Discursul Papei la Întâlnirea Eclezială a Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Întâlnirea Eclezială a Diecezei de Roma
luni, 17 iunie 2013

Bună seara tuturor, iubiți frați și surori!

Apostolul Paul termina acest text din scrisoarea sa adresată strămoșilor noștri cu aceste cuvinte: nu mai sunteți sub Lege, ci sub har. Și aceasta este viața noastră: a merge sub har, pentru că Domnul ne-a iubit, ne-a mântuit, ne-a iertat. Totul a făcut Domnul și acesta este harul, harul lui Dumnezeu. Noi suntem în drum sub harul lui Dumnezeu, care a venit la noi, în Isus Cristos care ne-a mântuit. Însă acest lucru ne deschide spre un orizont mare, și asta este pentru noi bucurie. „Voi numai sunteți sub Lege, ci sub har”. Ce înseamnă acest „a trăi sub har”? Vom încerca să explicăm ceva din ce anume înseamnă a trăi sub har. Este bucuria noastră, este libertatea noastră. Noi suntem liberi. De ce? Pentru că trăim sub har. Noi nu mai suntem sclavi ai Legii: suntem liberi pentru că Isus Cristos ne-a eliberat, ne-a dat libertatea, acea libertate deplină de fii ai lui Dumnezeu, care trăim sub har. Aceasta este o comoară. Vom încerca să explicăm un pic acest mister atât de frumos, atât de mare: a trăi sub har.

Anul acesta ați lucrat mult asupra Botezului și asupra reînnoirii pastorației post-baptismale. Botezul, această trecere de la „sub Lege” la „sub har”, este o revoluție. Sunt mulți revoluționarii în istorie, au fost mulți. Dar niciunul n-a avut forța acestei revoluții pe care ne-a adus-o Isus: o revoluție pentru a transforma istoria, o revoluție care schimbă în profunzime inima omului. Revoluțiile din istorie au schimbat sistemele politice, economice, însă niciuna dintre ele n-a modificat cu adevărat inima omului. Adevărata revoluție, aceea care transformă radical viața, a săvârșit-o Isus Cristos prin Învierea sa: Crucea și Învierea. Și Benedict al XVI-lea spunea, despre această revoluție, că „este cea mai mare schimbare din istoria omenirii”. Dar să ne gândim la asta: este cea mai mare schimbare din istoria omenirii, este o adevărată revoluție și noi suntem revoluționare și revoluționari ai acestei revoluții, pentru că noi mergem pe acest drum al celei mai mari schimbări din istoria omenirii. Un creștin, dacă nu este revoluționar, în acest timp, nu este creștin! Trebuie să fie revoluționar prin har! Tocmai harul pe care Tatăl ni-l dă prin Isus Cristos răstignit, mort și înviat face din noi revoluționari, pentru că – și-l citez din nou pe Benedict – „este cea mai mare schimbare din istoria omenirii”. Pentru că schimbă inima. Profetul Ezechiel spunea asta: „Voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne”. Și aceasta este experiența pe care o trăiește Apostolul Paul: după ce l-a întâlnit pe Isus pe drumul Damascului, schimbă radical perspectiva sa de viață și primește Botezul. Dumnezeu transformă inima lui! Dar gândiți-vă: un persecutor, unul care urmărea Biserica și pe creștini, devine un sfânt, un creștin până la oase, chiar un creștin adevărat! Înainte era un persecutor violent, acum devine un apostol, un martor curajos al lui Isus Cristos, până acolo încât nu-i este frică să îndure martiriul. Acel Saul care voia să ucidă pe cei care vesteau Evanghelia, la sfârșit își dă viața pentru a vesti Evanghelia. Aceasta este schimbarea, cea mai mare schimbare despre care ne vorbea Papa Benedict. Îți schimbă inima, din păcătos – din păcătos: toți suntem păcătoși – te transformă în sfânt. Vreunul dintre noi nu este păcătos? Dacă ar fi cineva, să ridice mâna! Toți suntem păcătoși, toți! Toți, dacă noi primim harul lui Isus Cristos, El schimbă inima noastră și din păcătoși ne face sfinți. Pentru a deveni sfinți nu este necesar să rotim ochii și să privim acolo, sau să avem un pic o față de iconiță! Nu, nu, nu este necesar acest lucru! Un singur lucru este necesar pentru a deveni sfinți: să primim harul pe care Tatăl ni-l dă în Isus Cristos. Iată, acest har schimbă inima noastră. Noi continuăm să fim păcătoși, pentru că toți suntem slabi, dar și cu acest har care ne face să simțim că Domnul este bun, că Domnul este milostiv, că Domnul ne așteaptă, că Domnul ne iartă, acest har mare, care schimbă inima noastră.

Și, spunea profetul Ezechiel, că dintr-o inimă de piatră o schimbă într-o inimă de carne. Ce înseamnă asta? O inimă care iubește, o inimă care suferă, o inimă care se bucură cu alții, o inimă plină de duioșie față de cel care, având imprimate rănile vieții, se simte la periferia societății. Iubirea este cea mai mare forță de transformare a realității, pentru că dărâmă zidurile egoismului și umple gropile care ne ține depărtați unii de alții. Și aceasta este iubirea care vine dintr-o inimă schimbată, dintr-o inimă de piatră care este transformată într-o inimă de carne, o inimă umană. Și acest lucru îl face harul, harul lui Isus Cristos pe care noi toți l-am primit. Vreunul dintre voi știe cât costă harul? Unde se vinde harul? Unde pot să cumpăr harul? Nimeni nu știe să spună asta: nu. Merg să-l cumpăr de la secretariatul parohial, oare acolo se vinde harul? Vreun preot vinde harul? Ascultați bine asta: harul nu se cumpără și nu se vinde; este un cadou al lui Dumnezeu în Isus Cristos. Isus Cristos ne dă harul. Este unicul care ne dă harul. Este un cadou: ni-l oferă, nouă. Să-l luăm. Este frumos acest lucru. Iubirea lui Isus este așa: ne dă harul gratuit, gratuit. Și noi trebuie să-l dăm fraților, surorilor, gratuit. Este un pic trist atunci când cineva întâlnește pe unii care vând harul: în istoria Bisericii uneori s-a întâmplat asta și a făcut atâta rău, atâta rău. Însă harul nu se poate vinde: îl primești gratuit și îl dai gratuit. Și acesta este harul lui Isus Cristos.

În mijlocul atâtor dureri, atâtor probleme care sunt aici, la Roma, există oameni care trăiesc fără speranță. Fiecare dintre noi se poate gândi, în tăcere, la persoanele care trăiesc fără speranță și sunt cufundate într-o profundă tristețe din care încearcă să iasă crezând că găsesc fericirea în alcool, în droguri, în jocurile de noroc, în puterea banului, în sexualitatea fără reguli… Dar ajung și mai dezamăgiți și uneori își răbufnesc furia lor față de viață cu comportamente violente și nedemne de om. Câte persoane triste, câte persoane triste, fără speranță! Gândiți-vă și la atâția tineri care, după ce au experimentat atâtea lucruri, nu găsesc sens vieții și caută sinuciderea, ca soluție. Voi știți câte sinucideri de tineri sunt astăzi în lume? Cifra este mare! De ce? Nu au speranță. Au încercat atâtea lucruri și societatea, care este crudă – este crudă! – nu-ți poate da speranță. Speranța este ca harul: nu se poate cumpăra, este un dar al lui Dumnezeu. Și noi trebuie să oferim speranța creștină cu mărturia noastră, cu libertatea noastră, cu bucuria noastră. Cadoul harului pe care ni-l oferă Dumnezeu aduce speranța. Noi, care avem bucuria de a ne da seama că nu suntem orfani, că avem un Tată, putem fi indiferenți față de acest oraș care ne cere, poate și inconștient, fără să știe asta, o speranță care să-l ajute să privească viitorul cu mai mare încredere și seninătate? Noi nu putem să fim indiferenți. Dar cum putem face asta? Cum putem să mergem înainte și să oferim speranța? A merge pe drum spunând: „Eu am speranța”? Nu! Cu mărturia voastră, cu zâmbetul vostru, să spuneți: „Eu cred că am un Tată”. Vestirea Evangheliei este aceasta: cu cuvântul meu, cu mărturia mea să spun: „Eu am un Tată. Nu suntem orfani. Avem un Tată”, și să împărtășesc această filiație cu Tatăl și cu toți ceilalți. „Părinte, acum înțeleg: e vorba de a-i convinge pe ceilalți, de a face prozeliți!”. Nu: nicidecum. Evanghelia este ca sămânța: tu o semeni, o semeni cu cuvântul tău și cu mărturia ta. Și apoi, nu faci statistica modului în care s-a întâmplat asta: face asta Dumnezeu. El face să crească această sămânță; dar trebuie să semănăm cu acea certitudine că apa o dă El, creșterea o dă El. Și noi nu recoltăm: recoltarea o face un alt preot, un alt laic, o altă laică, un altul va face asta. Însă bucuria de a semăna cu mărturia, deoarece cu cuvântul nu e suficient, nu e suficient. Cuvântul fără mărturie este aer. Cuvintele nu sunt suficiente. Adevărata mărturie pe care o spune Paul.

Vestirea Evangheliei este destinată înainte de toate săracilor, celor care duc adesea lipsă de cele necesare pentru a duce o viață demnă. Lor celor dintâi le este vestit mesajul fericit că Dumnezeu îi iubește cu predilecție și vine să-i viziteze prin faptele de caritate pe care discipolii lui Cristos le fac în numele său. Înainte de toate, a merge la săraci: acesta este primul lucru. În momentul judecății finale, putem citi în Matei 25, toți vom fi judecați despre asta. Însă, după aceea, unii cred că mesajul lui Isus este destinat celor care nu au o pregătire culturală. Nu! Nu! Apostolul afirmă cu putere că Evanghelia este pentru toți, și pentru cei inteligenți. Înțelepciunea, care derivă din Înviere, nu se opune înțelepciunii umane ci, dimpotrivă, o purifică și o înalță. Biserica a fost mereu prezentă în locurile în care se elaborează cultura. Însă primul pas este mereu prioritatea dată săracilor. Dar trebuie să mergem și la frontierele intelectului, a culturii, a înălțimii dialogului, a dialogului care face pacea, a dialogului intelectual, a dialogului rațional. Evanghelia este pentru toți! Acest lucru de a merge spre săraci nu înseamnă că noi trebuie să devenim pauperiști, sau un fel de „cerșetori spirituali”! Nu, nu, nu înseamnă asta! Înseamnă că trebuie să mergem spre carnea lui Isus care suferă, dar suferă și carnea lui Isus a celor care nu-l cunosc cu studiul lor, cu inteligența lor, cu cultura lor. Trebuie să mergem acolo! De aceea, mie îmi place să folosesc expresia „a merge spre periferii”, periferiile existențiale. Toți, toți aceia, de la sărăcia fizică și reală la sărăcia intelectuală, care și ea este reală. Toate periferiile, toate intersecțiile drumurilor: a merge acolo. Și acolo, a semăna sămânța Evangheliei, cu cuvântul și cu mărturia.

Și asta înseamnă că noi trebuie să avem curaj. Paul al VI-lea spunea că el nu-i înțelegea pe creștinii descurajați: nu-i înțelegea. Acești creștini triști, neliniștiți, acești creștini despre care unul se gândește dacă ei cred în Cristos sau în „zeița plângere”: nu se știe niciodată. În toate zilele se plâng, se plâng; și cum merge lumea, uite, ce calamități, calamitățile. Dar, gândiți-vă: lumea nu este mai rea decât în urmă cu cinci secole! Lumea este lumea; mereu a fost lumea. Și când unul se plânge: și merge așa, nu se poate face nimic, ah tineretul… Vă pun o întrebare: voi cunoașteți astfel de creștini? Există, există! Însă creștinul trebuie să fie curajos și în fața problemei, în fața unei crize sociale, religioase trebuie să aibă curajul să meargă înainte, să meargă înainte cu curaj. Și atunci când nu se poate face nimic, cu răbdare: suportând. A suporta. Curaj și răbdare, aceste două virtuți ale lui Paul. Curaj: a merge înainte, a face lucrurile, a da mărturie puternică; înainte! A suporta: a duce pe umeri lucrurile care încă nu se pot schimba. Însă a merge înainte cu această răbdare, cu această răbdare pe care ne-o dă harul. Dar ce trebuie să facem cu curajul și cu răbdarea? Să ieșim din noi înșine: să ieșim din noi înșine. A ieși din comunitățile noastre pentru a merge acolo unde bărbații și femeile trăiesc, lucrează și suferă și a le vesti lor milostivirea Tatălui care s-a făcut cunoscută oamenilor în Isus Cristos din Nazaret. A vesti acest har care ne-a fost dăruit de Isus. Dacă preoților, în Joia Sfântă, le-am cerut să fie păstori cu mirosul oilor, vouă, iubiți frați și surori, vă spun: fiți pretutindeni purtători ai Cuvântului vieții în cartierele noastre, în locurile de muncă și oriunde persoanele se întâlnesc și dezvoltă relații. Voi trebuie să mergeți în afară. Eu nu înțeleg comunitățile creștine care sunt închise, în parohie. Vreau să vă spun un lucru. În Evanghelie este frumos acel text care ne vorbește despre păstorul care, atunci când se întoarce la staul, își dă seama că lipsește o oaie, le lasă pe cele 99 și merge să o caute, să caute una dintre ele. Însă, frați și surori, noi avem una dintre ele; ne lipsesc cele 99! Trebuie să ieșim, trebuie să mergem la ele! În această cultură – să fim sinceri – avem numai una dintre ele, suntem minoritate! Și noi simțim fervoarea, zelul apostolic de a merge și a ieși și a găsi pe celelalte 99? Aceasta este o responsabilitate mare și trebuie să-i cerem Domnului harul generozității și curajul și răbdarea pentru a ieși, pentru a ieși ca să vestim Evanghelia. Ah, acest lucru este dificil. Este mai ușor de rămas în casă, cu acea unică oiță! Este mai ușor cu acea oiță, a o pieptăna, a o drăgălăși… însă noi preoții, și voi creștinii, toți: Domnul ne vrea păstori, nu pieptănători de oi; păstori! Și atunci când o comunitate este închisă, mereu printre aceleași persoane care vorbesc, această comunitate nu este o comunitate care dă viață. Este o comunitate sterilă, nu este rodnică. Rodnicia Evangheliei vine prin harul lui Isus Cristos, dar prin intermediul nostru, al predicii noastre, al curajului nostru, al răbdării noastre.

E cam lungă treaba asta, nu-i așa? Dar nu e ușor! Trebuie să ne spunem adevărul: munca de a evangheliza, de a duce înainte harul în mod gratuit nu este ușoară, pentru că nu suntem noi singuri cu Isus Cristos; există și un adversar, un dușman care vrea să-i țină pe oameni despărțiți de Dumnezeu. Și pentru aceasta picură în inimi dezamăgirea, atunci când noi nu vedem răsplătită imediat angajarea noastră apostolică. Diavolul aruncă în fiecare zi în inimile noastre semințe de pesimism și de amărăciune, și cineva se descurajează, noi ne descurajăm. „Nu merge! Am făcut asta, nu merge; am făcut ailaltă și nu merge! Și uite la religia aceea cum atrage atâția oameni și noi nu!”. Este diavolul care inspiră asta. Trebuie să ne pregătim pentru lupta spirituală. Acest lucru este important. Nu se poate predica Evanghelia fără această luptă spirituală: o luptă de toate zilele împotriva tristeții, împotriva amărăciunii, împotriva pesimismului; o luptă de toate zilele! A semăna nu este ușor. Este mai frumos a recolta, însă a semăna nu este ușor, și aceasta este lupta de toate zilele a creștinilor.

Paul spunea că el avea urgența de a predica și el avea experiența acestei lupte spirituale atunci când spunea: „Am în trupul meu un ghimpe al satanei și în fiecare zi îl simt”. Și noi avem ghimpi ai satanei care ne fac să suferim și ne fac să mergem cu greutate și de atâtea ori ne descurajează. A ne pregăti pentru lupta spirituală: evanghelizarea cere de la noi un adevărat curaj și pentru această luptă interioară, în inima noastră, pentru a spune cu rugăciunea, cu mortificația, cu voința de a-l urma pe Isus, cu Sacramentele care sunt o întâlnire cu Isus, a-i spune lui Isus: mulțumesc, mulțumesc pentru harul tău! Vreau să-l duc celorlalți! Însă aceasta este muncă: aceasta este muncă. Acesta se numește – nu vă înspăimântați – se numește martiriu. Martiriul este asta: a duce lupta, în toate zilele, pentru a mărturisi. Acesta este martiriu. Și unora Domnul le cere martiriul vieții, dar există martiriul de toate zilele, de toate orele: mărturia împotriva duhului răului care nu vrea ca noi să fim evanghelizatori.

Și acum aș vrea să închei gândindu-mă la un lucru. În acest timp, în care gratuitatea pare să slăbească în relațiile interpersonale pentru că totul se vinde și totul se cumpără, și gratuitatea este greu de găsit, noi creștinii vestim un Dumnezeu care pentru a fi prietenul nostru nu cere nimic decât să fie primit. Singurul lucru pe care-l cere Isus: să fie primit. Să ne gândim la cei care trăiesc în disperare pentru că n-au întâlnit niciodată pe cineva care să le fi arătat atenție, să-i fi mângâiat, să-i fi făcut să se simtă prețioși și importanți. Noi, discipoli ai Celui Răstignit, putem refuza să mergem în acele locuri unde nimeni nu vrea să meargă de frica de a ne compromite sau a judecății altuia, și astfel să negăm acestor frați ai noștri vestirea Cuvântului lui Dumnezeu? Gratuitatea! Noi am primit această gratuitate, acest har, gratuit; trebuie să-l dăm, gratuit. Și asta e ceea ce, până la urmă, vreau să vă spun. Să nu ne fie frică, să nu fie frică. Să nu ne fie frică de iubire, de iubirea lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Să nu ne fie frică. Să nu ne fie frică să primim harul lui Isus Cristos, să nu ne fie frică de libertatea noastră care este dată de harul lui Isus Cristos sau, cum spunea Paul: „Nu mai sunteți sub Lege, ci sub har”. Să nu ne fie frică de har, să nu ne fie frică să ieșim din noi înșine, să nu ne fie frică să ieșim din comunitățile noastre creștine pentru a merge să le găsim pe cele 99 care nu sunt acasă. Și să mergem ca să dialogăm cu ei și să le spunem ce anume gândim, să mergem ca să le arătăm iubirea noastră care este iubirea lui Dumnezeu.

Iubiți, iubiți frați și surori: să nu ne fie frică! Să mergem înainte pentru a spune fraților noștri și surorilor noastre că noi suntem sub har, că Isus ne dă harul și asta nu costă nimic: numai trebuie primit. Înainte!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.06.2013
Publicarea pe acest sit: 18.06.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns