Discursul Papei la întâlnirea din domul din Cesena

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu clerul, persoanele consacrate,
laicii din consiliile pastorale,
membrii din curie și reprezentanții parohiilor
Domul din Cesena, 1 octombrie 2017

Iubiți frați și surori,

Vă mulțumesc pentru primirea voastră și vă salut cordial, începând de la episcopul vostru, monseniorul Douglas Regattieri. Prezența mea astăzi în mijlocul vostru exprimă înainte de toate apropierea de angajarea voastră de evanghelizare. Aceasta este misiunea principală a discipolilor lui Cristos: să vestească și să mărturisească Evanghelia cu bucurie.

Evanghelizarea este mai eficace atunci când este realizată cu unitate de intenții și cu o colaborare sinceră între diferitele realități ecleziale și între diferiții subiecți pastorali, care au în episcop punctul sigur de referință și de coeziune. Coresponsabilitate este un cuvânt-cheie, fie pentru a duce înainte lucrarea comună în domeniile catehezei, educației catolice, promovării umane și carității; fie în căutarea curajoasă, în fața provocărilor pastorale și sociale, a noi forme de cooperare și prezență eclezială în teritoriu. Este deja o mărturie eficace de credință însuși faptul de a vedea o Biserică ce se străduiește să meargă în fraternitate și în unitate. Dacă nu există asta, celelalte lucruri nu sunt de folos. Când iubirea lui Cristos este pusă mai presus de toate, chiar și de exigențe particulare legitime, atunci devenim capabili să ieșim din noi înșine, să ne descentrăm la nivel atât personal cât și de grup și, mereu în Cristos, să mergem în întâmpinarea fraților.

Rănile lui Isus rămân vizibile în atâția bărbați și femei care trăiesc la marginile societății, chiar și copii: marcați de suferință, de greutăți, de abandonare și de sărăcie. Persoane rănite de încercările dure ale vieții, care sunt umilite, care se află în închisoare sau în spital. Apropiindu-ne și îngrijindu-ne cu duioșie de aceste răni, adesea nu numai trupești ci și spirituale, suntem noi purificați și transformați de milostivirea lui Dumnezeu. Și împreună, păstori și credincioși laici, experimentăm harul de a fi purtători umili și generoși ai luminii și ai forței Evangheliei. Îmi place să amintesc, în privința acestei prime îndatoriri a diaconiei față de săraci, exemplul sfântului Vincențiu de Paoli, care în urmă cu 400 de ani începea în Franța o adevărată „revoluție” a carității. Și nouă ni se cere astăzi să intrăm cu ardoare apostolică în marea deschisă a sărăciilor din timpul nostru, conștienți însă că singuri nu putem face nimic. „Dacă Domnul nu zidește casa, în zadar se trudesc cei care o zidesc” (Ps 127,1).

De aceea, este necesar să se rezerve spațiu adecvat rugăciunii și meditării Cuvântului lui Dumnezeu: rugăciunea este forța misiunii noastre – așa cum ne-a demonstrat mai recent și sfânta Tereza de Calcutta. Întâlnirea constantă cu Domnul în rugăciune devine indispensabilă fie pentru preoți și pentru persoanele consacrate, fie pentru lucrătorii pastorali, chemați să iasă din propria „grădiniță” și să meargă spre periferiile existențiale. În timp ce zelul apostolic ne conduce să ieșim – dar mereu să ieșim cu Isus -, simțim nevoia profundă de a rămâne puternic uniți cu centrul credinței și al misiunii: inima lui Cristos, plină de milostivire și de iubire. În întâlnirea cu El, suntem contagiați de privirea sa, aceea care se așternea cu compasiune asupra persoanelor pe care le întâlnea pe drumurile din Galileea. Este vorba de a recupera capacitatea de „a privi”, capacitatea de a privi! Astăzi se pot vedea atâtea fețe prin intermediul mijloacelor de comunicare, dar există riscul de a privi tot mai puțin în ochii celorlalți. Privind cu respect și iubire persoanele putem face și noi revoluția duioșiei. Și eu vă invit pe voi s-o faceți, să faceți această revoluție a duioșiei.

Printre cei care au mai mare nevoie să experimenteze această iubire a lui Isus sunt tinerii. Mulțumire fie lui Dumnezeu, tinerii sunt parte vie a Bisericii – următoarea Adunare a Sinodului Episcopilor îi implică direct – și pot comunica celor de aceeași vârstă mărturia lor: tineri apostoli ai tinerilor, cum a scris fericitul Paul al VI-lea în exortația apostolică Evangelii nuntiandi (cf. nr. 72). Biserica se bazează mult pe ei și este conștientă de marile lor resurse, de aptitudinea lor la bine, la frumos, la libertate autentică și la dreptate. Au nevoie să fie ajutați să descopere darurile cu care Domnul i-a înzestrat, încurajați să nu se teamă în fața marilor provocări ale momentului prezent. Pentru aceasta încurajez să fie întâlniți, să fie ascultați, să se meargă cu ei, pentru ca să-l poată întâlni pe Cristos și mesajul său eliberator de iubire. În Evanghelie și în mărturia coerentă a Bisericii tinerii pot găsi acea perspectivă de viață care să-i ajute să depășească condiționările unei culturi subiectiviste care exaltă eu-l ajungând să-l idolatrizeze – acele persoane ar trebui să se numească „eu, pe mine, cu mine, pentru mine și mereu cu mine” – și să li se deschidă în schimb propuneri și proiecte de solidaritate. Și pentru a-i determina pe tineri este nevoie astăzi de a restabili dialogul dintre tineri și bătrâni, tinerii și bunicii. Se înțelege că bătrânii ies la pensie, dar vocația lor nu iese la pensie și ei trebuie să ne dea nouă tuturor, în special tinerilor, înțelepciunea vieții. Trebuie să învățăm să facem în așa fel încât tinerii să discute cu bătrânii, să meargă la ei. Profetul Ioel are o frază frumoasă în capitolul 3, versetul 1: „Bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni”. Și aceasta este rețeta revoluționară de astăzi. Ca bătrânii să nu intre în acea atitudine care spune: „Dar, sunt lucruri trecute, totul este ruginit…”, nu, visează! Visează! Și visul bătrânului va face ca tânărul să meargă înainte, să se entuziasmeze, să fie profet. Dar tocmai tânărul îl va face pe bătrân să viseze și după aceea să ia aceste vise. Vă rog, voi, în comunitățile voastre, în parohiile voastre, în grupurile voastre, faceți în așa fel încât să fie acest dialog. Acest dialog va face minuni.

O Biserică atentă la tineri este o Biserică familie de familii. Vă încurajez în munca voastră cu familiile și pentru familie, care vă angajează în acest an pastoral în reflecția supra educației la afectivitate și la iubire. Și revin asupra temei despre bătrâni, pentru că o am la inimă. Un tânăr care nu a învățat, care nu știe să mângâie un bătrân, îi lipsește ceva. Și un bătrân care nu are răbdare să-i asculte pe tineri, îi lipsește ceva. Amândoi trebuie să se ajute și să meargă înainte împreună. Educația la afectivitate și la iubire. Este o lucrare pe care Domnul ne-o cere s-o facem în mod deosebit în acest timp, care este un timp dificil fie pentru familie ca instituție și celulă de bază a societății, fie pentru familiile concrete, care suportă bună parte din povara crizei socio-economice fără a primi în schimb un sprijin corespunzător. Dar tocmai atunci când situația este dificilă, Dumnezeu face să se simtă apropierea sa, harul său, forța profetică a Cuvântului său. Și noi suntem chemați să fim martori, mediatori ai acestei apropieri de familii și ai acestei forțe profetice pentru familie. Și aici mă opresc asupra unui alt lucru. Când eu spovedesc și vine o femeie sau un bărbat tânăr și îmi spune că s-a săturat, că își pierde și răbdarea cu copiii pentru că are atâtea de făcut, eu, prima întrebare pe care i-o pun este: „Câți copii aveți?”, și spun, doi, trei… Și apoi pun o altă întrebare: „Vă jucați cu copiii dumneavoastră?”. Și de atâtea ori am auzit de la părinți, mai ales de la tați: „Părinte, eu când ies din casă, ei încă dorm, și când mă întorc, sunt la culcare”. Această situație socio-economică închide raportul frumos al părinților cu copiii. Trebuie să muncim pentru ca asta să nu se întâmple, pentru ca părinții să poată pierde timpuljucându-se cu copiii lor. Acest lucru este important!

Dragi preoți… Voi nu aveți copii…, da, este unul acolo, greco-catolic, care are copii; dar voi nu aveți și se spune că atunci când Dumnezeu nu dă copii, diavolul dă nepoți! Dragi preoți, vouă în mod special vă este încredințată slujirea întâlnirii cu Cristos; și asta presupune întâlnirea voastrăzilnică cu El, a fi în El. Vă urez să redescoperiți încontinuu, în diferitele etape ale drumului personal și de slujire, bucuria de a fi preoți. Nu pierdeți această bucurie! N-o pierdeți. Poate că vă va ajuta să citiți cele patru numere finale din Evangelii nuntiandi ale fericitului Paul al VI-lea: vorbește despre asta. Bucuria. A nu pierde bucuria. De atâtea ori oamenii găsesc preoți triști, toți botoși, cu față de ardei iute în oțet, și mie uneori îmi vine să mă gândesc: dar tu ce ai mâncat la micul dejun? Cafea cu lapte sau oțet? Nu. Bucuria, bucuria! Și dacă tu îl găsești pe Domnul, vei fi bucuros. Bucuria de a fi preoți, de a fi chemați de Domnul ca să-l urmăm pentru a duce cuvântul său, iertarea sa, iubirea sa, harul său. Bucuria de a termina ziua obosiți: acest lucru este frumos! Și de a nu avea nevoie de pastile pentru a dormi. Ești obosit, du-te la culcare și dormi singur. Este o chemare care nu încetează niciodată să ne uimească, chemarea Domnului. În fiecare zi ea ne este reînnoită în celebrarea euharistică și în întâlnirea cu poporul lui Dumnezeu la care suntem trimiși. Domnul să vă ajute să lucrați cu bucurie în via sa ca lucrători primitori, răbdători și mai ales milostivi. Cum era Isus. Și să puteți contagia în persoane și în comunități spiritul misionar.

Iubiți frați și surori din dieceza de Cesena-Sarsina, nu vă descurajați în fața dificultăților. Fiți tenace în a da mărturie despre Evanghelie, mergând împreună: preoți, consacrați, diaconi și credincioși laici. Uneori vor exista neînțelegeri, dar când există neînțelegeri, vorbiți despre ele, sau vorbiți cu parohul, pentru ca să vă ajute. Dar niciodată bârfele! Bârfele distrug o comunitate: o comunitate călugărească, o comunitate parohială, o comunitate diecezană, o comunitate prezbiterală. Bârfele sunt un act „terorist”. Da, bârfele înseamnă terorism, pentru că tu mergi, arunci bârfa – care este o bombă -, îl distrugi pe celălalt și pleci mulțumit. A bârfi înseamnă asta. Gândiți-vă. Ce spune Isus? „Dacă ai ceva împotriva fratelui tău, mergi, spune-i în față” (cf. Mt18,15). Fii curajos, fii curajoasă. Și dacă nu ai curajul s-o spui, mușcă-ți limba. Și așa va fi bine. În drumul vostru simțiți-vă mereu însoțiți și susținuți de promisiunea Domnului, adică forța Duhului Sfânt. Vă mulțumesc din inimă pentru această întâlnire și încredințez pe fiecare dintre voi și comunitățile voastre, proiectele și speranțele voastre, Sfintei Fecioare, pe care voi o invocați cu un titlu foarte frumos: „Madonna del popolor” [Sfânta Fecioară Maria a poporului] – nu populistă! – este mamă a poporului, este bună. Vă binecuvântez din inimă și vă cer cu rugăminte să vă rugați pentru mine. Acum vă dau binecuvântarea.

[Binecuvântarea]

Salut în fața catedralei

Vă urez duminică frumoasă! Salut corul: cântă atât de bine; precum și corala din catedrală. Pe amândouă le salut. Multe mulțumiri.

Și aici sunt tinerii: să ridice mâna, copii și tineri! Ce trebuie să facă tinerii? Ați auzit ce am spus [în discursul din catedrală]? Ce trebuie să facă?… Să discute cu?… [răspund: „Să discute cu bătrânii”] Să discute cu bătrânii. Să asculte, să discute cu bătrânii. Astfel veți deveni revoluționari.

Ciao! Mulțumesc și Domnul să vă binecuvânteze!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.10.2017
Publicarea pe acest sit: 02.10.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns