu alții, și chiar pe copiii noștri îi fac să se simtă parte dintr-un grup. Însă problema pe care o comportă, prin însăși virtualitatea lor, este că ne lăsăm ca „în aer” – am spus „societate lichidă”; putem spune „societate gazoasă” – și de aceea foarte „volatili”: „societate volatilă”. Nu există alienare mai rea pentru o persoană decât să simtă că nu are rădăcini, că nu aparține nimănui. Acest principiu este foarte important pentru a-i însoți pe adolescenți.

De atâtea ori cerem de la copii noștri o formare excesivă în unele domenii pe care le considerăm importante pentru viitorul lor. Îi punem să studieze o cantitate de lucruri pentru ca să dea „maximul”. Dar nu dăm tot atâta importanță faptului ca să-și cunoască țara lor, rădăcinile lor. Îi privăm de cunoașterea geniilor și a sfinților care ne-au generat. Știu că aveți un laborator dedicat dialogului intergenerațional, spațiului bunicilor. Știu că poate să fie repetitiv dar simt asta drept ceva ce Duhul Sfânt insistă în inima mea: pentru ca tinerii noștri să aibă viziuni, să fie „visători”, să poată înfrunta cu îndrăzneală și curaj timpurile viitoare, este necesar ca să asculte visele profetice ale părinților lor (cf. Il 3,2). Dacă vrem ca fiii noștri să fie formați și pregătiți pentru ziua de mâine, nu numai învățând limbi (ca să dau un exemplu) vor reuși. Este necesar ca să se conecteze, ca să cunoască rădăcinile lor. Numai așa vor putea zbura la înălțime, altminteri vor fi luați de „viziunile” altora. Și revin asupra acestui lucru; sunt obsedat, probabil, dar… Părinții trebuie să facă spațiu copiilor pentru a vorbi cu bunicii. De atâtea ori bunicul sau bunica este în azilul de bătrâni și nu merg să-i viziteze… Trebuie să vorbească. Chiar trecând peste părinți, dar să ia rădăcinile bunicilor. Bunicii au această calitate a transmiterii istoriei, a credinței, a apartenenței. Și fac asta cu înțelepciunea celui care este în prag, gata să plece. Revin, am spus asta, uneori, asupra textului din Ioel 3,1: „Bătrânii voștri vor avea vise și vor profeții fiii voștri și fiicele voastre”. Și voi sunteți puntea. Astăzi nu-i lăsăm pe bunici să viseze, îi rebutăm. Această cultură îi rebutează pe bunici pentru că bunicii nu produc: asta este „cultura rebutului”. Însă bunicii pot să viseze numai atunci când se întâlnesc cu viața nouă, atunci visează, vorbesc… Dar gândiți-vă la Simeon, gândiți-vă la acea sfântă bârfitoare de Ana care mergea dintr-o parte în alta spunând: „Este acela! Este acela!”. Și acest lucru este frumos, acest lucru este frumos. Sunt bunicii care visează și dau copiilor o apartenență de care au nevoie. Mi-ar plăcea ca în acest laborator intergenerațional să faceți o cercetare a cugetului despre asta. A găsi istoria concretă în bunici. Și a nu-i lăsa deoparte. Nu știu dacă asta am spus-o o dată, dar mie îmi vine în amintire o istorie pe care când eram copil m-au învățat-o una dintre cele două bunici ale mele. Era odată într-o familie bunicul văduv: locuia într-o familie, dar era îmbătrânit și când mâncau îi cădea un pic supa sau saliva și se murdărea un pic. Și tatăl a decis să-l pună să mănânce singur în bucătărie, „astfel putem invita prieteni…”. Așa a fost. După câteva zile, se întoarce de la muncă și-l găsește pe copil care se juca folosind ciocan, cuie, bucăți de lemn… „Dar ce faci?” – „O masă” – „O masă, de ce?” – „O masă pentru a mânca” – „Dar pentru ce?” – „Pentru ca atunci când tu îmbătrânește, să poți mânca singur, acolo”. Acest copil a înțeles cu intuiție unde erau rădăcinile.

3. În mișcare

A-i educa pe adolescenți în mișcare. Adolescența este o fază de trecere în viață nu numai a copiilor voștri, ci a întregii familii – toată familia este în fază de trecere – voi știți bine asta și o trăiți; și ca atare, în globalitatea sa, trebuie s-o înfruntăm. Este o fază-punte, și pentru acest motiv adolescenții nu sunt nici de aici nici de acolo, sunt pe drum, în tranzit. Nu sunt copii (și nu vor să fie tratați ca atare) și nu sunt adulți (dar vor să fie tratați ca atare, în special la nivel de privilegii). Trăiesc tocmai această tensiune, înainte de în ei înșiși și apoi cu aceia care îi înconjoară . Caută mereu confruntarea, întreabă, discută totul, caută răspunsuri; și uneori nu ascultă răspunsurile și pun o altă întrebare înainte ca părinții să spună răspunsul… Trec prin diferite stări sufletești, și familiile împreună cu ei. Însă, permiteți-mi să vă spun că este un timp prețios în viața copiilor voștri. Un timp dificil, e adevărat. Un timp de schimbări și de instabilitate, e adevărat. O fază care prezintă mari riscuri, fără îndoială. Dar, mai ales, este un timp de creștere pentru ei și pentru toată familia. Adolescența nu este o patologie și nu putem s-o înfruntăm ca și cum ar fi o patologie. Un copil care trăiește adolescența sa (oricât de dificil poate să fie pentru părinți) este un copil cu viitor și speranță. Mă preocupă de atâtea ori tendința actuală de „a medicaliza” precoce pe copiii noștri. Pare că totul se rezolvă medicalizând, sau controlând totul cu sloganul „a exploata la maxim timpul”, și astfel rezultă că agenda copiilor este una mai rea decât aceea a unui înalt conducător.

De aceea insist: adolescența nu este o patologie pe care trebuie s-o combatem. Face parte din creșterea normală, naturală a vieții copiilor noștri. Unde este viață este mișcare, unde este mișcare sunt schimbări, căutare, incertitudini, este speranță, bucurie precum și neliniște și dezolare. Să încadrăm bine discernămintele noastre în cadrul proceselor vitale previzibile. Există margini pe care este necesar să le cunoaștem pentru a nu ne alarma, pentru a nu fi nici neglijenți, ci să știm să însoțim și să ajutăm la creștere. Nu este total indiferent, dar nici nu are totul aceeași importanță. De aceea trebuie să se discearnă care bătălii trebuie duse și care nu. În asta folosește mult a asculta cupluri cu experiență, care deși nu ne vor da niciodată o rețetă, ne vor ajuta cu mărturia lor să cunoaștem marginea aceasta sau aceea sau gama de comportamente.

Băieții noștri și fetele noastre încearcă să fie și vor să se simtă – logic – protagoniști. Nu le place deloc să se simtă comandați sau să răspundă la „ordine” care vin de la lumea adultă (urmează regulile de joc ale „complicilor” lor). Caută acea autonomie complice care îi face să simtă că „se comandă singuri”. Și aici trebuie să fim atenți la unchi, mai ales la acei unchi care nu au copii sau care nu sunt căsătoriți… Primele vorbe urâte, eu le-am învățat de la un unchi „burlac” [râd]. Unchii, pentru a câștiga simpatia nepoților, de atâtea ori nu fac bine. Unchiul era cel care ne dădea pe ascuns țigări, nouă… Lucruri din acele timpuri. Și acum… Nu spun că sunt răi, dar trebuie să fim atenți. În această căutare de autonomie pe care vor s-o aibă băieții și fetele găsim o bună oportunitate, în special pentru școli, parohii și mișcări ecleziale. A stimula activități care să-i pună la încercare, care să-i facă să se simtă protagoniști. Au nevoie de asta, să-i ajutăm! Ei caută în multe moduri „amețeala” care să-i facă să se simtă vii. Așadar, să le-o dăm! Să stimulăm tot ceea ce îi ajută să transforme visele lor în proiecte și ca să poată descoperi că tot potențialul pe care-l au este o punte, o trecere spre o vocație (în sensul mai amplu și frumos al cuvântului). Să le propunem ținte ample. Să nu-i lăsăm singuri. De aceea, să-i provocăm mai mult decât ne provoacă ei. Să nu lăsăm ca „amețeala” s-o primească de la alții, care nu fac decât să pună în pericol viața lor: să le-o dăm noi. Însă amețeala corectă, care să satisfacă această dorință de a se mișca, de a merge înainte. Noi vedem în atâtea parohii, care au această capacitate de „a-i lua” pe adolescenți…: „Aceste trei zile de vacanță, să mergem la munte, să facem ceva…; sau să mergem să văruim școala aceea dintr-un cartier sărac care are nevoie…”. A-i face protagoniști a ceva.

Asta cere să se găsească educatori capabili să se angajeze în creșterea copiilor. Cere educatori stimulați de iubire și de pasiunea de a face să crească în ei viața Duhului lui Isus, de a-i face să vadă că a fi creștini cere curaj și este un lucru frumos. Pentru a-i educa pe adolescenții de astăzi nu putem continua să folosim un model de instruire simplu școlar, numai de idei. Nu. Trebuie urmat ritmul creșterii lor. Este important de a-i ajuta să dobândească autostimă, să creadă că realmente pot reuși în ceea ce își propun. În mișcare, mereu.

4. O educație integrată

Acest proces cere să se dezvolte în manieră simultană și integrată diferitele limbaje care ne constituie ca persoane. Adică să-i învățăm pe copiii noștri să integreze tot ceea ce sunt și ceea ce fac. Am putea s-o numim o alfabetizare socio-integrată, adică o educație bazată pe intelect (capul), pe afecte (inima) și pe acțiune (mâinile). Asta va oferi copiilor noștri posibilitatea unei creșteri armonioase la nivel nu numai personal, ci în același timp social. Este urgent de creat locuri în care fragmentarea socială să nu fie schema dominantă. În acest scop trebuie învățat să se gândească ceea ce se simte și se face, să se simtă ceea ce se gândește și se face, să se facă ceea ce se gândește și se simte. Adică să se integreze cele trei limbaje. Un dinamism de capacitate pus în slujba persoanei și a societății. Asta va ajuta așa încât copiii noștri să se simtă activi și protagoniști în procesele lor de creștere și îi va face să se simtă și chemați să participe la construirea comunității.

Vor să fie protagoniști: să le dăm spațiu pentru ca să fie protagoniști, orientându-i – desigur – și dându-le instrumentele pentru a dezvolta toată această creștere. Pentru aceasta consider că integrarea armonioasă a diferitelor științe – a minții, a inimii și a mâinilor – îi va ajuta să construiască personalitatea lor. Adesea credem că educația înseamnă a împărți cunoștințe și de-a lungul drumului lăsăm niște analfabeți emotivi și copii cu atâtea proiecte neîmplinite pentru că n-au găsit cine să-i învețe să „facă”. Am concentrat educația în creier neglijând inima și mâinile. Și aceasta este și o formă de fragmentare socială.

În Vatican, atunci când gărzile își iau rămas-bun, eu îi primesc, unul câte unul, pe cei care își iau rămas-bun. Alaltăieri am primit șase. Unul câte unul. „Ce faci, ce veți face…”. Mulțumesc pentru slujire. Și unul mi-a spus așa: „Eu voi fi dulgher. Aș vrea să fiu lemnar, dar voi fi dulgher. Pentru că tatăl meu m-a învățat atâtea lucruri despre asta, precum și bunicul meu”. Dorința de „a face”: acest tânăr a fost bine educat cu limbajul de a face; și inima e bună, pentru că se gândea la tatăl și la bunicul: o inimă afectivă bună. A învăța „cum se face”… Asta m-a uimit.

5. Da adolescenței, nu competiției

Ca ultim element, este important ca să reflectăm asupra unei dinamici ambientale care ne interpelează pe toți. Este interesant de observat cu băieții și fetele vor să fie „mari” și cei „mari” vor să fie sau au devenit adolescenți.

Nu putem ignora această cultură, din moment ce este un aer pe care-l respirăm toți. Astăzi există un soi de competiție între părinți și copii; diferită de cea din alte epoci în care normal avea loc confruntarea dintre unii și alții. Astăzi am trecut de la confruntare la competiție, care sunt două lucruri diferite. Sunt două dinamici diferite ale spiritului. Copiii noștri astăzi găsesc multă competiție și puține persoane cu care să se confrunte. Lumea adultă a primit ca paradigmă și model de succes „tinerețea veșnică”. Pare că a crește, a îmbătrâni, „a se învechi” este un rău. Este sinonim cu viață frustrată sau epuizată. Astăzi pare că totul trebuie mascat și disimulat. Ca și cum însuși faptul de a trăi nu ar avea sens. Aparența, a nu îmbătrâni, a se machia… Mie nu-mi place când îi văd pe cei care își vopsesc părul.

Cât de trist este când cineva vrea să facă „lifting” (operație estetică) la inimă! Și astăzi se folosește mai mult cuvântul „lifting” decât cuvântul „inimă”! Cât de dureros este când cineva vrea să șteargă «ridurile» atâtor întâlniri, atâtor bucurii și tristeți! Îmi vine în minte când marea Anna Magnani a fost sfătuită să facă lifting, a spus: „Nu aceste riduri m-au costat toată viața: sunt prețioase!”.

Într-un anumit sens aceasta este una dintre amenințările „inconștiente” cele mai periculoase în educația adolescenților noștri: a-i exclude din procesele lor de creștere pentru că adulții ocupă locul lor. Și găsim atâția părinți adolescenți, atâția. Adulți care nu vor să fie adulți și vor să se joace de-a adolescenții pentru totdeauna. Această „marginalizare” poate mări o tendință naturală pe care o au copiii de a se izola sau de a frâna procesele lor de creștere datorită lipsei de confruntare. Există competiția, dar nu confruntarea.

6. „Lăcomia” spirituală

N-aș vrea să închei fără acest aspect care poate să fie o temă-cheie care străbate toate laboratoarele pe care le veți face: este transversală. Este tema austerității. Trăim într-un context de consumism foarte puternic… Și făcând o legătură între consumism și ceea ce tocmai am spus: după mâncare, medicamente și îmbrăcăminte, care sunt esențiale pentru viață, cumpărăturile cele mai puternice sunt produsele de frumusețe, cosmeticele. Aceasta este statistica! Cosmeticele. Este urât să spun asta. Și cosmetica, odinioară un lucru mai mult al femeilor, acum este egal în ambele sexe. După cumpărăturile de bază, prima este cosmetica; și apoi, mascotele [animalele de companie]: alimentare, veterinar… Acestea sunt statisticile. Dar aceasta este o altă temă, cea a mascotelor, pe care n-o voi atinge acum: ne vom gândi mai înainte la asta. Dar să ne întoarcem la tema austerității. Trăim, am spus, într-un context de consumism foarte puternic; pare că suntem determinați să consumăm consum, în sensul că important este să se consume mereu. Odinioară, persoanelor care aveau această problemă se spunea că aveau o dependență de cumpărături. Astăzi nu se mai spune: toți suntem în acest ritm de consumism. De aceea, este urgent să se recupereze acel principiu spiritual așa de important și subevaluat: austeritatea. Am intrat într-un vârtej de consum și suntem induși să credem că valorăm prin cât suntem capabili să producem și să consumăm, prin cât suntem capabili să avem. A educa la austeritate este o bogăție incomparabilă. Trezește dibăcia și creativitatea, generează posibilități pentru imaginație și în special deschide la munca în echipă, în solidaritate. Deschide spre ceilalți. Există un soi de „lăcomie spirituală”. Acea atitudine a celor lacomi care, în loc să mănânce, devorează tot ceea ce îi înconjoară (pare să se îndoape mâncând).

Cred că ne face bine să ne educăm mai bine, ca familie, în această „lăcomie” și să dăm spațiu austerității drept cale pentru a se întâlni, a face punți, a deschide spații, a crește cu alții și pentru alții. Asta poate s-o facă numai cel care știe că este auster; altminteri este un simplu „lacom”.

În Amoris laetitia vă spuneam: „Istoria unei familii este brăzdată de crize de tot felul, care sunt și parte a frumuseții sale dramatice. Trebuie ajutat să se descopere că o criză depășită nu duce la o relație mai puțin intensă, ci la îmbunătățirea, la sedimentarea și la maturizarea vinului unirii.

Nu se trăiește împreună pentru a fi tot mai puțin fericiți, ci pentru a învăța să fie fericiți în mod nou, începând de la posibilitățile deschise de o nouă etapă” (nr. 232). Mi se pare important a trăi educația copiilor pornind de la această perspectivă, ca o chemare pe care Domnul ne-o adresează, ca familie, de a face din această trecere o trecere de creștere, pentru a învăța să gustăm mai bine viața pe care El ne-o dăruiește.

Asta e ceea ce mi s-a părut să vă spun despre această temă.

(Cuvinte de mulțumire ale cardinalului Vallini)

[Binecuvântare]

Multe mulțumiri! Munciți bine. Vă urez toate cele bune. Și înainte!

Notă
1 „Pentru tineri viitorul este lung și trecutul este scurt; de fapt, la începutul dimineții nu există nimic din zi care să se poată aminti, în timp ce se poate spera totul. Ei sunt ușor să se lase înșelați, pentru motivul pe care l-am spus, adică pentru că speră cu ușurință. Și sunt mai curajoși; pentru că sunt impetuoși și speră cu ușurință și dintre aceste două calități prima îi împiedică să le fie frică, a doua îi face încrezători; de fapt, nimeni nu se teme când este mânios, și faptul de a spera vreun bine dăruiește încredere. Și sunt indignabili” (Aristotel, Retorica, II, 12, 2).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.06.2017
Publicarea pe acest sit: 19.06.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns