Discursul Papei la întâlnirea organizată de Congregația pentru Cler

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea internațională organizată de
Congregația pentru Cler
sâmbătă, 7 octombrie 2017

Domnilor cardinali,
Iubiți frați episcopi și preoți,
Frați și surori,

Fiți bineveniți la sfârșitul Întâlnirii Internaționale despre Ratio fundamentalis, promovate de Congregația pentru Cler, mulțumesc cardinalului prefect pentru cuvintele respectuoase adresate mie.

Tema formării sacerdotale este determinantă pentru misiunea Bisericii: reînnoirea credinței și viitorul vocațiilor este posibilă numai dacă avem preoți bine formați.

Totuși, ceea ce aș vrea să spun înainte de toate este asta: formarea sacerdotală depinde în primul rând de acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră și nu de activitățile noastre. Este o operă care cere curajul de a ne lăsa plăsmuiți de Domnul, pentru ca să transforme inima noastră și viața noastră. Asta ne face să ne gândim la imaginea biblică a lutului în mâinile olarului (cf. Ier 18,1-10) și la episodul în care Domnul îi spune profetului Ieremia: „Ridică-te și coboară la casa olarului” (v. 2). Profetul merge și, văzându-l pe olarul care lucrează lutul, înțelege misterul iubirii milostive a lui Dumnezeu. Descoperă că Israel este păzit în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu, care, ca un olar răbdător, se îngrijește de creatura sa, pune lutul pe roată, îl modelează, îl plăsmuiește și, astfel, îi dă o formă. Dacă își dă seama că vasul nu a ieșit bine, atunci Dumnezeu milostivirii aruncă din nou lutul în masă și, cu duioșie de Tată, îl ia din nou ca să-l plăsmuiască.

Această imagine ne ajută să înțelegem că formarea nu se rezolvă în câteva actualizări culturale sau în câteva inițiative locale sporadice. Dumnezeu este artizanul răbdător și milostiv al formării noastre sacerdotale și, cum este scris în Ratio, această muncă durează toată viața. În fiecare zi descoperim – cu sfântul Paul – că purtăm „această comoară în vase de lut, pentru ca puterea neobișnuită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi” (2Cor 4,7), și când ne dezlipim de obișnuințele noastre comode, de rigiditățile schemelor noastre și de prezumția că am sosit deja, și avem curajul de a ne pune în prezența Domnului, atunci El poate să-și reia lucrarea sa asupra noastră, ne plăsmuiește și ne transformă.

Trebuie s-o spunem cu putere: dacă unul nu se lasă format de Domnul în fiecare zi, devine un preot stins, care se târăște în slujire prin inerție, fără entuziasm pentru Evanghelie și nici pasiune pentru poporul lui Dumnezeu. În schimb, preotul care zi de zi se încredințează mâinilor înțelepte ale Olarului cu „O” majusculă, păstrează în timp entuziasmul inimii, primește cu bucurie prospețimea Evangheliei, vorbește cu cuvinte capabile să atingă viața oamenilor; și mâinile sale, unse de episcop în ziua hirotonirii, sunt capabile să ungă la rândul lor rănile, așteptările și speranțele poporului lui Dumnezeu.

Și acum să venim la un al doilea aspect important: fiecare dintre noi preoții este chemat să colaboreze cu Olarul divin! Nu suntem numai lut, ci și adjutanți ai Olarului, colaboratori ai harului său. În formarea sacerdotală, cea inițială și cea permanentă – amândouă sunt importante! – putem recunoaște cel puțin trei protagoniști, care se află și ei în „casa olarului”.

Primul suntem noi înșine. În Ratio este scris: „Primul și principalul responsabil al propriei formări permanente este preotul însuși” (nr. 82). Chiar așa! Noi îi permitem lui Dumnezeu să ne plăsmuiască și asumăm „aceleași sentimente ale lui Cristos Isus” (Fil 2,5), numai atunci când nu ne închidem în pretenția că suntem o operă deja împlinită, și ne lăsăm conduși de Domnul devenind în fiecare zi tot mai mult discipoli ai săi. Pentru a fi protagonist al propriei formări, seminaristul sau preotul va trebui să spună „da”-uri și „nu”-uri: mai mult decât zgomotul ambițiilor umane, va prefera tăcerea și rugăciunea; mai mult decât încrederea în propriile opere, va ști să se abandoneze în mâinile olarului și creativității sale purtătoare de grijă; mai mult decât de scheme preconstituite, se va lăsa condus de o neliniște salutară a inimii, așa încât să orienteze propria neîmplinire spre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu și cu frații. Mai mult decât izolarea, va căuta prietenia cu frații în preoție și cu oamenii săi, știind că vocația sa se naște dintr-o întâlnire de iubire: cea cu Isus și cea cu poporul lui Dumnezeu.

Al doilea protagonist sunt formatorii și episcopii. Vocația se naște, crește și se dezvoltă în Biserică. Astfel, mâinile Domnului care modelează acest vas de lut, acționează prin grija celor care, în Biserică, sunt chemați să fie primi formatori ai vieții sacerdotale: rectorul, directorii spirituali, educatorii, cei care se ocupă de formarea permanentă a clerului și, peste toți, episcopul, pe care pe bună dreptate Ratio îl definește ca „prim responsabil al admiterii în seminar și al formării sacerdotale” (nr. 128).

Dacă un formator sau un episcop nu „coboară la casa olarului” și nu colaborează cu opera lui Dumnezeu, nu vom putea avea preoți bine formați!

Asta cere o grijă specială față de vocațiile la preoție, o apropiere încărcată de duioșie și de responsabilitate față de viața preoților, o capacitate de a exercita arta discernământului ca instrument privilegiat al întregului drum sacerdotal. Și – aș vrea să spun mai ales episcopilor – lucrați împreună! Să aveți o inimă largă și o respirație amplă pentru ca acțiunea voastră să poate trece de granițele diecezei și să intre în conexiune cu acțiunea celorlalți frați episcopi. Cu privire la formarea preoților trebuie să se dialogheze mai mult, să se depășească patriotismele locale, să se facă alegeri împărtășite, să se demareze împreună parcursuri formative bune și să se pregătească de departe formatori la înălțimea acestei misiuni așa de importante. Să aveți la inimă formarea sacerdotală: Biserica are nevoie de preoți capabili să vestească Evanghelia cu entuziasm și înțelepciune, să aprindă speranța acolo unde cenușa a acoperit jarul vieții și să genereze credința în deșerturile istoriei.

În sfârșit, poporul lui Dumnezeu. Să nu uităm asta niciodată: oamenii, cu travaliul situațiilor lor, cu întrebările lor și nevoile lor, sunt o mare „roată a olarului” care plăsmuiește lutul preoției noastre. Când ieșim spre poporul lui Dumnezeu, ne lăsăm plăsmuiți de așteptările sale, atingând rănile sale, ne dăm seama că Domnul transformă viața noastră. Dacă păstorului îi este încredințată o porțiune de popor, este adevărat și că poporului îi este încredințat preotul. Și, în pofida rezistențelor și neînțelegerilor, dacă mergem în mijlocul poporului și ne dedicăm cu generozitate, ne vom da seama că el este capabil de gesturi surprinzătoare de atenție și de duioșie față de preoții săi. Este o adevărată școală de formare umană, spirituală, intelectuală și pastorală. De fapt, preotul stă între Isus și oameni: cu Domnul, pe munte, el reînnoiește în fiecare zi amintirea chemării; cu persoanele, în vale, fără a se înspăimânta vreodată de riscuri și fără a se bloca în judecăți, el se oferă ca pâine care hrănește și apă care adapă, „trecând și făcând bine” celor pe care-i întâlnește pe drum și oferindu-le ungerea Evangheliei.

Astfel preotul se formează: fugind fie de o spiritualitate fără trup, fie, viceversa, de o angajare lumească fără Dumnezeu.

Preaiubiților, întrebarea care trebuie să sape înlăuntrul nostru, când coborâm la casa olarului, este aceasta: Ce preot doresc să fiu? Un „preot de salon”, unu liniștit și aranjat, sau un discipol misionar căruia îi arde inima pentru Învățătorul și pentru poporul lui Dumnezeu? Unul care se așează comod în propria bunăstare sau un discipol în mișcare? Un lânced care preferă trăirea liniștită sau un profet care trezește în inima omului dorința de Dumnezeu?

Fecioara Maria, pe care astăzi o venerăm ca Sfânta Fecioară Maria a Rozariului, să ne ajute să mergem cu bucurie în slujirea apostolică și să facă inima noastră asemenea cu a ei: umilă și docilă, ca lutul în mâinile olarului. Vă binecuvântez și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.10.2017
Publicarea pe acest sit: 07.10.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns