Discursul Papei la întâlnirea ecumenică din Varşovia

Discursul Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea ecumenică din biserica luterană Sf. Treime din Varșovia
joi, 25 mai 2006

Dragi frați și surori în Cristos,

„Har vouă și pace de la cel care este, care era și care vine; și de la cele șapte duhuri care sunt înaintea tronului său; și de la Isus Cristos, martorul cel credincios, primul născut dintre cei morți și Domnul regilor pământului” (Apocalips 1,4-5). Cu cuvintele din Cartea Apocalipsului cu care Sfântul Ioan salută cele șapte Biserici din Asia, doresc să adresez salutul meu călduros tuturor celor ce sunt prezenți aici, înainte de toate reprezentanților Bisericilor și comunităților ecleziale afiliate Consiliului Ecumenic Polonez. Îi mulțumesc Arhiepiscopului Jeremiasz al Bisericii Ortodoxe Autocefale pentru salutul și pentru cuvintele sale de comuniune spirituală pe care tocmai mi le-a adresat. Îl salut pe Arhiepiscopul Alfons Nossol, președintele Consiliului Ecumenic al Conferinței Episcopale Poloneze.

Ceea ce ne unește astăzi aici este dorința de a ne întâlni, pentru a aduce, în rugăciune comună, cinste și mărire Domnului nostru Isus Cristos: „Celui care ne iubește și ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său și ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeu și Tatăl său” (Apocalips 1,5-6). Îi suntem recunoscători Domnului nostru, deoarece El ne adună la un loc, ne dă Duhul Său și ne permite – în ciuda a ceea ce încă ne desparte – să invocăm „Abbŕ, Tată”. Suntem convinși că El însuși este cel care mijlocește neîncetat în favoarea noastră, cerând pentru noi: „să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine” (Ioan 17,23). Împreună cu voi îi mulțumesc pentru darul acestei întâlniri de rugăciune comună. Văd în ea una dintre etapele în direcția realizării angajamentului ferm pe care mi l-am luat la începutul pontificatului meu, de a considera o prioritate a slujirii mele refacerea unității depline și vizibile între creștini.

Iubitul meu predecesor, Servul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat această biserică a Preasfintei Treimi în 1991, a subliniat: „Oricât de mult ne-am dedica noi unității, ea rămâne mereu un dar al Duhului Sfânt.” „Vom fi dispuși să primim acest dar în măsura în care ne deschidem mințile și inimile față de El prin viața creștină și mai ales prin rugăciune.” De fapt este imposibil să „facem” unitatea doar prin forțele noastre. Așa după cum aminteam în întâlnirea ecumenică de acum un an din Köln: „Putem obține (unitatea) doar ca dar al Duhului Sfânt”. De aceea, aspirațiile noastre ecumenice trebuie să fie pătrunse de rugăciune, de iertarea reciprocă și de sfințenia vieții fiecăruia dintre noi. În exprim satisfacția față de faptul că aici, în Polonia, Consiliul Ecumenic Polonez și Biserica Romano-Catolică au lansat numeroase inițiative în această direcție.

„Iată că vine pe nori și orice ochi îl va vedea” (Apocalips 1,7). Cuvintele Apocalipsului ne amintesc că noi toți suntem într-o călătorie spre întâlnirea noastră finală cu Cristos, spre momentul când El va revela în fața ochilor noștri sensul istoriei umane, al cărei centru este crucea jertfei Sale mântuitoare. Ca o comunitate de discipoli, suntem orientați spre acea întâlnire cu speranța și cu încrederea că va fi pentru noi ziua mântuirii, ziua când toate dorințele noastre vor fi împlinite, mulțumită disponibilității noastre de a ne lăsa călăuziți de iubirea reciprocă pe care o naște în noi Duhul Său. Să construim această încredere nu pe meritele noastre, ci pe rugăciunea prin care Cristos revelează sensul venirii Sale pe pământ și al morții Sale răscumpărătoare: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii” (Ioan 17,24). În drumul nostru spre Cristos care „vine pe nori”, prin viețile noastre vestim moartea Sa, proclamăm învierea Sa, în așteptarea venirii Sale. Simțim greutatea responsabilității ce vine din toate acestea; mesajul lui Cristos trebuie de fapt să ajungă la toți oamenii de pe pământ, mulțumită angajamentului celor care cred în El și care sunt chemați să aducă mărturie despre faptul că El este cu adevărat trimis de Tatăl (cf. Ioan 17,23). Trebuie deci ca, vestind Evanghelia, să fim însuflețiți de aspirația de a cultiva relații reciproce de iubire sinceră, pentru ca, în lumina acesteia, toți să cunoască faptul că Tatăl l-a trimis pe Fiul și că El iubește Biserica și pe fiecare dintre noi așa cum l-a iubit pe El (cf. Ioan 17,23). Sarcina discipolilor lui Cristos, sarcina fiecăruia dintre noi, este de aceea să tindem spre o astfel de unitate, pentru ca să devenim, ca și creștini, semn vizibil al mesajului său mântuitor, adresat fiecărei ființe umane.

Permiteți-mi să amintesc încă o dată de întâlnirea ecumenică ce a avut loc în această biserică cu participarea marelui vostru compatriot Papa Ioan Paul al II-lea, și de discursul său, în care sublinia după cum urmează viziunea sa despre eforturile în direcția refacerii unității depline între creștini: „Provocarea pe care o avem în față este aceea de a depăși pas cu pas obstacolele […] și de a crește împreună în acea unitate a lui Cristos care este una singură, acea unitate pe care El a dat-o Bisericii încă dintru început. Seriozitatea sarcinii interzice orice grabă sau nerăbdare, dar datoria de a răspunde voinței lui Cristos cere să rămânem fermi pe drumul spre pacea și unitatea între toți creștinii. Știm bine că nu suntem noi cei care vom vindeca rănile diviziunii și care vom reface unitatea; suntem simple instrumente pe care Dumnezeu va putea să le utilizeze. Unitatea între creștini va fi darul lui Dumnezeu, în timpul Său de har. Să tindem cu umilință spre acea zi, crescând în iubire, în iertare și încredere reciprocă.”

De la acea întâlnire, s-au schimbat multe. Dumnezeu ne-a permis să facem mulți pași spre înțelegerea și apropierea reciprocă. Permiteți-mi să vă reamintesc câteva evenimente ecumenice care au avut loc în lume în această perioadă: publicarea Enciclicei „Ut Unum Sint”; acordurile cristologice cu Bisericile pre-Calcedoniene; semnarea la Augsburg a „Declarației Comune privind Doctrina Justificării”; întâlnirea cu ocazia Marelui Jubileu al Anului 2000 și pomenirea ecumenică a mărturisitorilor credinței secolului XX; reluarea dialogului catolico-ortodox la nivel mondial; funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea cu participarea a aproape toate Bisericile și comunitățile ecleziale. Sunt conștient de faptul că și aici, în Polonia, această aspirație fraternă către unitate a înregistrat succese concrete. Doresc să menționez în acest moment: semnarea în anul 2000 chiar în această biserică, de către Biserica Romano-Catolică și Bisericile afiliate Consiliului Ecumenic Polonez, a declarației privind recunoașterea reciprocă a validității botezului; instituirea Comisiei de Dialog a Conferinței Episcopale Poloneze și a Consiliului Ecumenic Polonez, din care fac parte Episcopii catolici și capii altor Biserici; instituirea de comisii bilaterale pentru dialogul teologic dintre catolici și ortodocși, luterani, membrii ai Bisericii Naționale Poloneze și adventiști; publicarea traducerii ecumenice a Noului Testament și a Cărții Psalmilor; inițiativa numită „Ajutor pentru copii de Crăciun”, în cadrul căreia lucrează împreună organizațiile caritabile ale Bisericilor: Catolică, Ortodoxă și Evanghelică.

Observăm multe progrese în domeniul ecumenismului și totuși așteptăm mereu mai mult. Permiteți-mi să atrag mai în detaliu atenția asupra a două probleme. Prima privește slujirea caritabilă a Bisericilor. Există numeroși frați și surori care așteaptă de la noi darul iubirii, al încrederii, al mărturiei, al ajutorului spiritual și material. M-am referit la această problemă în primea mea Enciclică, „Deus Caritas Est”, în care spuneam: „Iubirea aproapelui, înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, este înainte de toate o datorie pentru fiecare credincios, dar este și datorie pentru întreaga comunitate eclezială, și aceasta la toate nivelurile sale: de la comunitatea locală a Bisericii particulare până la Biserica Universală în ansamblul său. Și Biserica, în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea” (nr. 20). Nu putem uita ideea esențială care încă de la început a constituit temelia extrem de solidă a unității discipolilor: „în interiorul comunității celor credincioși nu trebuie să existe acea formă de sărăcie care să ducă la refuzarea în cazul unora a bunurilor necesare unei vieți demne” (ibid.). Această idee este mereu actuală, chiar dacă de-a lungul secolelor formele de ajutor fratern s-au schimbat; acceptarea provocărilor caritabile contemporane depinde în mare măsură de cooperarea noastră reciprocă. Mă bucură faptul că această problemă își găsește un larg ecou în lume sub forma a numeroase inițiative ecumenice. Apreciez faptul că în comunitatea Bisericii Catolice și în alte Biserici și comunități ecleziale s-au răspândit diferite forme de activitate caritabilă, iar altele vechi au reapărut cu o înnoită vigoare. Există forme care adesea unesc evanghelizarea cu operele de caritate (cf. ibid., 30b). Se pare că, în ciuda tuturor diferențelor care trebuie să fie depășite în sfera dialogului interconfesional, este legitimă atribuirea angajamentului caritabil comunității ecumenice a discipolilor lui Cristos în căutarea unității depline. Cu toții putem coopera în favoarea celor nevoiași, exploatând această rețea de relații reciproce, rodul dialogului dintre noi și al acțiunii comune. În spiritul poruncii evanghelice, trebuie să ne asumăm această grijă preventivă față de cei nevoiași, oricine ar fi ei. În acest sens, am scris în Enciclica mea faptul că: „În vederea unei dezvoltări armonioase a lumii este necesar pentru creștini să-și unească glasul și angajarea lor ‘pentru respectarea drepturilor și nevoilor tuturor, în special ale celor săraci, umiliți și ale acelora lipsiți de apărare'” (nr. 30b). Doresc să exprim în fața tuturor celor care participă la întâlnirea noastră de astăzi dorința ca practicarea caritas-ului fratern să ne aducă tot mai aproape unii de alții și să facă mai credibilă în fața lumii mărturia noastră pentru lui Cristos.

A doua problemă la care doresc să fac referire privește viața conjugală și cea familială. Știm că în cadrul comunităților creștine, chemate să dea mărturie despre iubire, familia ocupă un loc special. În lumea de astăzi, în care relațiile internaționale și interculturale se înmulțesc, se întâmplă tot mai des ca tineri provenind din tradiții, religii sau confesiuni creștine diferite, să se decidă să formeze o familie. Pentru tinerii înșiși și pentru cei dragi ai lor, este adesea o decizie dificilă care aduce cu ea diferite pericole privind atât statornicia în credință cât și viitoarea structură a familiei, crearea unei atmosfere de unitate în familie și a unor condiții adecvate pentru creșterea spirituală a copiilor. Cu toate acestea, mulțumită răspândirii dialogului ecumenic la o scară mai largă, decizia poate conduce la formarea de laboratoare practice ale unității. Pentru ca aceasta să se întâmple este nevoie din ambele părți, și de asemenea din partea comunităților din care provin, de bunăvoință, înțelegere și maturitate în credință. Doresc să îmi exprim aprecierea față de Comisia Bilaterală a Consiliului pentru Probleme Ecumenice al Conferinței Episcopale Poloneze, care a început să redacteze un document ce prezintă învățătura creștină comună privind căsătoria și viața de familie și expune principiile acceptabile pentru toți pentru încheierea de căsătorii interconfesionale, indicând un program comun de asistență pastorală pentru astfel de căsătorii. În fața voastră a tuturor îmi exprim dorința ca în acest domeniu delicat să crească încrederea reciprocă și cooperarea dintre Biserici, respectând pe deplin drepturile și responsabilitățile soților pentru formarea în credință a propriei lor familii și educarea copiilor lor.

„Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei” (Ioan 17,26). Fraților și surorilor, punându-ne toată încrederea noastră în Cristos, care ne face cunoscut numele Său, să mergem în fiecare zi spre deplinătatea reconcilierii fraterne. Rugăciunea Lui să facă astfel încât comunitatea discipolilor Săi de pe pământ, în misterul și în unitatea sa vizibilă, să devină tot mai mult o comunitate de iubire în care se oglindește unitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 25.05.2006
Publicarea pe acest sit: 25.05.2006
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns