Discursul Papei la întâlnirea interreligioasă din Azerbaidjan

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea interreligioasă din Azerbaidjan
moscheea „Heydar Aliyev”, Baku, 2 octombrie 2016

A ne afla împreună aici este o binecuvântare. Doresc să-i mulțumesc președintelui Consiliului Musulmanilor din Caucaz, care cu obișnuita sa amabilitate ne găzduiește, și conducătorilor religioși locali ai Bisericii ortodoxe ruse și ai comunităților ebraice. Este un mare semn a ne întâlni în prietenie fraternă în acest loc de rugăciune, un semn care manifestă acea armonie pe care religiile împreună pot s-o construiască, pornind de la raporturile personale și de la buna voință a responsabililor. Aici sunt o dovadă, de exemplu, ajutorul concret pe care președintele Consiliului Musulmanilor l-a garantat în mai mult ocazii comunității catolice și sfaturile înțelepte pe care, în spirit de familie, le împărtășește cu ea; trebuie subliniate și legătura frumoasă care-i unește pe catolici cu comunitatea ortodoxă, într-o fraternitate concretă și într-un afect zilnic care sunt un exemplu pentru toți, și prietenia cordială cu comunitatea ebraică.

De această înțelegere beneficiază Azerbaidjanul, care se distinge prin primire și ospitalitate, daruri pe care le-am putut experimenta în această zi memorabilă, pentru care sunt foarte recunoscător. Aici se dorește să se păstreze marele patrimoniu al religiilor și în același timp se caută o deschidere mai mare și rodnică: și catolicismul, de exemplu, are loc și armonie între alte religii cu mult mai numeroase, semn concret care arată că nu contrapoziția, ci colaborarea ajută la construirea de societăți mai bune și pașnice. Întâlnirea noastră împreună este în continuitate și cu numeroasele întâlniri care se desfășoară la Baku pentru a promova dialogul și multiculturalitatea. Deschizând porțile pentru primire și pentru integrare, se deschid porțile inimilor fiecăruia și porțile speranței pentru toți. Am încredere că această țară, „poartă între Orient și Occident” (Ioan Paul al II-lea, Discurs la ceremonia de bun-venit, Baku, 22 mai 2002: Insegnamenti XXV/1 [2002], 838), cultivă mereu vocația sa de deschidere și întâlnire, condiții indispensabile pentru a construi punți solide de pace și un viitor demn de om.

Fraternitatea și împărtășirea pe care dorim să le mărim nu vor fi apreciate de cel care vrea să menționeze diviziuni, să reaprindă tensiuni și să scoată câștiguri din contrapoziții și contraste; însă sunt invocate și așteptate de cel care dorește binele comun și mai ales plăcute lui Dumnezeu, Compătimitor și Milostiv, care vrea fiii și fiicele din unica familie umană mai uniți între ei și mereu în dialog. Un mare poet, fiu al acestei țări, a scris: „Dacă ești uman, amestecă-te cu umanii, pentru că oamenii se simt bine între ei” (Nizami Ganjavi, Cartea lui Alexandru, I, Despre propria stare și trecerea timpului). Deschiderea spre alții nu sărăcește, ci îmbogățește, pentru că ajută să fim mai umani: să ne recunoaștem parte activă a unui ansamblu mai mare și să interpretăm viața ca un dar pentru alții; să vedem ca țintă nu propriile interese, ci binele umanității; să acționăm fără idealisme și fără intervenționisme, fără a realiza interferențe dăunătoare și acțiuni forțate, ci respectând mereu dinamicele istorice, culturile și tradițiile religioase.

Tocmai religiile au o mare misiune: să-i însoțească pe oameni în căutarea sensului vieții, ajutându-i să înțeleagă că limitatele capacități ale ființei umane și bunurile din această lume nu trebuie să devină niciodată niște absoluturi. A mai scris Nizami: „Nu te stabili solid pe forțele tale, până când nu vei găsi locuință în cer! Roadele lumii nu sunt veșnice, nu adora ceea ce piere!” (Leyla și Majnun, Moartea lui Majnun pe mormântul lui Leyla). Religiile sunt chemate să ne facă să înțelegem că centrul omului este în afara sa, că suntem îndreptați spre Înălțimea infinită și spre celălalt care ne este aproape. Acolo este chemată să se îndrepte viața, spre iubirea cea mai înaltă și în același timp cea mai concretă: ea nu poate decât să stea în vârful oricărei aspirații autentic religioase; pentru că – mai spune poetul – „iubirea este aceea care niciodată nu se schimbă, iubirea este aceea care nu are sfârșit” (ibid., Disperarea lui Majnun).

Așadar religia este o necesitate pentru om, pentru a realiza scopul său, o busolă pentru a-l orienta spre bine și a-l îndepărta de rău, care stă mereu la pândă la poarta inimii sale (cf. Gen 4,7). În acest sens religiile au o misiune educativă: să ajute ca să scoată din om ceea ce are mai bun în el. Și noi, fiind călăuze, avem o mare responsabilitate, pentru a oferi răspunsuri autentice la căutarea omului, astăzi adesea rătăcit în paradoxurile învolburate ale timpului nostru. De fapt, vedem cum în zilele noastre, pe de o parte se năpustește nihilismul celui care nu mai crede în nimic decât în propriile interese, avantaje și profituri, al celui care aruncă viața adaptându-se la zicala „dacă Dumnezeu nu există totul este permis” (cf. F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, XI, 4.8.9); pe de altă parte, se evidențiază tot mai mult reacțiile rigide și fundamentaliste ale celui care, cu violența cuvântului și a gesturilor, vrea să impună atitudini extreme și radicalizate, cele mai distante de Dumnezeul cel viu.

Dimpotrivă, religiile, ajutând să se discearnă binele și să fie pus în practică prin fapte, prin rugăciune și prin truda muncii interioare, sunt chemate să edifice cultura întâlnirii și a păcii, formată din răbdare, înțelegere, pași umili și concreți. Așa se slujește societatea umană. Ea, la rândul său, este ținută mereu să învingă tentația de a se folosi de factorul religios: religiile nu trebuie să fie niciodată instrumentalizate și niciodată nu pot să dea aportul pentru a sprijini conflicte și contrapoziții.

În schimb este rodnică o legătură virtuoasă între societate și religii, o alianță respectuoasă care trebuie construită și păstrată, și pe care aș vrea s-o simbolizez cu o imagine îndrăgită de această țară. Mă refer la prețioasele vitralii artistice prezente de secole în aceste ținuturi, făcute numai din lemn și sticlă colorată (Shebeke). În producerea lor artizanală există o particularitate unică: nu se folosesc lipiciuri nici cuie, ci se țin împreună lemnul și sticla îmbinându-le între ele cu o muncă lungă și îngrijită. Astfel lemnul sprijină sticla și sticla face să intre lumina. În același mod este misiunea fiecărei societăți civile să susțină religia, care permite intrarea unei lumini indispensabile pentru a trăi: pentru aceasta este necesar să li se garanteze o libertate efectivă și autentică. Așadar nu trebuie folosite „lipiciurile” artificiale care constrâng pe om să creadă, impunându-i un crez determinat și privându-l de libertatea de alegere; nu trebuie să intre în religii nici „cuiele” externe ale intereselor lumești, ale dorințelor de putere și de bani. Pentru că Dumnezeu nu poate să fie invocat pentru interese de parte și pentru scopuri egoiste, nu poate justifica nicio formă de fundamentalism, imperialism sau colonialism. Încă o dată, din acest loc așa de semnificativ, se înalță strigătul din inimă: să nu mai fie niciodată violență în numele lui Dumnezeu! Numele său sfânt să fie adorat, nu profanat și comercializat de urile și de contrapozițiile umane.

În schimb să onorăm milostivirea divină grijulie față de noi cu rugăciunea asiduă și cu dialogul concret, „condiție necesară pentru pacea în lume, datorie pentru creștini, ca și pentru celelalte comunități religioase” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 250). Rugăciunea și dialogul sunt profund corelate între ele: provin din deschiderea inimii și sunt îndreptate spre binele altuia, așadar se îmbogățesc și se întăresc reciproc. Biserica catolică, în continuitate cu Conciliul al II-lea din Vatican, cu convingere „îndeamnă pe fiii săi ca, în mod prudent și caritabil, prin dialog și colaborare cu cei de alte religii, dând mărturie de credință și de viață creștină, să recunoască, să păstreze și să promoveze bunurile spirituale și morale precum și valorile socio-culturale aflate la aceștia” (Declarația Nostra aetate, 2). Niciun „sincretism conciliant”, nu „o deschidere diplomatică, ce spune da la toate pentru a evita problemele” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 251), ci a dialoga cu alții și a ne ruga pentru toți: acestea sunt mijloacele noastre pentru a transforma sulițele în seceri (cf. Is 2,4), pentru a face să răsară iubirea acolo unde este ură și iertarea acolo unde este ofensă, pentru a nu înceta să implorăm și să parcurgem căi de pace.

O pace adevărată, întemeiată pe respectul reciproc, pe întâlnire și pe împărtășire, pe voința de a merge dincolo de prejudecățile și greșelile din trecut, pe renunțarea la duplicități și la interesele de parte; o pace durabilă, însuflețită de curajul de a depăși barierele, de a șterge sărăciile și nedreptățile, de a denunța și a opri proliferarea armelor și a câștigurilor nedrepte făcute pe pielea altora. Glasul prea multului sânge strigă către Dumnezeu din solul pământului, casa noastră comună (cf. Gen 4,10). Acum suntem interpelați să dăm un răspuns care nu mai poate fi amânat, să construim împreună un viitor de pace: nu este timp de soluții violente și bruște, ci ora urgentă de a întreprinde procese răbdătoare de reconciliere. Adevărata chestiune a timpului nostru nu este cum să ducem înainte interesele noastre – aceasta nu este adevărata chestiune – ci care perspectivă de viață să oferim generațiilor viitoare, cum să lăsăm o lume mai bună decât aceea pe care am primit-o. Dumnezeu, și istoria însăși, ne vor întreba dacă ne-am dedicat astăzi pentru pace; deja ne întreabă asta din inimă tinerele generații, care visează un viitor diferit.

În noaptea conflictelor, prin care trecem, religiile să fie zori de pace, semințe de renaștere printre devastările de moarte, ecouri de dialog care răsună neobosit, căi de întâlnire și de reconciliere pentru a ajunge și acolo, unde tentativele medierilor oficiale par să nu aibă efecte. În special în această iubită regiune caucaziană, pe care atât de mult am dorit s-o vizitez și în care am venit ca pelerin de pace, religiile să fie vehicule active pentru depășirea tragediilor trecutului și a tensiunilor de astăzi. Bogățiile inestimabile ale acestor țări să fie cunoscute și valorizate: comorile vechi și mereu noi de înțelepciune, cultură și religiozitate ale oamenilor din Caucaz sunt o mare resursă pentru viitorul regiunii și îndeosebi pentru cultura europeană, bunuri prețioase la care nu putem renunța. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.10.2016
Publicarea pe acest sit: 02.10.2016
Etichete: , ,

Comments are closed