Discursul Papei la întâlnirea organizată de Congregația pentru Cler

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea organizată de Congregația pentru Cler
cu ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea
decretelor conciliare „Optatam totius”
și „Presbyterorum ordinis”
vineri, 20 noiembrie 2015

Domnilor cardinali,

Iubiți frați episcopi și preoți,

Frați și surori,

Adresez fiecăruia un cordial salut și exprimă o sinceră mulțumire dumneavoastră, cardinal Stella, și Congregației pentru Cler, care m-au invitat să particip la această Întâlnire, la cincizeci de ani de la promulgarea decretelor conciliare Optatam totius și Presbyterorum ordinis.

Îmi cer scuze că am schimbat primul proiect, care era ca să vin eu la voi, dar ați văzut că timpul nu era și am ajuns și aici în întârziere!

Nu e vorba de o „reevocare istorică”. Aceste două decrete sunt o sămânță, pe care Conciliul a aruncat-o în ogorul vieții Bisericii; în cursul acestor cinci decenii ele au crescut, au devenit o plantă mare, desigur cu vreo frunză uscată, dar mai ales cu atâtea flori și roade care înfrumusețează Biserica de astăzi. Reparcurgând drumul parcurs, această Întâlnire a arătat aceste roade și a constituit o reflecție eclezială oportună cu privire la lucrarea care rămâne de făcut în acest domeniu așa de vital pentru Biserică. Încă rămâne muncă de făcut!

Optatam totius și Presbyterorum ordinis au fost amintite împreună, precum cele două ținte ale unei realități unice: formarea preoților, pe care o distingem în inițială și permanentă, dar care constituie pentru ei o unică experiență de ucenicie. Nu întâmplător, Papa Benedict, în ianuarie 2013 (Motu proprio Ministrorum institutio) a dat o formă concretă, juridică, acestei realități, atribuind Congregației pentru Cler și competența asupra seminariilor. În acest mod același dicaster poate începe să se ocupe de viața și de slujirea preoților încă de la intrarea în seminar, lucrând pentru ca vocațiile să fie promovate și îngrijite, și să poată îmboboci în viața preoților sfinți. Drumul de sfințenie al unui preot începe în seminar!

Din moment ce vocația la preoție este un dar pe care Dumnezeu îl oferă unora pentru binele tuturor, aș vrea să împărtășesc cu voi câteva gânduri, pornind tocmai de la raportul dintre preoți și celelalte persoane, urmând nr. 3 din Presbyterorum ordinis, în care se află ca un mic compendiu de teologie a preoției, luat din Scrisoarea către evrei: „Aleși dintre oameni și rânduiți pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a aduce daruri și jertfe pentru păcate, preoții trăiesc în mijlocul celorlalți oameni ca niște frați ai lor”.

Să luăm în considerare aceste trei momente: „aleși dintre oameni”, „rânduiți pentru oameni”, prezenți „în mijlocul celorlalți oameni”.

Preotul este un om care se naște într-un anumit context uman; acolo învață primele valori, absoarbe spiritualitatea poporului, se obișnuiește cu relațiile. Și preoții au o istorie, nu sunt „ciuperci” care apar dintr-o dată în catedrală în ziua hirotonirii lor. Este important ca formatorii și preoții înșiși să-și amintească asta și să știe să țină cont de această istorie personală de-a lungul drumului formării. În ziua hirotonirii le spun mereu preoților, preoților noi: amintiți-vă de unde ați fost luați, din turmă, nu uitați de mama voastră și de bunica voastră! Asta îi spunea Paul lui Timotei și o spun și eu astăzi. Asta înseamnă că nu se poate face preotul crezând că unul a fost format în laborator, nu; începe în familie cu „tradiția” credinței și cu toată experiența familiei. Este nevoie ca ea să fie personalizată, pentru că persoana concretă e cea care este chemată la ucenicie și la preoție, ținând cont în orice caz că numai Cristos este Învățătorul care trebuie urmat și la care trebuie să ne configurăm.

Îmi place în acest sens să amintesc acel fundamental „centru de pastorație vocațională” care este familia, biserică familială și loc dintâi și fundamental de formare umană, unde poate germina în tineri dorința unei vieți concepute ca drum vocațional, care trebuie parcurs cu angajare și generozitate.

În familie și în toate celelalte contexte comunitare – școală, parohie, asociații, grupuri de prieteni – învățăm să fim în relație cu persoane concrete, ne lăsăm modelați de raportul cu ele și devenim ceea ce suntem și grație lor.

Așadar, un preot bun este înainte de toate un om cu propria sa umanitate, care cunoaște propria istorie, cu bogățiile sale și rănile sale, și care a învățat să facă pace cu ea, ajungând la seninătatea de fond, proprie unui discipol al Domnului. Formarea umană este deci o necesitate pentru preoți, pentru ca să învețe să nu se lase dominați de limitele lor, ci mai degrabă să pună în valoare talentele lor.

Un preot care este un om pacificat va ști să răspândească seninătate în jurul său, și în momentele obositoare, transmițând frumusețea raportului cu Domnul. În schimb nu este normal ca un preot să fie adesea trist, nervos sau dur de caracter; nu merge bine și nu face bine, nici preotului, nici poporului său. Dar dacă tu ai o boală, ești nevrotic, mergi la medic! La medicul spiritual și la medicul clinic: îți vor da pastile care îți vor face bine, amândoi! Dar vă rog ca să nu plătească credincioșii nevroza preoților! A nu-i bate pe credincioși; apropierea de inimă cu ei.

Noi preoții suntem apostoli ai bucuriei, vestim Evanghelia, adică „vestea bună” prin excelență; desigur nu suntem noi cei care dăm forță Evangheliei – unii cred asta – dar putem favoriza sau împiedica întâlnirea din Evanghelie și persoane. Umanitatea noastră este „vasul de lut” în care păstrăm comoara lui Dumnezeu, un vas de care trebuie să avem grijă, pentru a transmite bine conținutul său prețios.

Un preot nu poate pierde rădăcinile sale, rămâne mereu un om al poporului și al culturii care l-a generat; rădăcinile noastre ne ajută să ne amintim cine suntem și unde ne-a chemat Cristos. Noi preoții nu cădem de sus, ci suntem chemați, chemați de Dumnezeu, care ne ia „dintre oameni”, pentru a ne constitui „în favoarea oamenilor”. Îmi permit o anecdotă. În dieceză, cu ani în urmă… Nu în dieceză, nu, în Societate era un preot bun, bun, tânăr, preot de doi ani. A intrat în încurcătură, a vorbit cu părintele spiritual, cu superiorii săi, cu medicii și a spus: „Eu plec, nu mai pot, plec”. Și gândindu-mă la aceste lucruri – eu o cunoșteam pe mama, oameni umili – i-am spus: „De ce nu mergi la mama ta și să-i vorbește despre asta?”. A mers, a petrecut toată ziua cu mama, s-a întors schimbat. I-a dat mama două „palme” spirituale, i-a spus trei sau patru adevăruri, l-a pus în ordine, și a mers înainte. De ce? Pentru că a mers la rădăcină. Pentru aceasta este important să nu se elimine rădăcina de unde venim. În seminar trebuie să faci rugăciunea mentală… Da, desigur, asta trebuie să se facă, să se învețe… Dar înainte de toate roagă-te așa cum te-a învățat mama ta, și apoi mergi înainte. Dar mereu rădăcina este acolo, rădăcina familiei, așa cum ai învățat să te rogi când erai copil, chiar cu aceleași cuvinte, începe să te rogi așa. Apoi vei merge înainte în rugăciune.

Iată al doilea pasaj: „rânduiți pentru oameni”.

Aici este un punct fundamental al vieții și al slujirii preoților. Răspunzând la vocația lui Dumnezeu, se devine preoți pentru a-i sluji pe frați și pe surori. Imaginile lui Cristos pe care le luăm ca referință pentru slujirea preoților sunt clare: El este „Marele Preot”, în același mod aproape de Dumnezeu și aproape de oameni; este „Slujitorul”, care spală picioarele și devine aproape pentru cei mai slabi; este „Bunul Păstor”, care are mereu ca scop îngrijirea turmei.

Sunt cele trei imagini la care trebuie să privim, gândindu-ne la slujirea preoților, trimiși să-i slujească pe oameni, să ajungă la ei milostivirea lui Dumnezeu, să vestească Cuvântul său de viață. Nu suntem preoți pentru noi înșine și sfințirea noastră este strâns legată de aceea a poporului nostru, ungerea noastră de ungerea sa: tu ești uns pentru poporul tău. A ști și a-și aminti că sunt „rânduiți pentru popor” – popor sfânt, popor al lui Dumnezeu – îi ajută pe preoți să nu se gândească la sine, să fie cu autoritate și nu autoritari, fermi dar nu duri, bucuroși dar nu superficiali, așadar, păstori, nu funcționari. Astăzi, în ambele lecturi de la Liturghie se vede clar capacitatea de a se bucura pe care o are poporul, când este refăcut și purificat templul, și în schimb incapacitatea de bucurie pe care o au conducătorii preoților și cărturarii în fața alungării negustorilor din templu din partea lui Isus. Un preot trebuie să învețe să se bucure, nu trebuie niciodată să piardă, mai bine așa, capacitatea de bucurie: dacă o pierde există ceva ce nu merge. Și vă spun sincer, îmi este frică să devin rigid, îmi este frică. Preoților rigizi… Departe! Te mușcă! Și îmi vine în minte acea expresie a sfântului Ambroziu, secolul al IV-lea: „Unde este milostivirea este duhul Domnului, unde este rigiditatea există numai slujitorii săi”. Slujitorul fără Domnul devine rigid, și acesta este un pericol pentru poporul lui Dumnezeu. Păstori, nu funcționari.

Poporul lui Dumnezeu și întreaga omenire sunt destinatari ai misiunii preoților, la care tinde toată lucrarea formării. Formarea umană, cea intelectuală și cea spirituală ajung în mod natural în cea pastorală, căreia îi furnizează instrumente și virtuți și dispoziții personale. Când toate acestea se armonizează și se amestecă cu un zel misionar genuin, de-a lungul drumului unei vieți întregi, preotul poate să îndeplinească misiunea încredințată de Cristos Bisericii sale.

În sfârșit, ceea ce s-a născut din popor, trebuie să rămână cu poporul; preotul este mereu „în mijlocul celorlalți oameni”, nu este un profesionist al pastorației sau al evanghelizării, care sosește și face ceea ce trebuie – eventual bine, dar ca și cum ar fi o meserie – și apoi pleacă să trăiască o viață separată. Se devine preoți pentru a sta în mijlocul oamenilor: apropierea. Și îmi permit, frați episcopi, și apropierea noastră a episcopilor de preoții noștri. Acest lucru este valabil și pentru noi! De câte ori auzim plângerile preoților: „Of, l-am sunat pe episcop pentru că am o problemă… Secretarul, secretara, mi-a spus că este foarte ocupat, că e plecat, că nu mă poate primi mai devreme de trei luni…”. Două lucruri. Primul. Un episcop este mereu ocupat, slavă Domnului, dar dacă tu episcop primești un telefon de la un preot și nu poți să-l primești pentru că ai mult de lucru, cel puțin ia telefonul și sună-l și spune-i: „Este urgent? Nu este urgent? Când, vino în ziua aceea…”, astfel te simte aproape. Există episcopi care par să se îndepărteze de preoți… Apropiere, măcar un telefon! Și aceasta este iubire de părinte, fraternitate. Și celălalt lucru. „Nu, am o conferință în cutare oraș și apoi trebuie să fac o călătorie în America, și apoi…”. Dar, ascultă, decretul de reședință de la Trento mai este în vigoare! Și dacă nu te simți bine să stai în dieceză, dă-ți demisia, și umblă prin lume făcând un alt apostolat foarte bun. Dar dacă tu ești episcop al acelei dieceze, reședința. Aceste două lucruri, apropiere și reședință. Dar asta este pentru noi episcopii! Se devine preoți pentru a fi în mijlocul oamenilor.

Binele pe care preoții îl pot face se naște mai ales din apropierea lor și dintr-o iubire tandră față de persoane. Nu sunt filantropi sau funcționari, preoții sunt părinți și frați. Paternitatea unui preot face atât de mult bine.

Apropiere, măruntaie de milostivire, privire iubitoare: a face să se experimenteze frumusețea unei vieți trăite conform Evangheliei și iubirii lui Dumnezeu care devine concretă și prin slujitorii săi. Dumnezeu care nu refuză niciodată. Și aici mă gândesc la confesional. Mereu se pot găsi că pentru a da dezlegarea. A primi bine. Dar uneori nu se poate dezlega. Există preoți care spun: „Nu, de acest lucru nu te pot dezlega, pleacă”. Aceasta nu este calea. Dacă tu nu poți să dai dezlegarea, explică și spune: „Dumnezeu te iubește mult, Dumnezeu te iubește. Pentru a ajunge la Dumnezeu există atâtea căi. Eu nu-ți pot da dezlegarea, îți dau binecuvântarea. Dar întoarce-te, întoarce-te mereu aici, pentru că de fiecare dată când tu te întorci îți voi da binecuvântarea ca semn că Dumnezeu te iubește”. Și acel bărbat sau acea femeie pleacă plin de bucurie pentru că a găsit icoana Tatălui, care nu refuză niciodată; într-o manieră sau în alta l-a îmbrățișat.

O bună examinare a conștiinței pentru un preot este și aceasta; dacă Domnul s-ar întoarce astăzi, unde m-ar găsi? „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Mt 6,21). Și inima mea unde este? În mijlocul oamenilor, rugându-se cu și pentru oameni, implicat cu bucuriile și suferințele lor, sau mai degrabă în mijlocul lucrurilor din lume, al afacerilor pământești, al „spațiilor” mele private? Un preot nu poate să aibă un spațiu privat, pentru că este mereu ori cu Domnul ori cu poporul. Eu mă gândesc la acei preoți pe care i-am cunoscut în orașul meu, când nu era robotul la telefon, ci dormeau cu telefonul pe canapea, și la orice oră sunau oamenii, ei se ridicau pentru a da ungerea: nu murea nimeni fără sacramente! Nici măcar în odihnă nu aveau un spațiu privat. Acesta este zel apostolic. Răspunsul la această întrebare: inima mea unde este?, poate să ajute fiecare preot să-și orienteze viața și slujirea spre Domnul.

Conciliul a lăsat Bisericii „perle prețioase”. Ca negustorul din Evanghelia lui Matei (13,45), astăzi să mergem în căutarea lor, pentru a scoate nou elan și noi instrumente pentru misiunea pe care Domnul ne-o încredințează.

Un lucru pe care aș vrea să-l adaug la text – scuzați-mă! – este discernământul vocațional, admiterea în seminar. A căuta sănătatea acelui tânăr, sănătatea spirituală, sănătatea materială, fizică, psihică. Odată, imediat ce am fost numit maestru de novici, anul 1972, am mers să duc la psihologă rezultatele testului de personalitate, un test simplu care se făcea ca unul dintre elementele discernământului. Era o femeie de treabă și un medic bun. Îmi spune: „Acesta are problema asta dar poate să meargă dacă este așa…”. Era și o bună creștină, dar în unele cazuri era inflexibilă: „Acesta nu poate” – „Dar, doamnă doctor, este atât de bun acest tânăr” – „Acum e bun, dar să știți că există tineri care știu în mod inconștient, nu sunt conștienți, dar simt în mod inconștient că sunt psihic bolnavi și caută pentru viața lor structuri puternice care să-i apere, așa încât să poată merge înainte. Și merg bine, până în momentul în care se simt bine stabiliți și acolo încep problemele” – „Mi se pare un pic straniu…”. Și răspunsul nu-l uit niciodată, același dat de Domnul lui Ezechiel: „Părinte, dumneavoastră nu v-ați gândit niciodată de ce sunt atâția polițiști torturatori? Intră de tineri, par sănătoși dar că se simt siguri, boala începe să iasă. Acelea sunt instituțiile puternice care caută acești bolnavi inconștienți: poliția, armata, clerul… Și apoi atâtea boli pe care noi toți le cunoaștem că vin afară”. Este curios. Când îmi dau seama că un tânăr este prea rigid, este prea fundamentalist, eu nu am încredere; în spate există ceva ce el însuși nu știe. Dar când se simte sigur… Ezechiel 16, nu-mi amintesc versetul, dar este când Domnul spune poporului său tot ceea ce a făcut pentru el: l-a găsit abia născut și apoi l-a îmbrăcat, s-a căsătorit cu el… „Și apoi, când tu te-ai simțit sigură, te-ai prostituat”. Este o regulă, o regulă de viață. Ochi deschiși asupra misiunii în seminarii. Ochi deschiși.

Am încredere că rodul lucrărilor acestei Întâlniri – cu atâția raportori cu autoritate, care provin din regiuni și culturi diferite – va putea să fie oferit Bisericii ca actualizare utilă a învățăturilor Conciliului, aducând o contribuție la formarea preoților, cei care există și cei pe care Domnul va voi să ni-i dăruiască, pentru ca, fiind configurați tot mai mult cu El, să fie preoți buni după inima Domnului, nu funcționari! Și mulțumesc pentru răbdare.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.11.2015
Publicarea pe acest sit: 20.11.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns