Discursul Papei la Întâlnirea Națională a Bisericii Italiene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Întâlnirea Națională a Bisericii Italiene
Florența, Catedrala Santa Maria del Fiore
marți, 10 noiembrie 2015

Noul umanism în Isus Cristos

Iubiți frați și surori, în cupola acestei catedrale foarte frumoase este reprezentată Judecata universală. În centru este Isus, lumina noastră. Inscripția care se citește în vârful frescei este „Ecce Homo”. Privind această cupolă suntem atrași spre sus, în timp ce contemplăm transformarea lui Isus judecat de Pilat în Cristos așezat pe tronul judecătorului. Un înger îi aduce sabia, însă Isus nu asumă simbolurile judecății, dimpotrivă ridică mâna dreaptă arătând semnele pătimirii, pentru că El „s-a dat pe sine însuși ca răscumpărare pentru toți” (1Tim 2,6). „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17).

În lumina acestui Judecător al milostivirii, genunchii noștri se pleacă în adorație și mâinile noastre și picioarele noastre se revigorează. Putem vorbi despre umanism numai pornind de la centralitatea lui Isus, descoperind în El trăsăturile chipului autentic al omului. Contemplarea chipului lui Isus mort și înviat este cea care recompune omenitatea noastră, chiar și a celei fragmentate datorită trudelor vieții, sau marcată de păcat. Nu trebuie să domesticim puterea chipului lui Cristos. Chipul este imaginea transcendenței sale. Este misericordiae vultus. Să ne lăsăm priviți de El. Isus este umanismul nostru. Să ne lăsăm neliniștiți mereu de întrebarea sa: „Voi, cine spuneți că sunt eu?” (Mt 16,15).

Privind chipul său ce anume vedem? Înainte de toate chipul unui Dumnezeu „golit”, al unui Dumnezeu care a asumat condiția de servitor, umilit și ascultător până la moarte (cf. Fil 2,7). Chipul lui Isus este asemenea cu acela al atâtor frați ai noștri umiliți, făcuți sclavi, goliți. Dumnezeu a asumat chipul lor. Și acel chip ne privește. Dumnezeu – care este „ființa despre care nu se poate gândi mai mult”, așa cum spunea sfântul Anselm, sau Deus semper maior al sfântului Ignațiu de Loyola – devine tot mai mare decât El însuși înjosindu-se. Dacă nu ne înjosim nu vom putea vedea chipul său. Nu vom vedea nimic din plinătatea sa dacă nu acceptăm că Dumnezeu s-a golit. Deci nu vom înțelege nimic din umanismul creștin și cuvintele noastre vor fi frumoase, înțelepte, rafinate, dar nu vor fi cuvinte de credință. Vor fi cuvinte care răsună în gol.

Nu vreau să desenez aici în abstract un „nou umanism”, o anumită idee despre om, ci să prezint cu simplitate câteva trăsături ale umanismului creștin care este acela al „atitudinii care este în Cristos” (Fil 2,5). Ele nu sunt senzații provizorii ale sufletului abstracte, ci reprezintă forța interioară caldă care ne face capabili să trăim și să luăm decizii.

Care sunt aceste atitudini? Astăzi aș vrea să vă prezint cel puțin trei.

Prima atitudine este umilința. „Cu umilință, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine” (Fil 2,3), le spune sfântul Paul filipenilor. Mai departe, apostolul vorbește despre faptul că Isus nu consideră un „privilegiu” faptul că este ca Dumnezeu (Fil 2,6). Aici există un mesaj precis. Obsesia de a ocroti propria glorie, propria „demnitate”, propria influență nu trebuie să facă parte din atitudinile noastre. Trebuie să urmărim gloria lui Dumnezeu și asta nu coincide cu gloria noastră. Gloria lui Dumnezeu care strălucește în umilința grotei din Betleem sau în dezonoarea crucii lui Cristos ne surprinde mereu.

O altă atitudine a lui Isus care dă formă umanismului creștin este dezinteresul. „Fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci și ale altora” (Fil 2,4), mai cere sfântul Paul. Așadar, mai mult decât dezinteresul, trebuie să căutăm fericirea celui care este lângă noi. Umanitatea creștinului este mereu în ieșire. Nu este narcisistă, autoreferențială. Când inima noastră este bogată și este atât de satisfăcută de ea însăși, atunci nu mai este loc pentru Dumnezeu. Să evităm, vă rog, „să ne închidem în structurile care ne dau falsă protecție, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obiceiurile în care ne simțim neliniștiți” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 49).

Datoria noastră este să lucrăm pentru a face această lume un loc mai bun și să luptăm. Credința noastră este revoluționară printr-un impuls care vine de la Duhul Sfânt. Trebuie să urmăm acest impuls pentru a ieși din noi înșine, pentru a fi oameni conform Evangheliei lui Isus. Orice viață se decide după capacitatea de dăruire. Acolo se transcende pe ea însăși, ajunge să fie rodnică.

O altă atitudine a lui Cristos Isus este aceea a fericirii. Creștinul este un fericit, are în el bucuria Evangheliei. În fericirile pe care Domnul ne indică drumul. Parcurgându-l noi ființele umane putem ajunge la fericirea cea mai autentic umană și divină. Isus vorbește despre fericirea pe care o experimentăm numai atunci când suntem săraci în duh. Pentru marii sfinți fericirea are de-a face cu umilirea și sărăcia. Dar și în partea cea mai umilă a lumii noastre există mult din această fericire: este aceea a celui care cunoaște bucuria solidarității, a împărtășirii chiar și a puținului pe care îl are; bogăția jertfei zilnice a unei munci, uneori dure și rău plătite, dar desfășurată din iubire față de persoanele dragi; și chiar aceea a propriilor lipsuri, care, totuși, trăite cu încredere în providența și în milostivirea lui Dumnezeu Tatăl, alimentează o măreție umilă.

Fericirile pe care le citim în Evanghelie încep cu o binecuvântare și se termină cu o promisiune de mângâiere. Ne introduc de-a lungul unei cărări de măreție posibilă, aceea a spiritului, și când spiritul este pregătit tot restul vine de la sine. Desigur, dacă noi nu avem inima deschisă la Duhul Sfânt, vor părea nesăbuințe pentru că nu ne duc la „succes”. Pentru a fi „fericiți”, pentru a gusta mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, este necesar să avem inima deschisă. Fericirea este un pariu laborios, format din renunțări, ascultare și învățare, ale cărui roade se adună în timp, dăruindu-ne o pace incomparabilă: „Gustați și vedeți cât de bun este Domnul” (Ps 34,9)!

Umilință, dezinteres, fericire: acestea sunt cele trei trăsături pe care astăzi vreau să le prezint meditației voastre despre umanismul creștin care se naște din omenitatea Fiului lui Dumnezeu. Și aceste trăsături spun ceva și Bisericii italiene care astăzi se reunește pentru a merge împreună într-un exemplu de sinodalitate. Aceste trăsături ne spun că nu trebuie să fim obsedați de „putere”, chiar și atunci când aceasta ia chipul unei puteri utile și funcționale după imaginea socială a Bisericii. Dacă Biserica nu asumă atitudinile lui Isus, se dezorientează, pierde sensul. În schimb, dacă le asumă, știe că este la înălțimea misiunii sale. Atitudinile lui Isus ne spun că o Biserică ce se gândește la ea însăși și la propriile interese ar fi tristă. În sfârșit, fericirile sunt oglinda în care să ne privim, aceea care ne permite să știm dacă mergem pe cărarea corectă: este o oglindă care nu minte.

O Biserică ce prezintă aceste trei trăsături – umilință, dezinteres, fericire – este o Biserică ce știe să recunoască acțiunea Domnului în lume, în cultură, în viața zilnică a oamenilor. Am spus asta de mai multe ori și vă repet și vouă astăzi: „prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă datorită închiderii și comodității de a se agăța de propriile siguranțe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul și care ajunge să fie închisă într-o învălmășeală de obsesii și proceduri” (Evangelii gaudium, 49).

Însă știm că ispitele există; ispitele care trebuie înfruntate sunt multe. Vă prezint cel puțin două. Nu vă înspăimântați, aceasta nu va fi o listă de ispite! Ca acelea cincisprezece pe care le-am spus Curiei!

Prima dintre ele este cea pelagiană. Ea determină Biserica să nu fie umilă, dezinteresată și fericită. Și face asta cu aparența unui bine. Pelagianismul ne face să avem încredere în structuri, în organizații, în planificările perfecte pentru că sunt abstracte. Adesea ne face chiar să asumăm un stil de control, de duritate, de normativitate. Norma îi dă pelagianului siguranța de a se simți superior, de a avea o orientare precisă. În asta găsește forța sa, nu în adierea lină a suflului Duhului. În fața relelor sau a problemelor Bisericii este inutil să se caute soluții în conservatorisme și fundamentalisme, în restaurarea de conduite și forme depășite care nici măcar din punct de vedere cultural nu au capacitatea să fie semnificative. Doctrina creștină nu este un sistem închis incapabil să genereze întrebări, îndoieli, interogative, ci este vie, știe să neliniștească, știe să însuflețească. Are un chip care nu e rigid, care trup care se mișcă și se dezvoltă, are carne fragedă: doctrina creștină se numește Isus Cristos.

Apoi, reforma Bisericii – și Biserica este semper reformanda – este străină de pelagianism. Ea nu se epuizează în elenismul plat pentru a schimba structurile. În schimb înseamnă a se altoi și a se înrădăcina în Cristos lăsându-se conduși de Duh. Așadar totul va fi posibil cu geniu și creativitate.

Biserica italiană să se lase purtată de suflul său puternic și pentru aceasta, uneori, neliniștitoare. Să asume mereu spiritul marilor săi exploratori, care pe nave au fost pasionați de navigație în larg și nu înspăimântați de granițe și de furtuni. Să fie o Biserică liberă și deschisă la provocările prezentului, niciodată în defensivă de teama să piardă ceva. Și, întâlnind oamenii de-a lungul străzilor, să asume propunerea sfântului Paul: „Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câștig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toți, ca să-i câștig măcar pe unii” (1Cor 9,22).

O a doua ispită care trebuie înfrântă este aceea a gnosticismului. Ea duce la încredere în raționamentul logic și clar, care însă pierde tandrețea cărnii fratelui. Fascinația gnosticismului este aceea a „unei credințe închise în subiectivism, unde interesează numai o experiență determinată sau o serie de raționamente și cunoștințe care se consideră că pot întări și ilumina, dar unde subiectul în definitiv rămâne închis în imanența propriei rațiuni sau a sentimentelor sale” (Evangelii gaudium, 94). Gnosticismul nu poate transcende.

Diferența dintre transcendența creștină și orice formă de spiritualism gnostic se află în misterul întrupării. A nu pune în practică, a nu conduce Cuvântul la realitate, înseamnă a construi pe nisip, a rămâne în ideea pură și a degenera în intimisme care nu dau rod, care fac steril dinamismul său.

Biserica italiană are mari sfinți al căror exemplu poate s-o ajute să trăiască credința cu umilință, dezinteres și bucurie, de la Francisc de Assisi la Filip Neri. Dar să ne gândim și la simplitatea de personaje inventate precum don Camillo care face pereche cu Peppone. Mă uimește cum în poveștile lui Guareschi rugăciunea unui paroh bun se unește cu apropierea evidentă de oameni. Despre sine don Camillo spunea: „Sunt un sărman preot de țară care îi cunoaște pe enoriașii săi unul câte unul, îi iubește, care le știe durerile și bucuriile, care suferă și știe să râdă cu ei”. Apropierea de oameni și rugăciunea sunt cheia pentru a trăi un umanism creștin popular, umil, generos, bucuros. Dacă pierdem acest contact cu poporul credincios al lui Dumnezeu pierdem în umanitate și nu mergem nicăieri.

Dar atunci ce trebuie să facem, părinte? – veți spune voi. Ce ne cere Papa?

Vă revine vouă să decideți: popor și păstori împreună. Astăzi, eu pur și simplu vă invit să vă ridicați capul și să contemplați încă o dacă acel Ecce Homo pe care îl avem deasupra capetelor noastre. Să ne oprim ca să contemplăm scena. Să ne întoarcem la Isus care aici este reprezentat ca Judecător universal. Ce anume se va întâmpla când „va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toți îngerii, atunci se va așeza pe tronul său de mărire” (Mt 25,31)? Ce anume ne spune Isus?

Putem să ni-l imaginăm pe Isus care se află deasupra capetelor noastre spunând fiecăruia dintre noi și Bisericii italiene câteva cuvinte. Ar putea spune: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,34-36). Îmi vine în minte preotul care l-a primit pe acest preot foarte tânăr care a dat mărturie.

Dar ar putea să spună și: „Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui! Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat” (Mt 25,41-43).

Fericirile și cuvintele pe care tocmai le-am citit despre judecata universală ne ajută să trăim viața creștină la nivel de sfințenie. Sunt puține cuvinte, simple, dar practice. Doi pilaștri: fericirile și cuvintele de la judecata finală. Fie ca Domnul să ne dea harul să înțelegem acest mesaj al său! Și să mai privim încă o dată la trăsăturile chipului lui Isus și la gesturile sale. Să-l vedem pe Isus care mănâncă și bea cu păcătoșii (Mc 2,16; Mt 11,19); să-l contemplăm în timp ce conversează cu samariteana (In 4,7-26); să-l spionăm în timp ce-l întâlnește noaptea pe Nicodim (In 3,1-21); să gustăm cu afect scena Lui care lasă să-i fie unse picioarele de o prostituată (cf. Lc 7,36-50); să simțim saliva sa pusă pe limba noastră care astfel se dezleagă (Mc 7,33). Să admirăm faptul că discipolii săi, adică noi „aveau trecere în fața întregului popor”, și să experimentăm „bucuria și inima curată” a lor (Fap 2,46-47).

Episcopilor le cer să fie păstori. Nimic mai mult: păstori. Aceasta să fie bucuria voastră: „Sunt păstor”. Oamenii, turma voastră, vor fi cei care vă vor susține. Recent am citit despre un episcop care era în metrou la ora de vârf și era așa de multă lume încât nu mai știa unde să pună mâna pentru a se sprijini. Împins din dreapta și din stânga, se sprijinea de persoane pentru a nu cădea. Și astfel s-a gândit că, în afară de rugăciune, ceea ce îl face pe un episcop să stea în picioare sunt oamenii săi.

Fie ca nimic și nimeni să nu vă ia bucuria că sunteți susținuți de poporul vostru. Ca păstori nu sunteți predicatori de învățături complexe, ci vestitori ai lui Cristos, mort și înviat pentru noi. Punctați pe esențial, pe kerygma. Nu există nimic mai solid, profund și sigur decât această vestire. Dar întregul popor al lui Dumnezeu să fie cel care vestește Evanghelia, popor și păstori, înțeleg. Am exprimat această preocupare pastorală a mea în exortația apostolică Evangelii gaudium (cf. nr. 111-134).

Întregii Biserici italiene recomand ceea ce am indicat în acea Exortație: incluziunea socială a săracilor, care au un loc privilegiat în poporul lui Dumnezeu și capacitatea de întâlnire și de dialog pentru a favoriza prietenia socială în țara voastră, căutând binele comun.

Opțiunea pentru cei săraci este „formă specială de primat în exercitarea carității creștine mărturisite de toată Tradiția Bisericii” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Sollicitudo rei socialis, 42). Această opțiune „este implicită în credința cristologică în acel Dumnezeu care s-a făcut sărac pentru noi, pentru a ne îmbogăți prin sărăcia sa” (Benedict al XVI-lea, Discurs la Sesiunea inaugurală a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe). Săracii cunosc bine atitudinile lui Cristos Isus deoarece din experiență îl cunosc pe Cristos suferind. „Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să le dăm lor glasul nostru în cauzele lor, dar și să le fim lor prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor” (Evangelii gaudium, 198).

Fie ca Dumnezeu să ocrotească Biserica italiană de orice surogat de putere, de imagine, de bani. Sărăcia evanghelică este creativă, primește, susține și este bogată în speranță.

Suntem aici la Florența, oraș al frumuseții. Câtă frumusețe în acest oraș a fost pusă în slujba carității! Mă gândesc la Spitalul Nevinovaților, de exemplu. Una dintre primele arhitecturi renascentiste a fost creată pentru slujirea copiilor abandonați și a mamelor abandonate. Adesea aceste mame, împreună cu noi-născuții, lăsau medalii rupte în două, cu care sperau, prezentând cealaltă jumătate, să poată recunoaște pe proprii copii în timpuri mai bune. Noi avem cealaltă jumătate. Pentru că Biserica mamă are în Italia jumătate din medalia tuturor și îi recunoaște pe toți fiii săi abandonați, asupriți, trudiți. Și asta din totdeauna este una dintre virtuțile voastre, pentru că știți bine că Domnul și-a vărsat sângele nu pentru câțiva, nici pentru puțini nici pentru mulți, ci pentru toți.

Vă recomand, în manieră specială, și capacitatea de dialog și de întâlnire. A dialoga nu înseamnă a negocia. A negocia înseamnă a încerca să se scoată propria „felie” din tortul comun. Nu asta înțeleg să spun. Ci înseamnă a căuta bunul comun pentru toți. A discuta împreună, aș îndrăzni să ne enervăm împreună, să ne gândim la soluțiile cele mai bune pentru toți. De multe ori întâlnirea este implicată în conflict. În dialog există conflictul: este logic și previzibil ca să fie așa. Și nu trebuie să ne temem de asta nici să ignorăm asta ci să acceptăm asta. „A accepta să se suporte conflictul, să se rezolve și să se transforme într-un inel de legătură al unui nou proces” (Evangelii gaudium, 227).

Dar trebuie să ne amintim mereu că nu există umanism autentic care să nu contemple iubirea ca legătură între ființele umane, fie el și de natură interpersonală, intimă, socială, politică sau intelectuală. Pe asta se întemeiază necesitatea dialogului și întâlnirii pentru a construi împreună cu ceilalți societatea civilă. Noi știm că răspunsul cel mai bun dat conflictualității ființei umane din celebrul homo homini lupus al lui Thomas Hobbes este „Ecce Homo” al lui Isus care nu recriminează, ci primește și, plătind personal, mântuiește.

Societatea italiană se construiește atunci când diferitele sal bogății culturale pot să dialogheze în mod constructiv: cea populară, cea academică, cea a tineretului, cea artistică, cea tehnologică, cea economică, cea politică, cea a mass-media… Biserica să fie ferment de dialog, de întâlnire, de unitate. De altfel, însăși formulările noastre de credință sunt rod al unui dialog și al unei întâlniri dintre culturi, comunități și instanțe diferite. Nu trebuie să ne fie frică de dialog: ba chiar tocmai confruntarea și critica ne ajută să ferim teologia să se transforme în ideologie.

În afară de asta, amintiți-vă că modul cel mai bun pentru a dialoga nu este acela de a vorbi și a discuta, ci acela de a face ceva împreună, de a construi împreună, de a face proiecte: nu singuri, între catolici, ci împreună cu toți cei care au bunăvoință.

Și fără frică a face exodul necesar pentru orice dialog autentic. Altminteri nu este posibil să se înțeleagă motivele celuilalt, nici să se înțeleagă profund că fratele contează mai mult decât pozițiile pe care le judecăm îndepărtate de certitudinile noastre autentice. Este frate.

Însă Biserica să știe să dea un răspuns clar și în fața amenințărilor care provin din interiorul dezbaterii publice: aceasta este una dintre formele contribuției specifice a credincioșilor la construirea societății comune. Credincioșii sunt cetățeni. Și spun asta aici la Florența, unde arta, credința și cetățenia au fost mereu unite într-un echilibru dinamic între denunțare și propunere. Națiunea nu este un muzeu, ci este o lucrare colectivă în construire permanentă în care trebuie puse în comun tocmai lucrurile care diferențiază, inclusiv apartenențele politice sau religioase.

Fac apel mai ales „la voi, tinerilor, pentru că sunteți puternici”, spunea apostolul Ioan (1In 1,14). Tinerilor, depășiți apatia. Niciunul să nu disprețuiască tinerețea voastră, ci învățați să fiți modele în vorbire și în acțiune (cf. 1Tim 4,12). Vă cer să fiți constructori ai Italiei, să vă lucrați pentru o Italie mai bună. Vă rog, nu priviți de la balcon viața, ci angajați-vă, cufundați-vă în amplul dialog social și politic. Mâinile credinței voastre să se ridice spre cer, dar să facă asta în timp ce edifică un oraș construit pe raporturi în care iubirea față de Dumnezeu este fundamentul. Și astfel veți fi liberi să acceptați provocările prezentului, să trăiți schimbările și transformările.

Se poate spune că astăzi nu trăim o epocă de schimbare cât mai ales o schimbare de epocă. Așadar, situațiile pe care le trăim astăzi pun noi provocări care pentru noi uneori sunt chiar greu de înțeles. Acest timp al nostru cere să se trăiască problemele ca provocări și nu ca obstacole: Domnul este activ și în acțiune în lume. Voi, așadar, ieșiți pe străzi și mergeți la răscruci: toți cei pe care-i veți găsi, chemați-i, nimeni să nu fie exclus (cf. Mt 22,9). Mai ales însoțiți pe cel care a rămas la marginea străzii, „șchiopi, ologi, orbi, surzi” (Mt 15,30). Așadar voi să fiți, nu construiți niciodată ziduri nici frontiere, ci piețe și spitale de campanie.

***

Îmi place o Biserică italiană neliniștită, tot mai apropiată de cei abandonați, de cei uitați, de cei imperfecți. Doresc o Biserică bucuroasă cu față de mamă, care înțelege, însoțește, mângâie. Visați și voi această Biserică, credeți în ea, inovați cu libertate. Umanismul creștin pe care sunteți chemați să-l trăiți afirmă radical demnitatea fiecărei persoane ca fiu al lui Dumnezeu, stabilește între fiecare ființă umană o fraternitate fundamentală, învață să se înțeleagă munca, să se locuiască lumea creată ca pe o casă comună, furnizează motivații pentru veselie și umorism, chiar și în mijlocul unei vieți de atâtea ori foarte dure.

Deși nu-mi revine mie să spun cum să se realizeze astăzi acest vis, permiteți-mi numai să vă las o indicație pentru următorii ani: în fiecare comunitate, în fiecare parohie și instituție, în fiecare dieceză și circumscripție, în fiecare regiuni, încercați să demarați, în mod sinodal, o aprofundare a lui Evangelii gaudium, pentru a scoate din ea criterii practice și pentru a pune în aplicare dispozițiile sale, în special despre cele trei sau patru priorități de a vă pune în mișcare creativă pentru a concretiza acest studiu. Sunt sigur de asta pentru că sunteți o Biserică adultă, foarte veche în credință, solidă în rădăcini și largă în roade. De aceea fiți creativi în a exprima acel geniu pe care cei mai ai voștri, de la Dante la Michelangelo, au exprimat în manieră inegalabilă. Să credeți în geniul creștinismului italian, care nu este patrimoniu nici a vreunuia nici a unei elite, ci al comunității, al poporului din această țară extraordinară.

Vă încredințez Mariei, care aici la Florența este venerată ca „Preasfânta Vestită”. În fresca ce se află în bazilica omonimă – unde voi merge peste puțin timp -, îngerul tace și Maria vorbește spunând „Ecce ancilla Domini”. În acele cuvinte suntem noi toți. Toată Biserica italiană să le rostească împreună cu Maria. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.11.2015
Publicarea pe acest sit: 10.11.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns