Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii kenyeni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu tinerii kenyeni
pe Stadionul Kasarani din Nairobi,
vineri, 27 noiembrie 2015

[în engleză]

Multe mulțumiri pentru Rozariul pe care v-ați rugat pentru mine: mulțumiri, multe mulțumiri!

Mulțumesc pentru prezența voastră, pentru prezența voastră entuziastă, aici! Mulțumesc lui Linette și mulțumesc lui Manuel pentru reflecțiile voastre!

[în spaniolă]

Există o întrebare la baza tuturor întrebărilor pe care mi le-a adresat Linette și Manuel: „De ce se au loc diviziunile, luptele, războiul, moartea, fanatismul, distrugerea printre tineri? De ce există această dorință de a ne autodistruge?”. În prima pagină a Bibliei, după toate minunățiile pe care le-a făcut Dumnezeu, un frate își ucide propriul frate. Spiritul răului ne duce la distrugere; spiritul răului ne duce la neunire, ne duce la tribalism, la corupție, la dependența de droguri… Ne duce la distrugere prin fanatism.

Manuel mă întreba: „Ce-i de făcut pentru ca un fanatism ideologic să nu ne fure un frate, să nu ne fure un prieten?” Există un cuvânt care poate să pară incomod, dar nu vreau să-l evit pentru că voi l-ați folosit înaintea mea: l-ați folosit când mi-ați adus Rozariile, numărând Rozariile pe care v-ați rugat pentru mine; l-a folosit și episcopul, când v-a prezentat și a spus că v-ați pregătit pentru această vizită cu rugăciune. Primul lucru pe care eu l-aș răspunde este că un bărbat sau o femeie pierde ce este mai bun din ființa sa umană, pierde ce este mai bun din omenitatea sa, când uită să se roage, pentru că se simte atotputernic, pentru că nu simte nevoia să ceară ajutor de la Domnul în fața atâtor tragedii.

Viața este plină de dificultăți, dar există două moduri de a privi la dificultăți: ori sunt privite drept ceva care te blochează, care te distruge, care te ține oprit, ori sunt privite ca o oportunitate reală. Vă revine vouă să alegeți. Pentru mine, o dificultate este un drum de distrugere sau este o oportunitate pentru a depăși situația mea, aceea a familiei mele, a comunității mele, a țării mele?

Tineri și tinere, nu trăim în cer, trăim pe pământ. Și pământul este plin de dificultăți. Pământul este plin nu numai de dificultăți, dar și de invitații de a devia spre cel rău. Însă există ceva ce voi toți tinerii aveți, care durează pentru un anumit timp, un timp mai mult sau mai puțin lung: capacitatea de a alege ce drum vreau să aleg, care dintre aceste lucruri vreau să-l aleg: să mă las înfrânt de dificultate, sau să transform dificultatea într-o oportunitate pentru ca să pot învinge eu?

Câteva dintre dificultățile pe care voi le-ați menționat sunt adevărate provocări. Deci mai întâi o întrebare: voi vreți să depășiți aceste provocări sau să vă lăsați învinși de provocări? Voi sunteți ca acei sportivi care, atunci când vin aici să joace pe stadion, vreți să învingeți, sau ca aceia care deja au vândut altora victoria și și-au pus banii în buzunar? Vă revine vouă alegerea!

O provocare pe care a menționat-o Linette este aceea a tribalismului. Tribalismul distruge o națiune; tribalismul înseamnă a ține mâinile ascunse în spate și a avea o piatră în fiecare mână pentru a o arunca împotriva altuia. Tribalismul se învinge numai cu urechea, cu inima și cu mâna. Cu urechea, ascultând: care este cultura ta? De ce ești așa? De ce are tribul tău acest obicei, această obișnuință? Tribul tău se simte superior sau inferior? Cu inima: odată ce am ascultat cu urechile răspunsul, deschid inima mea; și apoi întind mâna pentru a continua dialogul. Dacă voi nu dialogați și nu vă ascultați între voi, atunci va exista mereu tribalismul, care este ca o molie care roade societatea. Ieri – pentru voi facem asta azi – a fost declarată o zi de rugăciune și de reconciliere. Eu vreau să vă invit acum, pe voi toți tinerii, Linette și Manuel, să veniți aici, să ne luăm cu toții de mână; ne ridicăm în picioare și ne luăm de mână ca semn împotriva tribalismului. Toți suntem o unică națiune! Toți suntem o unică națiune! Așa trebuie să fie inima noastră. Tribalismul nu înseamnă numai a ridica mâna astăzi, aceasta este dorința, ci este decizia. Însă tribalismul este o muncă de toate zilele. A învinge tribalismul este o muncă de toate zilele; este o muncă a urechii: a-l asculta pe celălalt; este o muncă a inimii: a deschide inima mea față de celălalt; o muncă a mâinii: a da mâna unul cu altul… Și acum să ne dăm mâna unii altora… „Nu tribalismului!”.

Așezați-vă.

O altă întrebare pe care a adresat-o Linette este despre corupție. În fond mă întreba: „Se poate justifica pur și simplu corupția prin faptul că toți păcătuiesc, că toți sunt corupți? Cum putem să fim creștini și să combatem răul corupției?”.

Eu îmi amintesc că în patria mea, un tânăr de 20-22 de ani voia să se dedice politicii; studia, era entuziast, mergea dintr-o parte în alta… A găsit de lucru într-un minister. Într-o zi a trebuit să decidă despre ceea ce trebuia să cumpere; atunci a cerut trei oferte, le-a studiat și a ales-o pe cea mai economică. Apoi a mers la biroul șefului pentru ca s-o semneze. „De ce ai ales-o pe asta?” – „Pentru că trebuie ales ceea ce este cel mai potrivit pentru finanțele țării” – „Nu, nu! Trebuie aleși cei care îți dau mai mult ca să pui în buzunar”, a spus el. Atunci tânărul a răspuns șefului: „Eu am venit să fac politică pentru a ajuta patria, pentru a o face să crească”. Și șeful i-a răspuns: „Și eu fac politică pentru a fura!”. Acesta este numai un exemplu. Dar asta nu numai în politică, ci în toate instituțiile, inclusiv Vaticanul, există cazuri de corupție. Corupția este ceva care intră înlăuntrul nostru. Este ca zahărul: este dulce, ne place, este ușor… și apoi? Ajungem rău! Sfârșim rău! Cu atât zahăr ușor, ajungem diabetici și devine diabetică și țara noastră!

De fiecare dată când acceptăm un „pliculeț”, o mită, de fiecare dată când acceptăm un „pliculeț” și ni-l punem în buzunar, distrugem inima noastră, distrugem personalitatea noastră și distrugem patria noastră. Vă rog, nu vă îndrăgostiți de acest „zahăr” care se numește corupție. „Însă, părinte, eu văd că există mulți care sunt corupți, văd atâtea persoane care se vând pentru câțiva bani, fără să se preocupe de viața celorlalți…”. Ca în toate lucrurile, trebuie început: dacă nu vrei corupția în inima ta, în viața ta, în patria ta, începe tu, acum! Dacă nu începi tu, nu va începe nici vecinul tău. Corupția ne fură și bucuria, ne bucură pacea. Persoana coruptă nu trăiește în pace.

Odată – și acesta este un fapt istoric, pe care acum vi-l povestesc – în orașul meu a murit un bărbat. Toți știam că era un mare corupt. Atunci eu am întrebat după câteva zile: cum a fost înmormântarea? Și o doamnă, care avea mult simț al umorului, mi-a răspuns: „Părinte, nu reușeam să închidem sicriul, pentru că voia să ia cu el toți banii pe care i-a furat”. Ceea ce voi furați cu corupția va rămâne aici și îi va folosi altcineva. Însă va rămâne și – acest lucru să-l reținem bine – în inima atâtor bărbați și femei care au fost răniți de exemplul tău de corupție. Va rămâne în lipsa binelui pe care ai fi putut să-l faci și nu l-ai făcut. Va rămâne în tinerii bolnavi, înfometați, pentru că de banii care erau pentru ei, din cauza corupției tale, te-ai bucurat tu. Tineri și tinere, corupția nu este un drum de viață: este un drum de moarte!

Era și o întrebare despre modul de a folosi mijloacele de comunicare pentru a răspândi mesajul de speranță al lui Cristos și a promova inițiative juste pentru ca să se vadă diferența. Primul mijloc de comunicare este cuvântul, este gestul, este zâmbetul. Primul gest de comunicare este apropierea. Primul gest de comunicare este a căuta prietenia. Dacă voi vorbiți bine între voi, dacă vă zâmbiți, dacă vă apropiați ca frați; dacă voi sunteți aproape unii de alții, chiar dacă aparțineți la triburi diferite; dacă voi sunteți aproape de cei care au nevoie, de cei care sunt săraci, de cei abandonați, de bătrânii pe care nimeni nu-i vizitează, dacă sunteți aproape de ei, aceste gesturi de comunicare sunt mai contagioase decât orice rețea de televiziune.

Între toate aceste întrebări am spus ceva ce sper să vă poată ajuta. Dar cereți-i mult lui Isus, rugați-l pe Domnul, pentru ca să vă dea forța de a distruge tribalismul, de a fi cu toții frați; pentru ca să vă dea curajul de a nu vă lăsa corupți, pentru ca să vă dea dorința de a putea comunica între voi ca frați, cu un zâmbet, cu un cuvânt bun, cu un gest de ajutor și cu apropierea.

Și Manuel în mărturia sa a adresat întrebări incisive. Mă preocupă primul lucru pe care l-a spus: „Ce putem să facem pentru a opri recrutarea celor dragi ai noștri? Ce putem face pentru a-i face să se întoarcă?” Pentru a răspunde la asta trebuie să știm pentru ce un tânăr, plin de speranțe, se lasă recrutat sau merge să caute să fie recrutat: se îndepărtează de familia sa, de prietenii săi, de tribul său, de patria sa; se îndepărtează de viață, pentru că învață să ucidă… ȘI aceasta este o întrebare pe care voi trebuie s-o adresați tuturor autorităților. Dacă un tânăr, sau un adolescent sau o adolescentă, dacă un bărbat sau o femeie, nu are loc de muncă, nu poate să studieze, ce poate să facă? Poate să fure, sau să cadă într-o formă de dependență, sau să se sinucidă… – în Europa, statisticele sinuciderilor nu sunt publicate -, sau să se înroleze într-o activitate care să-i dea un scop în viață, înșelându-l…

Primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a evita ca un tânăr să fie recrutat sau ca să încerce să se lase recrutat este instruirea și locul de muncă. Dacă un tânăr nu are loc de muncă, ce viitor îl așteaptă? De aici vine ideea de a se lăsa recrutat. Dacă un tânăr nu are posibilitatea de a primi o educație, chiar o educație de urgență, de mici funcții, ce anume poate să facă? Aici este pericolul! Este un pericol social, care merge dincolo de noi, dincolo de țară, pentru că depinde de un sistem internațional, care este nedrept, care nu are în centrul economiei persoana, ci dumnezeul ban. Ce anume pot să fac pentru a-l ajuta sau pentru a-l face să se întoarcă? Înainte de toate să te rogi. Însă cu putere! Dumnezeu este mai puternic decât orice campanie de recrutare. Și apoi? Să-i vorbești cu afect, cu duioșie, cu iubire și cu răbdare. Să-l inviți să vadă un meci de fotbal, să-l inviți să faceți o plimbare, să-l inviți să stea împreună în grup. Să nu-l lași singur. Asta e ceea ce-mi vine în minte acum.

Desigur există – este a doua întrebare a ta – există comportamente care dăunează, comportamente în care se caută fericiri trecătoare, dar care ajung apoi să vă dăuneze. Întrebarea pe care mi-ai adresat-o, Manuel, este o întrebare a unui profesor de teologie: „Cum putem înțelege că Dumnezeu este Tatăl nostru? Cum putem vedea mâna lui Dumnezeu în tragediile vieții? Cum putem găsi pacea lui Dumnezeu?”. Această întrebare și-o adresează bărbații și femeile din toată lumea, într-un mod sau în altul. Și nu găsesc o motivație. Există întrebări la care, oricând ne-am strădui să răspundem, nu reușim să găsim un răspuns. „Cum pot vedea mâna lui Dumnezeu într-o tragedie a vieții?”. Există un singur răspuns: nu, nu există răspuns. Există un singur drum, a privi la Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a dat pentru a ne mântui pe noi toți. Dumnezeu însuși s-a făcut tragedie. Dumnezeu însuși s-a lăsat distrus pe cruce. Și când vine momentul în care nu înțelegeți, când sunteți disperați și când lumea cade peste voi, priviți Crucea! Acolo este falimentul lui Dumnezeu; acolo este distrugerea lui Dumnezeu. Dar acolo este și provocare pentru credința noastră: speranța. Pentru că istoria nu s-a terminat în acel faliment: a fost Învierea care ne-a reînnoit pe toți.

Vă voi spune o destăinuire… Vă este foame? Este ora 12.00… Nu? Atunci vă voi spune o destăinuire. În buzunar am mereu două lucruri [le scoate din buzunar și le arată]: un rozariu, un rozariu pentru a mă ruga; și un lucru care pare straniu… Ce este asta? Asta este istoria falimentului lui Dumnezeu, este o Via Crucis, o mică Via Crucis [arată o trusă care se deschide și conține mici imagini]: cum a suferit Isus de când a fost condamnat la moarte până când a fost înmormântat… Și cu aceste două lucruri încerc să fac ce pot mai bine. Dar grație acestor două lucruri nu pierd speranța.

O ultimă întrebare a „teologului” Manuel: „Ce cuvinte aveți pentru tinerii care nu au trăit iubirea în propriile familii? Este posibil de ieșit din această experiență?”. Peste tot există tineri abandonați, fie pentru că au fost abandonați la naștere, fie pentru că viața i-a abandonat, familia, părinții, și nu simt afectul familiei. Pentru aceasta familia este așa de importantă. Apărați familia! Apărați-o mereu. Peste tot există nu numai copii abandonați, ci și bătrâni abandonați, care stau acolo fără ca să-i viziteze cineva, fără ca să-i iubească cineva… Cum se poate ieși din această experiență negativă, de abandonare, de lipsă de iubire? Există numai un remediu pentru a ieși din aceste experiențe: a face ceea ce eu nu am primit. Dacă voi nu ați primit înțelegere, fiți înțelegători cu alții; dacă voi nu ați primit iubire, iubiți-i pe ceilalți; dacă voi ați simțit durerea singurătății, apropiați-vă de cei care sunt singuri. Carnea se îngrijește cu carnea! Și Dumnezeu s-a făcut carne pentru a ne îngriji. Să facem și noi același lucru cu alții.

Bine, cred că – înainte ca arbitrul să fluiere sfârșitul – este momentul de a încheia. Eu vă mulțumesc din inimă pentru că ați venit, pentru că mi-ați permis de a vorbi în limba mea maternă… Vă mulțumesc pentru că v-ați rugat atâtea Rozarii pentru mine. Și, vă rog, vă cer ca să vă rugați pentru mine, pentru că și eu am nevoie de asta, și mult! Și înainte de a pleca, vă cer să vă ridicați toți în picioare și să-l rugăm împreună pe Tatăl nostru din cer, care are un singur defect: nu poate să înceteze să fie Tată!

[Tatăl nostru în engleză]

[Binecuvântare în engleză]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.11.2015
Publicarea pe acest sit: 27.11.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns