Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii din Misiunea Diecezană

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu tinerii din Misiunea Diecezană
Genova, 27 mai 2017

Înainte de rugăciunea către Stăpâna Noastră a Pazei

Papa Francisc:
Vă invit să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria în tăcere: fiecare să-i spună ceea ce are în inimă. Este mama noastră, Mama lui Isus, Mama noastră. În tăcere, fiecare să-i spună ceea ce simte în inimă.

[Rugăciune către Stăpâna Noastră a Pazei]

[Salutul cardinalului Bagnasco]

Chiara Parodi
Sanctitate, ce frumos e să vă avem aici! În exortația apostolică Evangelii gaudium, dumneavoastră ați invitat toată Biserica să iasă. La sugestia cardinalului nostru, am demarat misiunea „Bucurie deplină”, pentru a prelua cuvintele pe care Isus le-a spus în Evanghelia lui Ioan: „V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină” (15,11). Vă cerem o binecuvântare asupra noastră, asupra tinerilor pe care i-am întâlnit și pe care-i vom întâlni, precum și un sfat despre modul de a fi misionari față de cei de vârsta noastră care trăiesc în situații dificile de durere și care sunt victime ale drogurilor, alcoolului, violenței și înșelăciunii celui rău. Mulțumesc! Vă iubim.

Luca Cianelli
Sfinte Părinte, dumneavoastră ați voit ca anul viitor să se desfășoare Sinodul Episcopilor dedicat tinerilor; de fapt va avea ca titlu „Tinerii, credința și discernământul vocațional”.
Noi credem că pe Dumnezeu îl întâlnim în viața de toate zilele, în cotidianitate, la școală, la locul de muncă, împreună cu prietenii, în viața de rugăciune, în tăcerea rugăciunii. Deci vă cerem dumneavoastră vreun sfat pentru a trăi viața noastră spirituală și de rugăciune. Mulțumesc!

Emanuele Santolini
Ciao, Papa Francisc. Astăzi viețile noastre au ritmuri foarte înalte, frenetice și acest lucru face dificilă întâlnirea, ascultarea și mai ales construirea de relații adevărate, de împărtășire adevărată. Astfel, mulți dintre noi tinerii eventual nu au timpul și ocaziile pentru a întâlni persoana vieții lor, persoana pe care Isus a gândit-o pentru noi, pentru a construi acel mare proiect de iubire care este căsătoria. Ne puteți da vreun sfat despre modul de a reuși să trăim o viață în plinătate și de a reuși să facem asta construind relații adevărate, depline, sincere? Mulțumesc.

Francesca Marrollo
Sfinte Părinte, în fiecare zi mass-media ne comunică realități de violență și de război, relatări de mari suferințe de departe și de aproape. Mulți de vârsta noastră, migranți care provin din țări îndepărtate, însângerate de egoisme, trăiesc astăzi în orașele noastre în condiții foarte dificile. Noi suntem convinși că, prin acești frați ai noștri și aceste surori ale noastre, Dumnezeu ne vorbește. Ce anume ne spuneți? Ce gesturi, împreună și cu comunitatea creștină adultă, putem face pentru a răspunde la aceste provocări pe care istoria, locuită de Duhul Sfânt, astăzi ni le propune? Mulțumesc!

Papa Francisc

Bună ziua!
Eu sunt un pic înspăimântat pentru că Emanuele a spus că „suntem toți frenetici”… [râde, râd]. Nu știu cum să răspund. Cardinalul a vorbit despre iubirea voastră și a spus că iubirea voastră este o iubire turbulentă și veselă. Și acest lucru este frumos. Între „frenetici”, „turbulenți” și „veseli”, facem o frumoasă salată de fructe și rezultatul va fi frumos!

Este pentru mine o bucurie să vă întâlnesc pe voi. Este o întâlnire pe care mereu o doresc: să găsesc tinerii. Ce gândesc, ce caută, ce doresc, ce provocări au și atâtea lucruri. Și voi, care nu vreți răspunsuri pre-făcute, voi vreți răspunsuri concrete dar personale, nu ca aceste haine care se cumpără pręt-ŕ-porter, nu. Răspunsuri pręt-ŕ-porter voi nu vreți. Vreți dialogul, lucruri care să atingă inima.

Chiara, mulțumesc pentru că împărtășești această experiență pe care ați trăit-o în timpul acestui an. A simți invitația lui Isus este mereu o bucurie deplină. Și Domnul spune și: „Și această bucurie deplină – în același text din Evanghelie – nimeni nu va putea să v-o ia” (cf. In 16,22). Nimeni nu v-o ia. Bucurie. Care nu este același lucru cu distracția. Da, te face fericit, bucuria, dar nu este superficială. Bucuria care merge înăuntru și se naște din inimă; și această bucurie este aceea pe care voi ați trăit-o în acest an. Îți mulțumesc.

Acum, eu aș vrea să întreb – mi-ar place, dar nu este timp și nu se poate, dar… -: cum ați simțit că această experiență pe care ați trăit-o v-a transformat: este adevărat, acest lucru, sau sunt cuvinte? De ce – aceasta este întrebarea – să mergi să faci misiune înseamnă să te lași transformat de Domnul? Noi, în mod normal, când trăim aceste lucruri, aceste activități, așa cum Chiara a subliniat bine, ne bucurăm când lucrurile merg bine. Și acest lucru este bun. Dar există și o altă transformare, care de atâtea ori nu se vede, este ascunsă și se naște în viața fiecăruia dintre noi. Misiunea, a fi misionari ne face să învățăm să privim. Ascultați bine asta: a învăța să privim. A învăța să privim cu ochi noi, deoarece cu misiunea ochii se reînnoiesc. A învăța să privim orașul, viața noastră, familia noastră, tot ceea ce este în jurul nostru. Experiența misionară ne deschide ochii și inima: a învăța să privim și cu inima. Și astfel, noi încetăm să fim – permiteți-mi cuvântul – turiști ai vieții, pentru a deveni bărbați și femei, tineri care iubesc cu angajare în viață. „Turiști ai vieții”: voi i-ați văzut pe aceștia care fotografiază tot, când vin pentru turism, și nu privesc nimic. Nu știu să privească… și apoi privesc fotografiile acasă! Dar una este a privi realitatea și alta este a privi fotografia. Și dacă viața noastră este de turist, noi vom privi numai fotografiile sau lucrurile pe care le gândim despre realitate. Este o tentație, pentru tineri, de a fi turiști. Nu spun să facă o plimbare pe aici și pe acolo, nu, acest lucru este frumos! Intenționez să privesc viața cu ochi de turist, adică superficial, și să fac fotografii pentru a le privi mai târziu. Asta înseamnă că eu nu ating realitatea, nu privesc lucrurile care se întâmplă. Nu privesc lucrurile așa cum sunt. Primul lucru pe care eu l-aș răspunde, cu privire la transformarea voastră, este să părăsiți această atitudine de turiști pentru a deveni tineri cu o angajare serioasă cu viața, în mod serios. Timpul misiunii ne pregătește și ne ajută să fim mai sensibili, mai atenți și să privim cu atenție. Și atâția oameni care trăiesc cu noi, în viața zilnică, în locurile unde noi trăim, și pe care, datorită faptului că nu știm să privim, ajungem să-i ignorăm. Câți oameni despre care putem spune: „da, da, este acela, este acela”, dar nu știm să privim inima lor, nu știm ce gândesc, ce simt, pentru că niciodată inima mea nu s-a apropiat. Poate că am vorbit cu ei de atâtea ori, dar cu superficialitate. Misiunea poate să ne învețe să privim cu ochi noi, ne apropie de inima atâtor persoane, și acesta este un lucru foarte frumos, este un lucru foarte frumos!

Și distruge ipocrizia. A găsi oameni mari, adulți ipocriți este urât, dar sunt oameni mari, care fac din propria viață ceea ce vor, știu ceea ce fac… Dar a găsi un tânăr, o tânără care începe viața cu o atitudine de ipocrizie, acest lucru este sinucigaș. Ați înțeles? Este sinucigaș. Înseamnă a nu părăsi drumul turistului vieții, înseamnă a trece prefăcându-se și a nu privi inima oamenilor pentru a vorbi cu autenticitate, cu transparență.

Și apoi, există un alt lucru: tu ai spus că misiunea este frumoasă și ați învățat. Dar eu când merg în misiune, nu este numai decizia mea, aceea care mă face să merg. Există un altul care mă trimite, care mă trimite să fac misiunea. Și nu se poate face misiune fără a fi trimis de Isus. Însuși Isus e cel care te trimite, Isus este cel care te împinge la misiune și este acolo alături de tine: este chiar Isus cel care lucrează în inima ta, schimbă privirea ta și te face să privești viața cu ochi noi; nu cu ochi de turist. Ați înțeles?

Așa se învață că a trăi închiși, închiși și în „turism”, nu folosește, nu ajută. Trebuie să trăim în misiune, ceea ce presupune ca eu să-l ascult pe Cel care mă trimite, care este întotdeauna Isus, și merg la oameni, merg la alții ca să vorbesc despre viața mea, despre Isus și despre atâtea lucruri dar cu o transformare a personalității mele care mă face să privesc într-o altă manieră. De asemenea să simt lucrurile în altă manieră. Să ne gândim – pentru a înțelege bine asta – când Isus mergea pe drum, mereu printre oameni; odată (cf. Mc 5,25-34), Isus s-a oprit și a spus: „Cineva m-a atins”. Și discipolii: „Dar, Învățătorule, nu vezi că toată lumea este în jurul tău? Toți te ating!” – „Cineva m-a atins”. Isus nu era obișnuit cu faptul de a fi atins. Nu, nu era un „turist”: El înțelegea intențiile oamenilor și a înțeles că era o persoană care l-a atins pentru a fi vindecată. Și acea femeie își spune sieși: „Dacă eu îl ating, voi fi vindecată”. Tot așa și noi. Trebuie să-i cunoaștem pe oameni așa cum sunt, pentru că avem inima deschisă și nu suntem turiști printre oameni: suntem trimiși și misionari.

Misiunea ajută și să ne privim între noi, în ochi, și să recunoaștem că suntem frați între noi, că nu există un oraș și nici o Biserică a celor buni și un oraș și o Biserică a celor răi. Misiunea ne ajută să nu fim „catari”. Misiunea ne purifică de gândul că există o Biserică a celor puri și una a celor impuri: toți suntem păcătoși și toți avem nevoie de vestirea lui Cristos, și dacă eu când îl vestesc în misiune pe Isus Cristos nu mă gândesc, nu simt că mi-l spun mie însumi, mă plictisesc de persoană și eu mă cred – pot să mă cred – pur și pe celălalt ca impurul care are nevoie. Misiunea ne implică pe toți, ca popor al lui Dumnezeu, ne transformă: ne schimbă privirea, ne schimbă modul de a merge în viață, din „turist” în implicat și ne scoate din cap acea idee că există grupuri, că există în Biserică puri și impuri: toți suntem fii ai lui Dumnezeu. Toți păcătoși și toți cu Duhul Sfânt în noi, care are capacitatea de a ne face sfinți.

Tu mă întrebai – și Emanuele a întrebat același lucru – cum să fim misionari față de cei de vârsta noastră, în special față de cei care trăiesc în situații dificile, care sunt victime ale drogurilor, alcoolului, violenței, înșelării celui rău? Cred că primul lucru este să-i iubim. Nu putem face nimic fără iubire. Un gest de iubire, o privire de iubire… Tu vei putea face programe pentru a-i ajuta, dar fără iubire… Și iubire înseamnă a-ți da viața. Isus spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care-și dă viața” (cf. In 15,13). El a dat exemplul, și-a dat viața. A iubi. Dacă tu nu te simți în stare, sau măcar tu nu ai – și spun „tu”, dar spun tuturor, pentru că ea a pus întrebarea, dar o spun tuturor – dacă tu nu ai inima dispusă să iubească – Domnul ne învață să iubim – nu vei putea face o misiune bună. Misiunea va trece ca o aventură, un turism. A se pregăti și a merge cu inimă dispusă de a iubi. A-i ajuta să iubească. Unul dintre lucrurile pe care eu le întreb, nu pe fiecare persoană ci atunci când este oportunitate, în confesional, este: „Dar dumneavoastră îi ajutați pe oameni? Dumneavoastră dați de pomană?” – „Da”, spun atâția. Da, pentru că oamenii sunt buni, oamenii vor să ajute. „Și spuneți-mi: când dumneavoastră dați pomană, atingeți mâna persoanei căreia îi dați pomană, sau o retrageți imediat?”. Și acolo, unii nu știu ce să spună. Și mai mult: „Când dumneavoastră dați pomană, priviți în ochi pe acel cerșetor care cere pomană? Sau plecați în grabă?”. A iubi. A iubi înseamnă a avea capacitatea de a strânge mâna murdară sau capacitatea de a privi ochii celor care sunt în situație de degradare și de a spune: „Pentru mine, tu ești Isus”. Și acesta este începutul oricărei misiuni, cu această iubire trebuie eu să merg ca să vorbesc. Dacă eu vorbesc oamenilor gândindu-mă: „Ah, acești nesăbuiți care nu cunosc religie, eu le voi da, îi voi învăța cum să facă…”. Vă rog! Mai bine rămâi acasă și roagă-te un Rozariu, îți va face mai bine decât să mergi să faci misiune. Nu știu dacă ați înțeles acest lucru.

Și pentru ce trebuie să-i iubesc pe acești oameni? Acele victime ale drogurilor, alcoolului, violenței, înșelăciunii celui rău? În spatele tuturor acestor situații pe care le-ai amintit există o certitudine pe care noi n-o putem uita, o certitudine care trebuie să ne facă „încăpățânați” în speranță: pentru a face misiune trebuie să fim încăpățânați în speranță. Nu numai iubirea, ci și speranța, și încăpățânați. În fiecare dintre aceste persoane care sunt victime ale situațiilor dificile există o imagine a lui Dumnezeu care din diferite motive a fost maltratată, călcată în picioare. Există o istorie de durere, de răni pe care noi n-o putem ignora. Și aceasta este nebunia credinței. Când Isus ne spune: „Ai venit în închisoare și m-ai găsit pe mine” – „Dar tu ești un nebun!”: este nebunia credinței. Nebunia crucii, despre care vorbește sfântul Paul; nebunia vestirii Evangheliei. Acolo este Isus și asta înseamnă a învăța să privim cu ochii lui Isus: cum privește Isus, pe acei oameni. Cum îi privește. Dacă Isus, când ne spune – întrebările pe care ni le vor pune când vom merge în cealaltă parte (cf. Mt 25,31-46) – ne spune că El era acei oameni, este mister de iubire în inima lui Isus.

Am avut ocazia, odată – în Argentina eram obișnuit deja să vizitez închisorile – și într-o ocazie am salutat pe unul care avea peste 50 de ucideri. Și eu am rămas să mă gândesc: „Dar tu ești Isus”, pentru că El a spus că dacă tu vii să mă vizitezi în închisoare, eu sunt acolo, în acel om. Pentru a fi misionari este nevoie de această nebunie a crucii, de această nebunie a vestirii evanghelice: că Isus face minuni, că Isus nu este un vrăjitor vindecător care vindecă. Isus este în fiecare dintre noi, în fiecare dintre noi. Și probabil vreunul dintre voi în acest moment este într-o situație de păcat de moarte, este într-o situație de îndepărtare, departe de Isus, probabil… Dar Isus este acolo, așteaptă. Este acolo cu tine. Niciodată nu ne lasă. Dacă eu merg cu iubire, nu ca turist, și asta mă transformă, merg ca încăpățânat în speranță și merg știind că îl ating, îl văd, îl ascult pe Isus care lucrează în inima fiecăruia pe care îl întâlnesc în misiune. Ați înțeles? Și în privința acestora pe care tu i-ai menționat, cei mai rebutați din societate – este important – eu am spus să nu vă simțiți rău pentru a strânge mâna murdară a unui cerșetor, a acestor oameni, pentru a da un exemplu…

Noi toți suntem murdari. Și dacă El m-a mântuit, spun: mulțumesc, Doamne, pentru că și eu pot să fiu persoana aceea… Dacă eu n-am ajuns drogat, de ce, Doamne? Din voința ta. Dar dacă Domnul mi-ar fi lăsat mâna, și eu, toți [unde am fi ajuns?] Și aceasta este iubirea, harul, pe care noi trebuie să-l vestim: Isus este în acele persoane. Vă rog, să nu adjectivăm persoanele! Eu merg să fac misiune cu iubire, încăpățânarea speranței, pentru a duce un mesaj oamenilor care au un nume, nu au adjective. Și de câte ori societatea noastră disprețuiește și clasifică: „Nu, acela este un bețiv! Nu, eu nu dau pomană acestuia pentru că merge să-și cumpere un pahar de vin și nu are altă fericire, săracul om, în viață”; „Eh, nu, acesta este un drogat”; „Acesta, acela, acesta, acela…”. A nu adjectiva niciodată persoanele! A pune adjectiv persoanelor poate să facă numai Dumnezeu, numai judecata lui Dumnezeu. Și o va face: la judecata finală, definitiv, asupra fiecăruia dintre voi: „Vino, binecuvântat de Tatăl meu, pleacă, blestematule…”. Adjectivele: le face El, dar noi nu trebuie să adjectivăm niciodată: „acesta” și „acela”, „acesta, acela”. Eu merg la misiune pentru a duce mare iubire.

Apoi în acea transformare – m-am entuziasmat cu întrebarea ta, o scrisesem și am făcut reflecții – noi suntem locuitori ai unei culturi a golului, ai unei culturi de singurătate. Oamenii – și noi – înăuntru suntem singuri și avem nevoie de gălăgie pentru a nu simți acest gol, această singurătate. Aceasta este propunerea lumii și aceasta n-are nimic de-a face cu bucuria despre care am vorbit. Golul: dacă există ceva care distruge orașele noastre este această izolare. A merge în misiune înseamnă a ajuta să se iasă din izolări și a face comunitate, fraternitate. „Dar nu-mi place de acela…”. „Acela este așa…”. A nu adjectiva niciodată: Isus îi iubește pe toți. Dacă eu merg în misiune trebuie să fiu dispus să-i iubesc pe toți. Nu există acea bucurie deplină, care era ceea ce tu spuneai că îți dădea misiunea. În timp ce sunt atâția frați ai noștri cu privirea desfigurată de o societate care se apără numai cu excluderea, izolându-i pe oameni, ignorând. Niciodată, dacă noi vrem să fim misionari și să ducem Evanghelia și să avem această bucurie, niciodată să nu excludem, niciodată să nu izolăm pe nimeni, niciodată să nu ignorăm. Nu știu dacă am răspuns la ceva.

Și mulțumesc Luca pentru neliniștea ta. Genova este un oraș port, care a știut să primească istoric atâtea nave și care a generat mari navigatori! Pentru a fi discipol e nevoie de aceeași inimă a unui navigator; orizont și curaj. Dacă tu nu ai orizont și ești incapabil să-ți privește și nasul, nu vei fi niciodată un bun misionar. Dacă tu nu ai curaj, niciodată nu vei fi misionar. Este virtutea navigatorilor: știu să citească orizontul, să meargă, și au curajul pentru a merge. Să ne gândim la marii navigatori din secolul al XV-lea, atâția ieșiți de aici. Voi aveți oportunitatea de a cunoaște totul cu noile tehnici, dar aceste tehnici de informare ne fac să cădem într-o capcană de atâtea ori; pentru că în loc să ne informeze ne saturează, și când tu ești saturat orizontul se apropie, se apropie, și ai în fața ta un zid, ai pierdut capacitatea de orizont. Fiți atenți: a privi mereu ceea ce îți vând! Chiar și ceea ce îți vând în mass-media. Contemplația, capacitatea de a contempla orizontul, de a-și face o proprie judecată, a nu mânca ceea ce-ți servesc în farfurie. Aceasta este o provocare: este o provocare care cred că trebuie să ne ducă la rugăciune și să-i spunem Domnului: „Doamne, îți cer o favoare: te rog, nu înceta să mă provoci”. Provocări de orizonturi care cer curajul. Tu ești genovez? Navigator: orizont și curaj. Și tuturor genovezilor o spun: înainte! Acea rugăciune pe care eu v-o propuneam: „Doamne, îți cer o favoare, astăzi provoacă-mă”. Da, „Isuse, te rog, vino, deranjează-mă, dă-mi curajul de a putea răspunde provocării și ție”. Mie îmi place mult acest Isus care deranjează, care importunează; pentru că este Isus viu, care te mișcă înăuntru cu Duhul Sfânt. Și ce frumos un tânăr sau o tânără care se lasă deranjat de Isus; și tânărul sau tânăra care nu lasă să i se închidă gura cu ușurință, învață să nu stea cu gura închisă, care nu este mulțumit cu răspunsuri simpliste, care caută adevărul, caută profundul, merge în larg, merge înainte, înainte. Și are curajul de a-și pune întrebări despre adevăr și despre atâtea lucruri. Trebuie să învățăm să sfidăm prezentul. O viață spirituală sănătoasă generează tineri treji, care în fața unor lucruri pe care astăzi ni le propune această cultură – „normală” spun ei, poate să fie, nu știu… – să se întrebe: „Acest lucru este normal sau acest lucru nu este normal?”. Și de atâtea ori – asta o spun cu tristețe – tinerii sunt primele victime ale acestor vânzători de fum; îi fac să creadă atâtea lucruri, le pun în cap atâtea lucruri… Dar una dintre primele forme de curaj pe care voi trebuie s-o aveți este să vă întrebați: „Dar acest lucru este normal sau acest lucru nu este normal?”. Curajul de a căuta adevărul. Este normal ca în fiecare zi să crească acel sentiment de indiferență? Nu-mi pasă ce li se întâmplă altora; indiferența cu prietenii, vecinii, în cartier, la locul de muncă, în școală… Este normal – așa cum ne invita Francesca să reflectăm – ca mulți dintre cei de vârsta noastră, migranți sau care provin din țări îndepărtate, dificile, însângerate de egoisme care conduc la moarte, trăiesc în orașele noastre în condiții cu adevărat dificile? Este normal acest lucru? Este normal că Mediterana a devenit un cimitir? Este normal acest lucru? Este normal ca atâtea, atâtea țări – și nu o spun despre Italia, pentru că Italia este atât de generoasă – atâtea țări închid porțile în fața acestor oameni care sunt răniți și fug de foamete, de război, acești oameni exploatați, care vin să caute un pic de siguranță… este normal? Această întrebare: acest lucru este normal? Dacă nu este normal eu trebuie să mă implic pentru ca asta să nu se întâmple. Dragule, este nevoie de curaj pentru asta, este nevoie de curaj.

Întorcându-ne la navigatori, Cristofor Columb, care spun că era dintre ai voștri – niciodată nu se știe, dar atâția ca el sau el însuși probabil au ieșit de aici -, despre el spuneau: „Acest nebun vrea să ajungă de aici mergând acolo”. Însă acela făcuse un raționament cu privire la „normalitatea” anumitor lucruri și a făcut o mare provocare: a avut curajul. Este normal ca în fața durerii altora atitudinea noastră să fie aceea de a închide ușile? Dacă nu este normal, implică-te! Și dacă nu ai curajul de a te implica, stai liniștit și apleacă-ți capul și umilește-te în fața Domnului, cere curaj. A sfida prezentul înseamnă a avea curajul de a spune: „Există lucruri care par normale dar nu sunt normale”. Și voi, asta trebuie să vă gândiți: nu sunt lucruri voite de Dumnezeu și nu vor trebui să fie voite de noi! Și asta s-o spuneți cu forță! Acesta este Isus: intempestiv, care strică schemele noastre, proiectele noastre. Este Isus care seamănă în inimile noastre neliniștea de a ne pune această întrebare. Și acest lucru este frumos: acest lucru este foarte frumos!

Eu sunt sigur că voi genovezii sunteți capabili de mari orizonturi și de atâta curaj, dar depinde de voi dacă vreți să faceți asta: nu depinde de mine. Eu în această seară mă întorc și las sămânța. Vouă vă las provocarea, sau, cum spunem în țara noastră: „Vă arunc mănușa în față”. Voi veți vedea.

Termin cu o sugestie: în fiecare dimineață, o simplă rugăciune: „Doamne, îți cer, te rog, astăzi nu neglija să mă provoci. Da, Isuse, te rog, vino să mă deranjezi un pic și dă-mi curajul să-ți pot răspunde”.

Mulțumesc!

Voi sunteți aici, așezați, la umbră: aici suntem la răcoare [în sanctuar]. Dar afară sunt – îi auziți? Aceștia știu să facă gălăgie – atâția care au rezistat la soare, în picioare… Aplauze pentru ei! Eu îi vedeam, îi vedeam de aici. Erau toți liniștiți pentru că ascultau și au urmărit totul. Aceia mi se pare că au un pic de curaj și de orizonturi: cel puțin aceia; sper că și voi!

Acum vă voi da binecuvântarea, dar înainte de a primi binecuvântarea s-o salutăm pe Sfânta Fecioară Maria:

„Bucură-te Marie…”

[Binecuvântarea]

Salut și binecuvântare pentru deținuți
Aș vrea să dau și un salut și binecuvântarea tuturor deținuților din Genova și din Liguria care au urmărit această întâlnire. Le voi da – voi în tăcere – binecuvântarea.

[Binecuvântarea]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.05.2017
Publicarea pe acest sit: 28.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed