Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii din Diecezele de Abruzzo şi Molise

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Întâlnirea cu tinerii din
Diecezele de Abruzzo și Molise
Piața Sanctuarului din Castelpietroso
sâmbătă, 5 iulie 2014

Dragi tineri, bună după-amiază!

Vă mulțumesc pentru prezența voastră numeroasă și bucuroasă. Îi mulțumesc monseniorului Pietro Santoro pentru slujirea sa adusă pastorației tineretului; și îți mulțumesc ție, Sara, care te-ai făcut purtător de cuvânt al speranțelor și preocupărilor tinerilor din Abruzzo și Molise.

Entuziasmul și clima de sărbătoare pe care știți s-o creați sunt contagioase. Entuziasmul este contagios. Dar voi știți de unde vine acest cuvânt: entuziasm? Vine din greacă și înseamnă „a avea ceva din Dumnezeu înăuntru” sau „a fi înlăuntrul lui Dumnezeu”. Entuziasmul, când este sănătos, demonstrează asta: că unul are înăuntru ceva din Dumnezeu și exprimă asta cu bucurie. Fiți deschiși – cu acest entuziasm – la speranță și doritori de plinătate, doritori să dați semnificație viitorului vostru, întregii voastre vieți, să întrevedeți drumul potrivit pentru fiecare dintre voi și să alegeți calea care să vă aducă seninătate și realizare umană. Drum potrivit, a alege calea… ce înseamnă asta? Nu a sta pe loc – un tânăr nu poate sta pe loc! – și a merge. Asta indică a merge spre ceva; pentru că unul se poate mișca și să nu fie unul care merge, ci un „rătăcitor”, care se plimbă, se plimbă, se plimbă prin viață… Dar viața nu este făcută pentru „a se plimba prin ea„, este făcută pentru „a merge prin ea„, și aceasta este provocarea voastră!

Pe de o parte, sunteți în căutarea a ceea ce contează cu adevărat, care rămâne stabil în timp și este definitiv, sunteți în căutarea de răspunsuri care să lumineze mintea voastră și să încălzească inima voastră nu numai pentru spațiul unei dimineți sau pentru o scurtă bucată de drum, ci pentru totdeauna. Lumina în inimă pentru totdeauna, lumina în minte pentru totdeauna, inima încălzită pentru totdeauna, definitivă. Pe de altă parte, simțiți teama puternică de a greși – este adevărat, cel care merge poate greși -, simțiți frica de a vă implica prea mult în lucruri – ați simțit asta, de atâtea ori -, tentația de a lăsa mereu deschisă o cale mică de fugă, care atunci când e nevoie să poată deschidă mereu noi scenarii și posibilități. Eu merg în această direcție, aleg această direcție, dar las deschisă această ușă: dacă nu-mi place, mă întorc și plec. Acest caracter provizoriu nu face bine; nu face bine pentru îți face mintea întunecată și inima rece.

Societatea contemporană și modelele sale culturale prevalente – de exemplu, „cultura provizoriului” – nu oferă un climat favorabil formării de alegeri de viață stabile cu legături solide, construite mai degrabă pe o stâncă de iubire, de responsabilitate, decât pe nisipul emoției de moment. Aspirația la autonomia individuală este dusă până la punctul de a pune mereu totul în discuție și de a frânge cu ușurință relativă alegeri importante și îndelung cântărite, parcursuri de viață întreprinse liber cu angajare și dăruire. Asta alimentează superficialitatea în asumarea responsabilităților, deoarece în adâncul sufletelor ele riscă să fie considerate drept ceva de care oricum ne putem elibera. Astăzi aleg asta, mâine aleg ailaltă… cum bate vântul merg și eu; sau când se termină entuziasmul meu, voința mea, încep un alt drum… Și astfel se face această „plimbare” prin viață, proprie labirintului. Însă drumul nu este un labirint! Când voi umblați într-un labirint, că o iau pe aici, o iau pe aici, o iau pe aici… opriți-vă! Căutați firul pentru a ieși din labirint; căutați firul: nu se poate arde viața plimbându-vă.

Totuși, dragi tineri, inima ființei umane aspiră la lucruri mari, la valori importante, la prietenii profunde, la legături care se întăresc în încercările vieții în loc să se frângă. Ființa umană aspiră să iubească și să fie iubită. Aceasta este aspirația noastră cea mai profundă: a iubi și a fi iubit; și asta, definitiv. Cultura provizoriului nu preamărește libertatea noastră, ci ne privează de adevăratul nostru destin, de țintele cele mai adevărate și autentice. Este o viață făcută bucăți. Este trist a ajunge la o anumită vârstă, a privi drumul pe care l-am făcut și a găsi că a fost făcut din bucăți diferite, fără unitate, fără definitivitate: totul provizoriu… Nu lăsați să vi se fure dorința de a construi în viața voastră lucruri mari și solide! Asta e ceea ce vă duce înainte. Nu vă mulțumiți cu ținte mici! Aspirați la fericire, să aveți curajul, curajul de a ieși din voi înșivă, de a juca în plinătate viitorul vostru împreună cu Isus.

Singuri nu reușim. În fața presiunii evenimentelor și modelor, singuri niciodată nu vom reuși să găsim calea corectă, și chiar dacă am găsi-o, nu am avea forța suficientă pentru a persevera, pentru a înfrunta urcușurile și obstacolele neprevăzute. Și aici intră invitația Domnului Isus: „Dacă vrei… urmează-mă”. Ne invită pentru a ne însoți pe drum, nu pentru a ne exploata, nu pentru a ne face sclavi, ci pentru a ne face liberi. În această libertate ne invită pentru a ne însoți pe drum. Este așa. Numai împreună cu Isus, rugându-l și urmându-l găsim claritate de viziune și forță de a o duce înainte. El ne iubește definitiv, ne-a ales definitiv, s-a dăruit definitiv fiecăruia dintre noi. Este apărătorul nostru fratele mai mare și va fi unicul nostru judecător. Cât de frumos este să putem înfrunta evenimentele alterne ale existenței în compania lui Isus, să avem cu noi Persoana sa și mesajul său! El nu ia autonomia sau libertatea; dimpotrivă, întărind fragilitatea noastră, ne permite să fim cu adevărat liberi, liberi să facem binele, puternici pentru a continua să-l facem, capabili de a ierta și capabili de a cere iertare. Acesta este Isus care ne însoțește, așa este Domnul!

Un cuvânt pe care-mi place să-l repet, pentru că adesea îl uităm: Dumnezeu nu obosește să ierte. Și acest lucru este adevărat! Este atât de mare iubirea încât este mereu aproape de noi. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare, dar El iartă mereu, de fiecare dată când îi cerem asta.

El iartă definitiv, șterge și uită păcatul nostru dacă ne adresăm Lui cu umilință și încredere. El ne ajută să nu ne descurajăm în dificultăți, să nu le considerăm insurmontabile; și atunci, încrezându-ne în El, veți arunca din nou năvoadele pentru o pescuire surprinzătoare și îmbelșugată, veți avea curaj și speranță și în înfruntarea dificultăților care derivă din efectele crizei economice. Curajul și speranța sunt calitățile tuturor, dar îndeosebi se potrivesc tinerilor: curaj și speranță. Viitorul este desigur în mâinile lui Dumnezeu, mâinile unui Tată purtător de grijă. Asta nu înseamnă a nega dificultățile și problemele, ci a le vedea, asta da, ca provizorii și surmontabile. Dificultățile, crizele, cu ajutorul lui Dumnezeu și buna voință a tuturor pot să fie depășite, învinse, transformate.

Nu vreau să închei fără să spun un cuvânt despre o problemă care vă atinge, o problemă pe care voi o trăiți în actualitate: șomajul. Este trist a găsi tineri „nici-nici”. Ce înseamnă acest „nici-nici”? Nici nu studiază, pentru că nu pot, nu au posibilitatea, nici nu lucrează. Și aceasta este provocare pe care noi toți în mod comunitar trebuie s-o învingem. Trebuie să mergem înainte pentru a învinge această provocare! Nu putem să ne resemnăm de a pierde o întreagă generație de tineri care nu au demnitatea puternică a locului de muncă! Locul de muncă ne dă demnitate, și noi toți trebuie să facem posibilul pentru ca să nu se piardă o generație de tineri. A dezvolta creativitatea noastră, pentru ca tinerii să simtă bucuria demnității care vine din locul de muncă. O generație fără loc de muncă este în înfrângere viitoare pentru patrie și pentru omenire. Trebuie să luptăm împotriva acestui lucru. Și să ne ajutăm unii pe alții să se găsească o cale de soluționare, de ajutor, de solidaritate. Tinerii sunt curajoși, am spus asta, tinerii au speranță și – al treilea – tinerii au capacitatea de a fi solidari. Și acest cuvânt solidaritate este un cuvânt pe care nu-l place să-l audă lumea de astăzi. Unii cred că este o înjurătură. Nu, nu este o înjurătură, este un cuvânt creștin: a merge înainte cu fratele pentru a ajuta să depășească problemele. Curajoși, cu speranță și cu solidaritate.

Ne-am adunat în fața Sanctuarului Sfintei Fecioare Maria Îndurerate, ridicat în locul unde două fete din acest ținut, Fabiana și Serafina, în 1888 au avut o viziune a Maicii lui Dumnezeu în timp ce lucrau pe câmp. Maria este mamă, ne ajută mereu: când lucrăm și când suntem în căutare de loc de muncă, atunci când avem ideile clare și când suntem încurcați, când rugăciunea vine în mod spontan și când inima este aridă: El este mereu acolo pentru a ne ajuta. Maria este Mama lui Dumnezeu, mama noastră și mama Bisericii. Atâția bărbați și femei, tineri și bătrâni s-au adresat ei pentru a-i spune mulțumesc și a implora un har. Maria ne duce la Isus și Isus ne dă pacea. Să recurgem la ea încrezători în ajutorul ei, cu curaj și speranță. Domnul să binecuvânteze pe fiecare dintre voi, pe calea voastră, pe drumul vostru de curaj, de speranță și de solidaritate. Mulțumesc!

Acum s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, cu toții împreună: Bucură-te Marie…

[Binecuvântare]

Vă rog, vă cer să vă rugați pentru mine: vă rog, faceți asta! Și nu uitați: „a merge prin viață”, niciodată „a ne plimba prin viață”! Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.07.2014
Publicarea pe acest sit: 06.07.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns