Discursul Papei la întâlnirea ecumenică

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea ecumenică, Köln, 19 august 2005

Iubiți frați și surori în Cristos, Domnul nostru comun!

Este o bucurie pentru mine, cu ocazia vizitei mele în Germania, să pot să vă întâlnesc, pe voi, reprezentanții altor Biserici și comunități ecleziale. Vă salut cordial pe toți! Provenind și eu din această țară, cunosc bine situația dureroasă pe care ruptura unității în mărturisirea credinței a adus-o atâtor persoane și atâtor familii. Și din acest motiv, la scurt timp după alegerea mea ca Episcop al Romei, ca Succesor al Apostolului Petru, mi-am exprimat angajamentul ferm de a face din obiectivul regăsirii unității depline și vizibile a creștinilor o prioritate a pontificatului meu. Prin aceasta doresc în mod conștient să merg pe urmele a doi mari predecesori ai mei: Paul al VI-lea, care, în urmă cu patruzeci de ani, a semnat Decretul conciliar despre ecumenism Unitatis redintegratio, și Ioan Paul al II-lea, care a făcut din acest document o sursă de inspirație pentru activitatea sa. Germania joacă un rol de o importanță specială în cadrul dialogului ecumenic Nu este doar țara de origine a Reformei, ci este și una dintre țările în care a început mișcarea ecumenică a secolului XX. Ca urmare a valurilor de migrare din secolul trecut, chiar și creștinii Bisericilor Ortodoxe și cei ai Bisericilor din Răsărit au găsit în această țară o nouă patrie. Aceasta a favorizat fără îndoială contactul și schimbul. Împreună ne bucurăm constatând că dialogul, odată cu trecerea timpului, a condus la o redescoperire a fraternității și a creat între creștinii diferitelor Biserici și comunități ecleziale un climat deschis și încrezător. Venerabilul meu predecesor, în enciclica sa Ut unum sint (1995) a indicat tocmai acest climat ca având un rod deosebit de important al dialogului (cf. nn. 41s; 64).

Fraternitatea dintre creștini nu este doar un sentiment vag, și nici nu se naște dintr-o formă de indiferență față de adevăr. Ea este fondată pe realitatea supranaturală a unicului Botez, care îl face pe fiecare membru al unicului Trup al lui Cristos (cf. 1 Corinteni 12,13; Galateni 3:28; Coloseni 2,12). Împreună îl mărturisim pe Isus Cristos ca Dumnezeu și Domn; împreună îl recunoaștem ca unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni (cf. 1 Timotei 2,5), subliniind apartenența noastră comună la El (cf. Unitatis Redintegratio, 22; Ut Unum Sint, 42). Pe acest fundament și-a adus dialogul roadele sale. Doresc să amintesc re-examinarea condamnărilor reciproce, solicitată de Papa Ioan Paul al II-lea în prima sa vizită în Germania din 1980, și mai ales „Declarația comună privind doctrina justificării” (1999), care a fost un rezultat ale acestei re-examinări și care a condus la un acord asupra unor probleme fundamentale, care încă din secolul al XVI-lea au fost subiect de controversă. În plus, trebuie să recunoaștem cu mulțumire rezultatele constituite de declarații comune de presă pe teme fundamentale, privind apărarea vieții sau promovarea dreptății și a păcii. Sunt conștient de faptul că mulți creștini din această țară, și nu doar de aici, așteaptă alți pași concreți de apropiere. Și eu îi aștept. De fapt este porunca Domnului, dar și un imperativ al momentului actual, să continuăm cu convingere dialogul la toate nivele vieții Bisericii. Aceasta trebuie să aibă evident loc cu sinceritate și realism, cu răbdare și perseverență, în fidelitate față de ceea ce dictează conștiința. Nu poate exista un dialog cu prețul adevărului; dialogul trebuie să avanseze în iubire și în adevăr.

Nu intenționez aici să trasez un program pentru temele imediate ale dialogului – această sarcină aparține teologilor în colaborare cu Episcopii lor. Să îmi fie permisă doar observație: problemele ecleziologice, în special privind ministerul consacrat, sau preoția, sunt inseparabil legate de problema raportului dintre Scriptură și Biserică, adică de corecta interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu și de dezvoltarea acesteia în cadrul vieții Bisericii.

O prioritate urgentă în dialogul ecumenic o constituie apoi marile probleme etice ale timpului nostru; în acest domeniu, oamenii de știință de astăzi așteaptă pe bună dreptate un răspuns comun din partea creștinilor, care, mulțumită lui Dumnezeu, în multe cazuri există. Dar nu întotdeauna. Din cauza pozițiilor divergente din acest domeniu, mărturia evanghelică și îndrumarea etică pe care le datorăm credincioșilor și societății își pierd din forță, par vagi, și drept urmare eșuăm în datoria noastă de a da mărturia de care este nevoie în aceste vremuri. Diviziunile dintre noi sunt contrare voinței lui Isus și ne subminează credibilitatea în fața semenilor.

Ce înseamnă refacerea unității tuturor creștinilor? Biserica Catolică are ca obiectiv unitatea deplină și vizibilă a discipolilor lui Cristos, după cum a afirmat Conciliul Ecumenic Vatican II în diferite documente (cf. Lumen Gentium, 8,13; Unitatis Redintegratio, 2,4, ș.a.). Această unitate subzistă, suntem convinși, în Biserica Catolică, fără posibilitatea de a fi vreodată pierdută (cf. Unitatis Redintegratio, 4). Aceasta nu înseamnă însă uniformitate în toate expresiile teologiei și spiritualității, uniformitate în formele liturgice și în disciplină. Unitate în diversitate și diversitate în unitate: în predica mea din solemnitatea Ss Petru și Paul din 29 iunie acest an, am insistat că deplina unitate și adevărata catolicitate merg împreună. Condiția necesară ca să aibă loc această coexistență este ca angajamentul la unitate să fie reînnoit constant, să crească și să se maturizeze. La acest scop, dialogul poate să își aducă contribuția sa.

Ea este mai mult decât un schimb de gânduri: este un schimb de daruri (cf. Ut Unum Sint, 28), în care Bisericile și comunitățile ecleziale pot să își pună la dispoziție propriile bogății (cf. Lumen Gentium, 8,15; Unitatis Redintegratio, 3,14ff; Ut Unum Sint, 10-14). Ca rezultat al acestui angajament, drumul spre unitate poate avansa pas cu pas până la unitatea deplină, când în sfârșit vom ajunge „la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Cristos” (Efeseni 4,13). Este evident că acest dialog se poate dezvolta doar într-un context de spiritualitate sinceră și coerentă. Nu putem să „facem” unitatea doar din forțele noastre. Putem doar să o obținem ca dar al Duhului Sfânt. De aceea ecumenismul spiritual – adică rugăciunea, convertirea și sfințirea vieții – constituie inima mișcării ecumenice (cf. Unitatis Redintegratio, 8; Ut Unum Sint, 15ff.,21, ș.a.). Se poate spune că forma cea mai bună de ecumenism este trăirea conformă cu Evanghelia.

Văd motive de optimism în faptul că astăzi se dezvoltă un fel de „rețea” de legături spirituale între catolicii și creștinii din diferitele Biserici și comunități ecleziale: fiecare se angajează la rugăciune, la examinarea propriei vieți, la purificarea memoriei, la deschiderea în caritate. Părintele ecumenismului spiritual, Paul Couturier, a vorbit în acest sens despre o „mănăstire invizibilă” care reunește între pereții ei aceste suflete aprinse de iubire pentru Cristos și pentru Biserica sa. Sunt convins că dacă un număr tot mai mare de persoane se vor uni cu rugăciunea Domnului, „ca toți să fie una” (Ioan 17,21), atunci această rugăciune în numele lui Isus nu ar trece neauzită (cf. Ioan 14,13;15,7.16 ș.a.). Cu ajutorul care vine de Sus, vom găsi soluții practice la diferitele probleme care rămân deschise, și, în final, dorința de unitate se va împlini, când și cum va dori Domnul. Vă invit pe toți să parcurgeți, împreună cu mine, acest drum.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 19.08.2005
Publicarea pe acest sit: 19.08.2005
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns