Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii mexicani

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu tinerii mexicani
Stadionul „José María Morelos y Pavón”,
Morelia, 16 februarie 2016

Bună seara! Vouă, tineri din Mexic care sunteți aici, care vă uitați la televizor, care ascultați… Și vreau să trimit un salut și o binecuvântare miilor de tineri din dieceza de Guadalajara care s-au adunat în Piața „Sfântul Ioan Paul al II-lea” pentru a urmări ceea ce se întâmplă aici; precum și atâtor altora, dar m-au informat că acolo erau mii și mii adunați ca să asculte. Și astfel suntem două „stadioane”: „Ioan Paul” din Guadalajara și noi aici și apoi atâția alții din toate părțile.

Deja cunoșteam așteptările voastre, pentru că mi-au adus schița a ceea ce mai mult sau mai puțin aveați să spuneți… – este adevărat! De ce ar trebui să vă spun o minciună? – Însă în timp ce vorbeați, aflam câteva lucruri care mi se păreau importante pentru a nu le lăsa în suspendare…

Vă spun că, atunci când am ajuns în acest ținut, am fost primit cu un călduros bun-venit și am putut constata imediat un lucru pe care îl știam de mult timp: vitalitatea, bucuria, spiritul de sărbătoare al poporului mexican. Acum, după ce v-am ascultat, dar în special după ce v-am văzut, constat din nou o altă certitudine, un lucru pe care l-am spus președintelui națiunii în primul meu salut. Una dintre cele mai mari comori ale acestui ținut mexican are fața tânără, sunt tinerii săi. Da, voi sunteți bogăția acestui ținut. Atenție: n-am spus speranța acestui ținut, am spus: bogăția.

Muntele poate să conțină minereuri prețioase care pot folosi pentru progresul omenirii: este bogăția sa, însă acea bogăție trebuie transformată în speranță cu munca, așa cum fac minerii când extrag acele minereuri. Voi sunteți bogăția, trebuie transformată în speranță. Și Daniela la sfârșit a adresat o provocare și ne-a dat și urma, despre speranță, dar toți cei care au vorbit, când subliniau dificultățile, situațiile, afirmau un adevăr foarte mare, adică faptul că toți putem trăi dar nu putem trăi fără speranță. A simți ziua de mâine. Nu se poate simți ziua de mâine dacă mai întâi unul nu reușește să aibă stimă de sine, dacă nu reușește să simtă că viața sa, mâinile sale, istoria sa au o valoare. A simți ceea ce spunea Alberto: „Cu mâinile mele, cu inima mea și cu mintea mea pot să construiesc speranță; dacă eu nu simt asta, speranța nu va putea să intre în inima mea”.

Speranța se naște când se poate experimenta că nu este pierdut totul. Și pentru aceasta este necesar exercițiul de a începe „de acasă”, de la noi înșine. Nu este pierdut totul. Eu nu sunt pierdut. Eu valorez, eu valorez mult. Vă cer tăcere acum; fiecare să răspundă în inima sa: Este adevărat că nu este pierdut totul? Eu sunt pierdut, sunt pierdută? Eu valorez? Valorez puțin? Valorez mult? Principala amenințare la adresa speranței este atunci când simți că nimănui nu-i pasă de tine sau că ești lăsat deoparte. Aceasta este marea dificultate pentru speranță: când într-o familie sau într-o societate sau într-o școală sau într-un grup de prieteni te fac să simți că le pasă de tine. Și acest lucru este dur, este dureros, însă se întâmplă – sau nu se întâmplă? Da sau nu? [„Da!”]. Se întâmplă! Acest lucru ucide, acest lucru ne doboară și acest lucru deschide poarta la atâta durere. Dar există și o altă importantă amenințare la adresa speranței – la adresa speranței ca acea bogăție, care sunteți voi, să crească și să dea rodul său – și este faptul de a te face să crezi că începi să valorezi atunci când te maschezi cu haine, mărci, cu ultimul strigăt al modei, sau când devii prestigios, important pentru că ai bani, dar în fond inima ta nu crede că tu ești vrednic de afect, vrednic de iubire și inima intuiește acest lucru. Speranța este împiedicată să vorbească de ceea ce te fac să crezi, nu te lasă să iasă în evidență asta. Principala amenințare este atunci când unul simte că banii îi folosesc pentru a cumpăra totul, inclusiv afectul celorlalți. Principala amenințare este să crezi că ești fericit pentru că ai o mașină frumoasă. Dar este adevărat că ești fericit dacă ai o mașină frumoasă?

Voi sunteți bogăția Mexicului, voi sunteți bogăția Bisericii. Permiteți-mi să vă spun o expresie din țara mea: no les estoy „sobando el lomo” – nu vă „mângâi pielea”, nu vă adulez! Și înțeleg că de multe ori devine dificil să vă simțiți bogăția atunci când vă aflați încontinuu expuși la pierderea de prieteni și de rude în mâinile traficului de droguri, ale drogurilor, ale organizațiilor criminale care seamănă teroarea. Este greu să vă simțiți bogăția unei națiuni când nu există oportunitatea unui loc de muncă demn – Alberto, ai spus clar asta -, posibilitatea de studiu și de pregătire, când nu sunt recunoscute drepturile și asta apoi duce la situații limită. Este greu să vă simțiți bogăția unui loc atunci când, datorită faptului că sunteți tineri, sunteți folosiți pentru scopuri meschine seducându-vă cu promisiuni care până la urmă nu sunt reale, sunt baloane de săpun. Și este greu să vă simțiți bogați așa. Bogăția o aveți înăuntru, speranța o aveți înăuntru, însă nu este ușor, pentru toate acestea pe care vi le spun și pe care voi înșivă le-ați spus: lipsesc oportunități de muncă și de studiu – au spus asta Roberto și Alberto. Și totuși, în pofida a toate acestea, nu încetez să repet: voi sunteți bogăția Mexicului.

Roberto, tu ai spus o frază pe care vreau s-o păstrez. Ai spus că ai pierdut ceva. Și n-ai spus: Am pierdut celularul, am pierdut portofelul cu bani, am pierdut trenul pentru că am ajuns târziu… Ai spus: Am pierdut fascinația de „a ne bucura de întâlnire”. Am pierdut fascinația de a merge împreună; am pierdut fascinația de a visa împreună. Și pentru ca această bogăție, mișcată de speranță, să meargă înainte, trebuie să mergeți împreună, trebuie să vă întâlniți, trebuie să visați împreună! Nu pierdeți fascinația de a visa! Îndrăzniți să visați! A visa, care nu este același lucru cu a fi adormiți, asta nu!

Și să nu credeți că vă spun asta – că voi sunteți bogăția Mexicului și că această bogăție merge înainte cu speranța – pentru că sunt bun, sau pentru că sunt un expert, nu, dragi prieteni, nu este așa. Vă spun asta, și sunt convins de asta, știți de ce? Pentru că asemenea vouă eu cred în Isus Cristos. Și cred că Daniela a fost foarte puternică atunci când ne-a vorbit despre asta. Eu cred în Isus Cristos, și de aceea vă spun asta. El este cel care reînnoiește încontinuu în mine speranța, El este cel care reînnoiește încontinuu privirea mea. El este cel care trezește în mine, în fiecare dintre noi fascinația de a ne bucura, fascinația de a visa, fascinația de a lucra împreună. El este cel care încontinuu mă invită să convertesc inima. Da, prietenii mei, vă spun asta pentru că în Isus eu l-am întâlnit pe Acela care este capabil să aprindă ceea ce este mai bun în mine însumi. Și grație Lui putem merge, grație Lui putem reîncepe de la capăt de fiecare dată, grație Lui putem spune: nu este adevărat că unicul mod de a trăi, de a fi tineri este a lăsa viața în mâinile traficului de droguri sau ale tuturor acelora care singurul lucru pe care-l fac este să semene distrugere și moarte. Acest lucru nu este adevărat și îl spunem grație lui Isus. Și tot grație lui Isus, lui Isus Cristos Domnul putem spune că nu este adevărat că unicul mod de a trăi pentru tineri aici este sărăcia și marginalizarea; marginalizare de oportunități, marginalizare de spații, marginalizare de formare și educație, marginalizare de speranță. Isus Cristos este cel care dezminte toate tentativele de a vă face inutili, sau simpli mercenari de ambiții ale altuia. Ambițiile altuia sunt cele care vă marginalizează, pentru a vă folosi în toate acele lucruri pe care le-am spus, pe care le știți și care se termină în distrugere. Și singurul care mă poate ține foarte tare de mână este Isus Cristos. El face în așa fel încât această bogăție să se transforme în speranță.

Mi-ați cerut un cuvânt de speranță: acela pe care-l am să vi-l spun, acela care este la baza a toate, se numește Isus Cristos. Când totul pare greu, când pare că lumea se prăbușește peste noi, îmbrățișați crucea sa, îmbrățișați-l pe El și, vă rog, nu va despărțiți niciodată de mâna sa, chiar dacă vă duce înainte târându-vă; și dacă o dată cădeți, lăsați-vă ridicați de El. Alpiniștii au un cântec foarte frumos, pe care mie îmi place să-l repet tinerilor, un cântec pe care-l cântă în timp ce urcă: „În arta de a urca, succesul nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut”. Aceasta este arta. Și cine este singurul care te poate apuca de mână pentru ca tu să nu rămâi căzut? Isus Cristos, numai El. Isus Cristos care, uneori, îți trimite un frate pentru ca să-ți vorbească și să te ajute. Nu ascunde mâna ta atunci când ai căzut. Nu-i spune: Nu mă privi că sunt înnămolit sau înnămolită. Nu mă privi, pentru că de acum nu mai este remediu. Numai lasă-te prins de mână și prinde acea mână și bogăția pe care o ai înăuntru, murdară, înnămolită, considerată pierdută, va începe, prin speranță, să dea rodul său. Dar mereu cu mâna strânsă de mâna lui Isus Cristos. Acesta este drumul. Nu uitați: „În arta de a urca, succesul nu se află în a nu cădea, ci în a nu rămâne căzut”. Nu vă permiteți să rămâneți căzuți! Niciodată! De acord? Și dacă vedeți un prieten sau o prietenă care a avut o alunecare în viață și a căzut, mergi și oferă-i mâna ta; dar s-o oferi cu demnitate: pune-te alături de el, alături de ea, ascultă… Nu spune: îți dau rețeta! Nu, ca prieten, cu calm, dă-i forță cu cuvintele tale, cu ascultarea ta: acel medicament care se uită: „ascultare-terapia”. Lasă-l să vorbească, lasă să-ți povestească, și atunci, puțin câte puțin, îți va întinde mâna și tu îl vei ajuta în numele lui Isus Cristos. Dar dacă mergi dintr-o dată și începi să-i faci predică, și hai și hai, la sfârșit, săracul, îl mai rău decât era… Este clar? Nu vă dezlipiți niciodată de mâna lui Isus Cristos, nu vă îndepărtați niciodată de El. Și dacă vă îndepărtați, ridicați-vă din nou și mergeți înainte: El înțelege ce sunt aceste lucruri. Pentru că împreună cu Isus Cristos este posibil să trăiți pe deplin, împreună cu El este posibil să credeți că merită să trăiți; că merită să dați ceea ce este mai bun din voi, să fiți ferment, sare și lumină printre prieteni, în cartier, în comunitate, în familie – după aceea, Rosario, voi vorbi un pic despre ceea ce ai spus tu despre familie.

Pentru aceasta, dragi prieteni, din partea lui Isus vă cer să nu vă lăsați excluși, nu vă lăsați disprețuiți, nu vă lăsați tratați ca o marfă. Isus ne-a dat mereu un sfat pentru asta, pentru a nu ne lăsa excluși, pentru a nu ne lăsa disprețuiți, pentru a nu ne lăsa tratați ca o marfă: „fiți, așadar, înțelepți ca șerpii și simpli ca porumbeii” (Mt 10,16). Cele două virtuți împreună. Tinerilor nu le lipsește vivacitatea; uneori, le lipsește înțelepciunea, pentru a nu fi naivi. Ambele lucruri: înțelepți dar simpli, buni. Desigur, pentru acest drum probabil nu veți avea ultimul model de mașină, nu veți avea portofelul plin cu bani, dar veți avea ceva ce nimeni nu va putea să vă ia, adică experiența de a vă simți iubiți, îmbrățișați și însoțiți. Este fascinația de a vă bucura de întâlnire, fascinația de a visa în întâlnirea cu toți. Este experiența de a vă simți familie, de a vă simți comunitate. Este experiența de a putea privi lumea în față, cu capul sus! Fără mașină, fără bani, dar cu capul sus! Demnitatea!

Trei cuvinte pe care acum le repetăm: bogăție, pentru că ne-a fost dată; speranță, pentru că vrem să ne deschidem la speranță; demnitate. Repetăm: bogăție, speranță și demnitate [repetă]. Bogăția pe care Dumnezeu v-a dat-o vouă: voi sunteți bogăția Mexicului; speranța pe care v-o dă Isus Cristos; demnitatea pe care v-o dă faptul de a nu vă lăsa „mângâiați pe piele”, și să fiți marfă pentru sacoșa altora.

Astăzi Domnul continuă să vă cheme, continuă să vă convoace, așa cum a făcut indianul Juan Diego. Vă invită să construiți un sanctuar. Un sanctuar care nu este un loc fizic, ci o comunitate, un sanctuar numit parohie, un sanctuar numit națiune. Comunitatea, familia, faptul de a ne simți cetățeni este unul dintre principalele antidoturi împotriva a tot ceea ce ne amenință, pentru că ne face să ne simțim parte a acestei mari familii a lui Dumnezeu. Nu pentru a ne refugia, pentru a ne închide, pentru a scăpa de pericolele vieții și de provocări; dimpotrivă, pentru a ieși ca să-i invităm pe alții, pentru a ieși ca să vestim tuturor că a fi tineri în Mexic este cea mai mare bogăție și de aceea nu poate fi sacrificată. Și pentru că bogăția este capabilă să aibă speranță și ne dă demnitate. Încă o dată cele trei cuvinte: bogăție, speranță și demnitate. Dar acea bogăție pe care Dumnezeu ne-a dat-o și pe care trebuie s-o facem să crească.

Isus, Cel care ne dă speranța, niciodată nu ne-ar invita să fim călăi, ci ne numește discipoli, ne numește prieteni. Isus niciodată nu ne-ar trimite să murim, ci totul în El este invitație la viață. O viață în familie, o viață în comunitate; o familie și o comunitate în favoarea societății. Și aici, Rosario, reluând ceea ce ai spus tu, un lucru foarte frumos: „În familie se învață apropierea”. Se învață solidaritatea, se învață să se împărtășească, să se discearnă, să se ducă înainte problemele unii altora, să se certe și să se pună de acord, să se discute și să se îmbrățișeze și să se sărute. Familia este prima școală a națiunii și în familie este acea bogăție pe care o aveți voi. Familia este aceea care păstrează această bogăție, în familie puteți să găsiți speranță, pentru că este Isus, și în familie puteți să aveți demnitate. Niciodată, niciodată să nu puneți deoparte familia! Familia este piatra unghiulară a construcției unei mari națiuni. Voi sunteți bogăție, aveți speranță și visați… – și Rosario a vorbit și despre faptul de a visa -: voi visați să aveți o familie? [„Da!”].

Iubiți frați, voi sunteți bogăția acestei țări și când vă îndoiți de asta, priviți-l pe Isus Cristos, care este speranța, Cel care dezminte toate tentativele de a vă face inutili, sau simpli mercenari ai ambițiilor altuia.

Vă mulțumesc pentru această întâlnire și vă cer să vă rugați pentru mine. Mulțumesc!

[La sfârșitul întâlnirii:]

Vă invit să o rugăm împreună pe Mama noastră de Guadalupe și să-i cerem ca să ne facă conștienți de bogăția pe care Dumnezeu ne-a dat-o; ca să facă să crească în noi, în inima noastră, speranța în Isus Cristos; și ca să mergem în viață cu demnitate de creștini.

[Recitarea rugăciunii „Bucură-te, Marie” și Binecuvântarea]

Și vă rog nu uitați să vă rugați pentru mine! Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.02.2016
Publicarea pe acest sit: 17.02.2016
Etichete: , ,

Comments are closed