Discursul Papei la întâlnirea cu tinerii chilieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu tinerii
Sanctuarul național din Maipú, Santiago,
miercuri, 17 ianuarie 2018

Ariel, și eu sunt fericit că sunt cu voi. Mulțumesc pentru cuvintele tale de bun-venit în numele tuturor celor prezenți. Sunt cu adevărat recunoscător că pot să împărtășesc acest moment cu voi care, așa cum a citit aici [pe o pancartă], „ați coborât de pe divan și v-ați încălțat”. Mulțumesc! Consider pentru mine foarte important să ne întâlnim, să mergem un pic împreună, ca să ne ajutăm să privim înainte! Și cred și că și pentru voi este important. Mulțumesc!

Și sunt fericit că această întâlnire se desfășoară aici la Maipú. În acest ținut unde, cu o îmbrățișare de fraternitate, a fost întemeiată istoria Chilei; în acest sanctuar care se ridică la intersecția drumurilor între nord și sud, care unește zăpada și oceanul și care face ca să aibă o casă cerul și pământul. O casă pentru Chile, o casă pentru voi, dragi tineri, unde Fecioara de pe muntele Carmel vă așteaptă și vă primește cu inima deschisă. Și așa cum a însoțit nașterea acestei națiuni și a însoțit atâția chilieni în cursul acestor două sute de ani, tot așa vrea să continue să însoțească acele vise pe care Dumnezeu le pune în inima voastră: vise de libertate, vise de bucurie, vise de un viitor mai bun. Aceste dorințe, așa cum spuneai tu, Ariel, de „a fi protagoniștii schimbării”. A fi protagoniști. Fecioara de pe muntele Carmel vă însoțește pentru ca să fiți protagoniștii Chilei pe care inimile voastre o visează. Și eu știu că inima tinerilor chilieni visează, și visează măreț, nu numai când sunteți un pic amețiți, nu, mereu visați măreț, pentru că din aceste ținuturi s-au născut experiențe care s-au lărgit și sa-u înmulțit prin diferite țări din continentul nostru. Și cine le-a promovat? Tineri ca voi care au știut să trăiască aventura credinței. Deoarece credința provoacă în tineri sentimente de aventură, care invită să călătorească prin peisaje incredibile, deloc ușoare, deloc liniștite…, dar vouă vă plac aventurile și provocările…, în afară de aceia care încă nu au coborât de pe divan: coborâți repede! Așa putem continua… Voi care sunteți specialiști, încălțați-i… Ba chiar, vă plictisiți când nu aveți provocări care să vă stimuleze. Asta se vede, de exemplu, de fiecare dată când se întâmplă o catastrofă naturală: aveți o capacitate enormă de a vă mobiliza care vorbește despre generozitatea inimilor voastre. Mulțumesc.

Și am voit să încep de la această referință la patrie, pentru că drumul înainte, visele care trebuie să fie realizate, privirea mereu spre orizont trebuie să se facă având picioarele pe pământ și se începe cu picioarele pe pământul patriei. Și dacă voi nu iubiți patria voastră, eu nu cred că puteți să-l iubiți pe Isus și că puteți să-l iubiți pe Dumnezeu. Iubirea față de patrie este o iubire față de mamă: o numim „mama patrie” pentru că aici ne-am născut; dar ea însăși, ca orice mamă, ne învață să mergem și ni se dăruiește nouă pentru ca s-o facem să trăiască în alte generații. Pentru aceasta am voit să încep cu această referință la mama, la mama patrie. Dacă nu sunteți patrioți – nu naționaliști, patrioți – nu veți face nimic în viață. Să iubiți țara voastră, tineri și tinere, să iubiți Chile a voastră! Dați ceea ce este mai bun din voi pentru Chile a voastră.

În munca mea ca episcop, am putut să descopăr că există multe, dar cu adevărat multe idei bune în inimile și în mințile tinerilor. Este adevărat, voi sunteți neliniștiți, căutători, idealiști. Știți cine are probleme? Problema o avem noi adulții, când ascultăm aceste idealuri, aceste neliniști ale tinerilor și cu față de mari înțelepți spunem: „Gândește așa pentru că este tânăr; în curând se va maturiza”, sau mai rău: „se va corupe”. Și așa este, în spatele acelui „în curând se va maturiza”, împotriva acestor iluzii și vise, se ascunde acel tacit „în curând se va corupe”. Atenție la asta! A vă maturiza înseamnă a crește și a face să crească visele și a face să crească aspirațiile, a nu coborî garda și a vă lăsa cumpărați pe doi bani, asta nu înseamnă a vă maturiza. Deci, atunci când noi adulții gândim asta, să nu ne ascultați. Pare că în acest „în curând se va maturiza” spus de noi cei mari, pare că vă aruncăm pe spate o pătură udă pentru a vă face să tăceți, pare să se ascundă faptul că a ne maturiza înseamnă a accepta nedreptățile, a crede că nu putem face nimic, că totul a fost așa mereu: „De ce trebuie să schimbăm, dacă a fost așa mereu, dacă s-a făcut așa mereu?”. Aceasta este corupție. A vă maturiza, adevărata maturitate înseamnă a duce înainte visele, aspirațiile voastre, împreună, confruntându-vă reciproc, discutând între voi, dar privind înainte mereu, nu coborând garda, nu vânzând aceste aspirații. Este clar? [strigă: „Da!”]

Ținând cont de toată această realitate a tinerilor, iată pentru ce se realizează… [se oprește pentru că o tânără se simte rău]… Să așteptăm un minut ca să o ia pe această soră a noastră care s-a simțit rău și s-o însoțim cu o mică rugăciune pentru ca să-și revină imediat… Pentru această realitate a voastră a tinerilor aș vrea să vă anunț că am convocat Sinodul despre credința și despre discernământul în voi tinerii și în afară de asta Întâlnirea tinerilor. Pentru că Sinodul îl facem noi episcopii, reflectând despre tineri, dar, știți, mie îmi este frică de filtre, pentru că uneori opiniile tinerilor pentru a ajunge la Roma trebuie să treacă prin diferite conexiuni și aceste propuneri pot să ajungă foarte filtrate, nu de companiile aeriene, ci de cei care le transcriu. Pentru aceasta vreau să-i ascult pe tineri și pentru aceasta se face această Întâlnire a tinerilor, întâlnire în care voi veți fi protagoniști: tineri din toată lumea, tineri catolici și tineri necatolici; tineri creștini și de alte religii; și tineri care nu știu dacă ei cred sau nu cred: toți. Pentru a-i asculta, pentru a ne asculta, direct, pentru că este important ca voi să vorbiți, ca să nu vă lăsați reduși la tăcere. Nouă ne revine să vă ajutăm pentru ca să fiți coerenți cu ceea ce spuneți, aceasta este lucrarea cu care vă putem ajuta; dar dacă voi nu vorbiți, cum vom putea să vă ajutăm? Și să vorbiți cu curaj și să spuneți ceea ce gândiți. Așadar asta o puteți face în săptămâna de întâlnire înainte de Duminica Floriilor, în care vor veni [la Roma] delegații de tineri din toată lumea, pentru a ne ajuta să facem în așa fel încât Biserica să aibă o față tânără.

Odată, recent, o persoană mi-a spus: „Eu nu știu dacă să vorbesc despre Sfânta Maică Biserică – vorbea despre un loc specific – sau despre Sfânta Bunică Biserică!”. Nu, nu, Biserica trebuie să aibă o față tânără și în asta voi trebuie să ne ajutați. Însă, desigur, o față tânără reală, plină de viață, nu tânără pentru că este machiată cu creme care întineresc, nu, asta nu folosește, ci tânără pentru că din adâncul inimii se lasă interpelată. Și de acest lucru avem nevoie noi, Sfânta Maică Biserică, din partea voastră: să ne interpelați. Și după aceea, pregătiți-vă pentru răspuns; dar noi avem nevoie ca să ne interpelați, Biserica are nevoie ca voi să deveniți majori și să aveți curajul să ne spuneți: „Asta îmi place; acest drum mi se pare că este cel care trebuie parcurs; asta nu merge bine, aceasta nu este o punte ci este un zid”, și așa mai departe. Spuneți-ne ceea ce simțiți, ceea ce gândiți și asta elaborați-o între voi în grupurile de la această întâlnire și după aceea asta va merge la Sinod, unde cu siguranță va fi o reprezentare a voastră, dar Sinodul îl vor face episcopii cu reprezentarea voastră, care-i va aduna pe toți. Deci pregătiți-vă pentru această întâlnire și celor care vor merge la această întâlnire dați-le ideile voastre, așteptările voastre, ceea ce simțiți în inimă. Câtă nevoie de voi are Biserica, și Biserica chiliană, pentru „a ne zgudui” și a ne ajuta să fim mai aproape de Isus! Asta e ceea ce vă cerem: să ne zguduiți dacă suntem statici, să ne ajutați să fim mai aproape de Isus. Întrebările voastre, voința voastră de a ști, voința voastră de a fi generoși cer de la noi ca să fim mai aproape de Isus. Toți suntem chemați, mereu din nou, să fim aproape de Isus. Dacă o activitate, un plan pastoral, dacă această întâlnire nu ne ajută să fim mai aproape de Isus, am pierdut timpul, am pierdut o după-amiază, ore de pregătire. Ajutați-ne să fim mai aproape de Isus. Și asta o cerem celei care ne poate conduce de mână. Să privim la Mama [îndreptat spre statuia Fecioarei]: fiecare îi inima sa să-i spună cu cuvintele sale, ei care este prima discipolă, ca să ne ajute să fim mai aproape de Isus. Din inimă, fiecare personal.

Și permiteți-mi să vă povestesc o anecdotă. Vorbind într-o zi cu un tânăr l-am întrebat cea anume ar putea să-l indispună: „Ce anume te indispune?” – deoarece contextul era de așa natură pentru a-i putea pune această întrebare. Și el mi-a spus: „Când se descarcă bateria celularului sau când pierd semnalul de interne”. L-am întrebat: „De ce?”. Mi-a răspuns: „Părinte, este simplu, pierd tot ceea ce se întâmplă, rămân în afara lumii, parcă atârnat. În acele moment, alerg să caut un încărcător de baterii sau o rețea wi-fi și password-ul pentru a mă reconecta”. Acel răspuns m-a învățat, m-a făcut să mă gândesc că ni se poate întâmpla același lucru cu credința. Toți suntem entuziaști, credința se reînnoiește – o zi de reculegere, o predică, o întâlnire, vizita papei – credința crește, dar după un prim timp de drum și de elan inițial, sunt momente în care, fără să ne dăm seama, începe să scadă „intensitatea semnalului” nostru, puțin câte puțin, și acel entuziasm, acea voință de a rămâne conectați cu Isus începe să se piardă și începem să rămânem fără conexiune, fără baterie, și atunci ne cuprinde indispoziția, devenim descurajați, triști, fără putere și începem să vedem totul negativ. Când rămânem fără această „conexiune” care este aceea care dă viață viselor noastre, inima începe să piardă puterea, să rămână și ea fără încărcare și, așa cum spune acel cântec, „zgomotul dimprejur și singurătatea orașului ne izolează de toate. Lumea care se răstoarnă încearcă să mă scufunde în ea înecând ideile mele”[1]. Vi s-a întâmplat vreodată? Fiecare să răspundă înlăuntrul său…, nu vreau să-i fac să se rușineze pe cei cărora nu li s-a întâmplat… Mie mi s-a întâmplat.

Fără conexiune, fără conexiunea cu Isus, fără această conexiune ajungem să înecăm ideile noastre, să înecăm visele noastre, să înecăm credința noastră și atunci ne umplem de indispoziție. Ca protagoniști – cum suntem și vrem să fim – putem ajunge să credem că este același lucru a face sau nu face ceva. „Dar de ce pierzi timpul? – spune tânărul pesimist – distrează-te, las-o baltă, toate aceste lucruri știm cum se termină, lumea nu se schimbă, ia-o așa cum vine și mergi înainte…”. Și rămânem, simțim că rămânem „în afara lumii”, în mica mea lume unde stau liniștit, acolo, pe divanul meu… Mă preocupă atunci când, pierzând „semnalul”, mulți cred că nu au nimic de dat și rămân parcă pierduți. „Hai, tu ai ceva de dat!” – „Nu, nu, este un dezastru… Eu încerc să studiez, să iau o diplomă, să mă căsătoresc, și apoi gata, nu vreau probleme, și așa totul se termină rău…”. Asta este atunci când se pierde conexiunea. Să nu crezi niciodată că nu ai nimic de dat sau că nu ai nevoie de nimeni. Mulți oameni au nevoie de tine, gândește-te. Fiecare dintre voi să se gândească la asta în inima sa: mulți oameni au nevoie de mine. Acel gând, așa cum îi plăcea lui Hurtado să spună, „este sfatul diavolului” – „nimeni nu are nevoie de mine” – care vrea să te facă să crezi că nu valorezi nimic… dar pentru a lăsa lucrurile așa cum sunt. Pentru aceasta te face să crezi că nu valorezi nimic: pentru ca să nu schimbi nimic. Deoarece unicul care poate să facă o schimbare în societate este tânărul, unul dintre voi. Noi, suntem deja „de cealaltă parte”… [Un alt tânăr leșină] Mulțumesc, între paranteze, pentru că aceste leșinuri sunt semn a ceea ce simt mulți dintre voi… De cât timp sunteți aici? Îmi spuneți? [unii răspund] Mulțumesc! Toți, spuneam, suntem importanți și toți avem ceva de dat… cu un mic moment de tăcere fiecare dintre voi se poate întreba, serios, în inima sa: „Ce am eu de dat în viață?”. Și câți dintre voi vor să spună: „Nu știu”. Nu știi ce ai de dat? Ai înlăuntrul tău și nu cunoști. Încearcă să găsești în grabă pentru a da. Lumea are nevoie de tine, patria are nevoie de tine, societatea are nevoie de tine. Tu ai ceva de dat. Nu pierde conexiunea.

Tinerii din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi voiau acel semnal, căutau acel semnal care să-i ajute să mențină viu focul în inimile lor. Acei tineri, care erau cu Ioan Botezătorul, voiau să știe cum să încarce bateria inimii. Andrei și celălalt discipol – care nu spune numele, și putem să ne gândim că acel discipol poate să fie fiecare dintre noi – căutau password-ul pentru a se conecta cu Acela care este „cale, adevăr și viață” (In 14,6). Erau conduși de Ioan Botezătorul. Și cred că voi aveți un mare sfânt care vă poate conduce, un sfânt care cânta cu viața sa: „Bucuros, Doamne, bucuros!”. Hurtado avea o regulă de aur, o regulă pentru a aprinde inima sa cu acel foc capabil să mențină vie bucuria. Pentru că Isus este acel foc care-l înflăcărează pe cel care se apropie de El.

Este password-ul lui Hurtado pentru a se reconecta, pentru a menține semnalul era foarte simplu… Cu siguranță niciunul dintre voi nu a adus telefonul… să vedem… Mi-ar plăcea ca să-l puneți pe celularele voastre. Dacă vreți, eu vi l-am spus. Hurtado se întreabă – și acesta este password-ul –: „Ce ar face Cristos în locul meu?”. Cine poate, să-l introducă. „Ce ar face Cristos în locul meu?”. Ce ar face Cristos în locul meu la școală, la universitate, pe stradă, acasă, cu prietenii, la muncă; în fața celor care fac pe grozavii: „Ce ar face Cristos în locul meu?”. Când mergeți să dansați, când faceți sport sau mergeți la stadion: „Ce ar face Cristos în locul meu”. Acesta este password-ul. Aceasta este încărcarea pentru a aprinde inima noastră, pentru a aprinde credința și scânteia din ochii noștri. Să nu plece. Asta înseamnă a fi protagoniști ai istoriei. Ochi scânteietori pentru că am descoperit că Isus este izvor de viață și de bucurie. Protagoniști ai istoriei, pentru că vrem să contagiem acea scânteie în atâtea inimi stinse, opace, care au uitat ce înseamnă a spera; în atâția care sunt apatici și așteaptă ca să-i invite cineva și să-i provoace cu ceva care să merite. A fi protagoniști înseamnă a face ceea ce a făcut Isus. Acolo unde ești, cu oricine ai fi și la orice oră: „Ce ar face Isus în locul meu?”. Ați memorat password-ul? [răspund: „Da!”] Și unicul mod pentru a nu uita password-ul este folosirea lui, altminteri ni se întâmplă – desigur este mai mult pentru cei de vârsta mea, nu a voastră, însă așa știți asta – ceea ce li s-a întâmplat acelor trei nebuni din acel film care au dat o lovitură, au spart o casă de bani, totul studiat, și când ajung… au uitat combinația, au uitat cheia. Dacă nu folosiți password-ul îl veți uita. Memorați-l în inimă! Cu era password-ul? [răspund: „Ce ar face Cristos în locul meu?”]… Nu se aude bine în spaniolă… Cum era? [îl repetă] Acesta este password-ul. Repetați-l, dar folosiți-l, folosiți-l! Ce ar face Cristos în locul meu? Și trebuie folosit în fiecare zi. Va veni momentul în care îl veți ști pe de rost; și va veni ziua în care, fără ca să vă dați seama, va veni ziua în care, fără a vă da seama, inima fiecăruia dintre voi va bate ca inima lui Isus.

Nu e suficient a asculta o învățătură religioasă sau a învăța o doctrină; ceea ce vrem este să trăim așa cum a trăit Isus. Ce ar face Cristos în locul meu? A-l traduce pe Isus în viața mea. Pentru aceasta tinerii din Evanghelie îl întreabă: „Doamne, unde locuiești?”[2] – am ascultat puțin mai înainte –, cum trăiești? Eu îl întreb pe Isus? Vrem să trăim ca Isus, asta într-adevăr face inima să vibreze.

Face inima să vibreze și te pune pe drumul riscului. A risca. Dragi prieteni, fiți curajoși, mergeți zvelți în întâmpinarea prietenilor voștri, a celor pe care nu-i cunoașteți sau care se află într-un moment dificil.

Și mergeți cu unica promisiune pe care o avem: în mijlocul pustiului, al străzii, al aventurii, va fi mereu „conexiunea”, va exista un „încărcător de baterie”. Nu vom fi singuri. Mereu ne vom bucura de compania lui Isus și a Mamei sale și a unei comunități. Desigur o comunitate care nu este perfectă, dar asta nu înseamnă că nu are mult de iubit și de oferit altora. Cum era password-ul? [răspund: „Ce ar face Cristos în locul meu?”] Bine, încă vi-l amintiți.

Dragi prieteni, dragi tineri, „fiți voi – vă cer asta cu rugăminte – fiți voi tinerii samariteni care nu lasă niciodată pe nimeni la pământ la marginea drumului. În inimă, o altă întrebare: vreodată am lăsat pe cineva la pământ pe drum? O rudă, un prieten, o prietenă…? Fiți samariteni, nu abandonați niciodată pe om la pământ pe marginea drumului. Fiți tineri cireneeni care-l ajută pe Cristos să-și poarte crucea și împărtășesc suferința fraților. Fiți ca Zaheu care a transformat nanismul său spiritual în măreție și a lăsat ca Isus să transforme inima sa materialistă într-o inimă solidară. Fiți ca tânăra Magdalena, pasionată căutătoare a iubirii, care numai în Isus găsește răspunsurile de care are nevoie. Să aveți inima lui Petru, pentru a părăsi năvoadele pe malul lacului. Să aveți afectul lui Ioan, pentru a repune în Isus toate afectele voastre. Să aveți disponibilitatea Mamei noastre, prima discipolă, pentru a cânta cu bucurie și a face voința sa”[3].

Dragi prieteni, mi-ar plăcea să rămân mai mult. Cei care au telefonul, să-l ia în mână: este un semn, pentru a nu uita password-ul. Care era password-ul? [răspund: „Ce ar face Cristos în locul meu?”]. Și așa vă reconectați și nu rămâneți fără semnal. Mi-ar plăcea să rămân mai mult. Mulțumesc pentru această întâlnire și pentru bucuria voastră. Mulțumesc! Și vă cer, cu rugăminte, să nu uitați să vă rugați pentru mine.

Note:
[1] La Ley, Aquí.
[2] In 1,38.
[3] Card. Raúl Silva Henríquez, Mensaje a los jóvenes (7 octombrie 1979).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.01.2018
Publicarea pe acest sit: 17.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns