Discursul Papei la întâlnirea cu seminariştii, novicii şi novicele

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu seminariștii, novicii și novicele
Aula Papa Paul al VI-lea,
sâmbătă, 6 iulie 2013

Bună seara!

L-am întrebat pe Monseniorul Fisichella dacă înțelegeți italiana și mi-a spus că aveți cu toții traducerea… Sunt mai liniștit. Îi mulțumesc Monseniorului Fisichella pentru cuvinte și îi mulțumesc și pentru munca sa: a muncit mult pentru a face nu numai aceasta, ci tot ceea ce a făcut și va face în Anul Credinței. Multe mulțumiri! Însă Monseniorul Fisichella a spus un cuvânt și eu nu știu dacă este adevărat, dar eu îl preiau: a spus că voi toți vreți să vă dați viața pentru totdeauna lui Cristos! Voi acum aplaudați, faceți sărbătoare, pentru că este timp de nuntă… Dar când se termină luna de miere, ce se întâmplă?

Am auzit un seminarist, un bun seminarist, care spunea că el vrea să îl slujească pe Cristos, dar timp de zece ani și apoi se va gândi să înceapă o altă viață… Acest lucru este periculos! Dar ascultați bine: Noi toți, chiar și cei mai bătrâni, și noi, suntem sub presiunea acestei culturi a provizoriului; și acest lucru este periculos, pentru că omul nu își joacă viața decât o dată pentru totdeauna. Unii spun: eu mă căsătoresc până când durează iubirea; eu mă fac soră, dar pentru „câtva timp…”, „pentru un scurt timp”, și apoi voi vedea; eu mă fac seminarist pentru a mă face preot, dar nu știu cum se va termina istoria. Acest lucru nu merge cu Isus! Eu nu vă reproșez vouă, reproșez acestei culturi a provizoriului, care ne lovește pe toți, pentru că nu ne face bine: pentru că o alegere definitivă astăzi este foarte dificilă. În timpurile mele era mai ușor, deoarece cultura favoriza o alegere definitivă fie pentru viața matrimonială, fie pentru viața consacrată sau viața sacerdotală. Însă în această epocă nu este ușoară o alegere definitivă. Noi suntem victime ale acestei culturi a provizoriului.

Aș vrea să vă gândiți la aceasta: Cum pot să fiu liber, cum pot să fiu liberă de această cultură a provizoriului? Noi trebuie să învățăm să închidem ușa chiliei noastre interioare, pe dinăuntru. Odată un preot, un bun preot, care nu se simțea un bun preot pentru că era umil, se simțea păcătos, și o ruga mult pe sfânta Fecioară Maria, și spunea aceasta Sfintei Fecioare Maria – voi spune în spaniolă pentru că era o poezie frumoasă. El spunea sfintei Fecioare că niciodată, niciodată nu se va îndepărta de Isus și spunea: „Esta tarde, Seńora, la promesa es sincera. Por las dudas, no olvide dejar la llave afuera” („În seara aceasta, Mamă, promisiunea este sinceră. Dar, pentru orice eventualitate, nu uita să lași cheia în afară”). Însă aceasta se spune gândindu-se mereu la iubirea față de Fecioară, se spune Sfintei Fecioare Maria. Însă atunci când unul lasă cheia mereu în afară, pentru ceea ce se poate întâmpla… Nu merge. Trebuie să învățăm să încuiem ușa pe dinăuntru! Și dacă nu sunt sigură, dacă nu sunt sigur, gândesc, îmi iau timp, și atunci când mă simt sigur, în Isus, se înțelege, pentru că fără Isus nimeni nu este sigur! Atunci când mă simt sigur, încui ușa. Ați înțeles aceasta? Ce este cultura provizoriului?

Când am intrat, am văzut ce scrisesem. Voiam să vă spun un cuvânt și cuvântul este bucurie. Mereu acolo unde sunt consacrații, seminariștii, călugărițele și călugării, tinerii, există bucurie, mereu există bucurie! Este bucuria prospețimii, este bucuria de a-l urma pe Isus; bucuria pe care ne-o dă Duhul Sfânt, nu bucuria lumii. Există bucurie! Dar unde se naște bucuria? Se naște… Dar, sâmbătă seara mă întorc acasă și voi merge să dansez cu vechii mei colegi? Din aceasta se naște bucuria? De exemplu, a unui seminarist? Nu? Sau da?

Unii vor spune: bucuria se naște din lucrurile pe care le avem, și atunci iată căutarea ultimului model de smartphone, scooter-ul cel mai rapid, mașina care iese în evidență… Dar eu vă spun, cu adevărat, mie îmi face rău atunci când văd un preot sau o soră cu mașină ultimul model: nu se poate! Nu se poate! Gândiți-vă la aceasta: dar cum, părinte, trebuie să mergem cu bicicleta? Este bună bicicleta! Monseniorul Alfred merge cu bicicleta: el merge cu bicicleta. Eu cred că mașina este necesară, pentru că trebuie făcută atâta muncă și pentru a merge de aici acolo… dar luați-vă una mai umilă! Și dacă vă place aceea frumoasă, gândiți-vă la câți copii mor de foame. Și numai la aceasta!

Bucuria nu se naște, nu vine din lucrurile pe care le avem! Alții spun că vine din experiențele cele mai extreme pentru a simți amețeala celor mai puternice senzații: tineretului îi place să meargă pe tăișul cuțitului, chiar îi place! Alții spun că vine din îmbrăcămintea cea mai la modă, din distracția în localurile cele mai în vogă – dar cu aceasta nu spun că surorile merg în locurile acelea, o spun despre tineri în general. Alții spun că vine din succesul cu fetele sau cu băieții, trecând eventual de la una la alta sau de la unul la altul. Aceasta este nesiguranță a iubirii, care nu este sigură: este iubirea „la încercare”. Și am putea să continuăm… Și voi vă aflați în contact cu această realitate pe care nu o puteți ignora.

Noi știm că toate acestea pot să satisfacă vreo dorință, să creeze vreo emoție, dar la sfârșit este o bucurie care rămâne la suprafață, nu coboară în interior, nu este o bucurie intimă: este beția de un moment care nu face fericiți cu adevărat. Bucuria nu este beția de un moment: este un alt lucru!

Adevărata bucurie nu vine din lucruri, din avere, nu! Se naște din întâlnire, din relația cu alții, se naște din faptul de a ne simți acceptați, înțeleși, iubiți și din acceptare, din înțelegere și din iubire; și aceasta nu din interesul de un moment, ci pentru că celălalt, cealaltă este o persoană. Bucuria se naște din gratuitatea unei întâlniri! Înseamnă a auzi spunându-ți-se: „Tu ești important pentru mine”, nu în mod necesar în cuvinte. Acest lucru este frumos… Și tocmai acest lucru ni-l dă de înțeles Dumnezeu. Chemându-vă, Dumnezeu vă spune: „Tu ești important pentru Mine, te iubesc, contez pe tine”. Isus, spune aceasta fiecăruia dintre noi! De aici se naște bucuria! Bucuria momentului în care Isus m-a privit.

A înțelege și a simți aceasta este secretul bucuriei noastre. A ne simți iubiți de Dumnezeu, a simți că pentru el noi nu suntem numere, ci persoane; și a simți că el e cel care ne cheamă. A deveni preot, călugăr, călugăriță nu este în primul rând o alegere a noastră. Eu nu mă încred în acel seminarist, în acea novice, care spune: „Eu am ales drumul acesta”. Nu-mi place aceasta! Nu merge! Ci este răspunsul la o chemare și la o chemare de iubire. Simt ceva înăuntru, care mă neliniștește, iar eu răspund „Da”. În rugăciune, Domnul ne face să simțim această iubire, dar și prin atâtea semne pe care le putem citi în viața noastră, atâtea persoane pe care le pune pe drumul nostru. Și bucuria întâlnirii cu El și a chemării Sale ne face să nu ne închidem, ci să ne deschidem; ne duce la slujirea în Biserică.

Sfântul Toma spunea „bonum est diffusivum sui” – nu este o latină prea dificilă! – binele se răspândește. Și bucuria se răspândește. Nu vă fie frică să arătați bucuria că ați răspuns la chemarea Domnului, la alegerea sa de iubire și să mărturisiți evanghelia sa în slujba Bisericii. Și bucuria, cea adevărată, este contagioasă; contagiază… ne face să mergem înainte. În schimb, când ești cu un seminarist prea serios, prea trist, sau cu o novice tot așa, tu te gândești: aici ceva nu merge! Lipsește bucuria Domnului, bucuria care te duce la slujire, bucuria întâlnirii cu Isus. Lipsește aceasta! Nu există sfințenie în tristețe, nu există! Sfânta Tereza – există mulți spanioli aici care o cunosc bine – spunea: „Un sfânt trist este un trist sfânt!” Când găsești un seminarist, un preot, o soră, o novice, cu o față lungă, tristă, care pare că asupra vieții sale a aruncat un acoperământ bine udat, aceste acoperăminte grele… care te trag în jos… Ceva nu merge! Vă rog: niciodată surori, niciodată preoți cu față de „ardei iute în oțet”, niciodată! Bucuria care vine de la Isus. Gândiți-vă la aceasta: când unui preot – spun preot, dar și seminarist – când unui preot, unei surori, îi lipsește bucuria, când este trist, voi puteți să gândiți: „Este o problemă psihiatrică”. Nu. Este adevărat: poate să meargă, poate să meargă, aceasta da. Se întâmplă: unii, sărmanii, se îmbolnăvesc… Poate să meargă. Dar în general nu este o problemă psihiatrică. Este o problemă de insatisfacție? Eh, da! Dar unde este centrul acelei lipse de bucurie? Este o problemă de celibat.

Vă explic. Voi, seminariști, surori, consacrați iubirea voastră lui Isus, o iubire mare; inima este pentru Isus și acest lucru ne determină să facem votul de castitate, votul de celibat. Însă votul de castitate și votul de celibat nu se termină în momentul golului, merge înainte… Un drum care se maturizează, se maturizează, se maturizează spre paternitatea pastorală, spre maternitatea pastorală, și când un preot nu este părinte al comunității sale, când o soră nu este mamă a tuturor celor cu care lucrează, devin triști. Aceasta este problema. Pentru aceasta vă spun: rădăcina tristeții în viața pastorală se află tocmai în lipsa de paternitate și maternitate care vine din trăirea rea a acestei consacrări, care în schimb trebuie să ne ducă la rodnicie. Nu ne putem gândi la un preot sau la o soră care să nu fie rodnici: acest lucru nu este catolic! Acest lucru nu este catolic! Aceasta este frumusețea consacrării: este bucuria, bucuria…

Dar eu nu aș vrea să o fac să se rușineze pe această soră sfântă [se adresează unei surori în vârstă din primul rând], care era în fața balustradei, sărmana, era chiar sufocată, dar avea o față fericită. Mi-a făcut bine să privesc fața dumneavoastră, soră! Probabil că Dvs aveți mulți ani de viață consacrată, dar dumneavoastră aveți ochi frumoși, dumneavoastră zâmbeați, dumneavoastră nu vă plângeați de această împingere… Când voi găsiți exemple ca acestea, atâtea, atâtea surori, atâția preoți care sunt bucuroși, este pentru că sunt rodnici, dau viață, viață, viață… Această viață o dau pentru că o găsesc în Isus! În bucuria lui Isus! Bucurie, fără tristețe, rodnicie pastorală.

Pentru a fi martori bucuroși ai evangheliei trebuie să fim autentici, coerenți. Și acesta este un alt cuvânt pe care vreau să vi-l spun: autenticitate. Isus lovea mult împotriva fățarnicilor: fățarnici, cei care gândesc pe dedesubt; cei care au – ca s-o spunem clar – față dublă. A vorbi despre autenticitate tinerilor nu costă, pentru că tinerii – toți – au această voință de a fi autentici, de a fi coerenți. Și vouă tuturor vă este greață când găsiți între noi preoți care nu sunt autentici sau surori care nu sunt autentice!

Aceasta este o responsabilitate înainte de toate a adulților, a formatorilor. Este a voastră a formatorilor care sunteți aici: să dați un exemplu de coerență celor mai tineri. Vrem tineri coerenți? Să fim noi coerenți! Altminteri, Domnul ne va spune ceea ce spunea despre farisei poporului lui Dumnezeu: „Faceți ceea ce spun, dar nu faceți ceea ce fac!” Coerență și autenticitate!

Dar și voi, la rândul vostru, căutați să urmați acest drum. Eu spun mereu ceea ce afirmă Sfântul Francisc din Assisi: Cristos ne-a trimis să vestim evanghelia și cu cuvântul. Fraza este așa: „Vestiți evanghelia întotdeauna. Și, dacă ar fi necesar, cu cuvintele.” Ce vrea să însemne aceasta? A vesti evanghelia cu autenticitatea vieții, cu coerența vieții. Însă în această lume căreia bogățiile îi fac atâta rău, este necesar ca noi, preoții, ca noi, surorile, ca noi toți să fim coerenți cu sărăcia noastră! Însă când vezi că primul interes al unei instituții educative sau parohiale sau ori de care ar fi este banul, acest lucru nu face bine. Nu face bine! Este o incoerență! Trebuie să fim coerenți, autentici. Pe acest drum, să facem ceea ce spune Sfântul Francisc: să predicăm evanghelia cu exemplu, apoi cu cuvintele!

Însă înainte de toate ceilalți trebuie să poată citi evanghelia în viața noastră! Și aici fără teamă, cu defectele noastre pe care încercăm să le corectăm, cu limitele noastre pe care Domnul le cunoaște, dar și cu generozitatea noastră în a lăsa ca El să acționeze în noi. Defectele, limitele și – eu adaug un pic mai mult – păcatele… Aș vrea să știu un lucru: aici, în aulă, este cineva care nu este păcătos, care nu are păcate? Să ridice mâna! Să ridice mâna! Nimeni. Nimeni. De aici până în capăt… toți! Dar cum port eu păcatul meu, păcatele mele? Vreau să vă sfătuiesc astfel: să aveți transparență cu duhovnicul. Întotdeauna. Spuneți tot, nu vă fie frică. „Părinte, am păcătuit!” Gândiți-vă la femeia samariteană, care pentru a dovedi, pentru a spune concetățenilor săi că l-a găsit pe Mesia, a spus: „Mi-a spus tot ceea ce am făcut”, și toți cunoșteau viața acestei femei.

A spune mereu confesorului adevărul. Această transparență va face bine, pentru că ne face umili, pe toți. „Dar, părinte, am rămas în aceasta, am făcut aceasta, a urât”… orice ar fi. A spune adevărul, fără a ascunde, fără jumătăți de cuvinte, pentru că vorbești cu Isus în persoana confesorului. Și Isus știe adevărul. El este cel care te iartă mereu! Însă Domnul vrea ca Tu să îi spui ceea ce El știe deja. Transparență! Este trist când unul vede un seminarist, o soră care astăzi se mărturisește la acesta pentru a curăța pata; mâine merge la altul, la altul, la altul: o peregrinatio la confesori pentru a-și ascunde adevărul său. Transparență! Isus este cel care te aude. Să aveți mereu această transparență în fața lui Isus în confesor! Însă acesta este un har. Părinte, am păcătuit, am făcut aceasta, aceasta, aceasta… cu toate cuvintele. Și Domnul te îmbrățișează, te sărută! Mergi și nu mai păcătui! Și dacă te întorci? Încă o dată. Eu spun aceasta din proprie experiență. Am găsit atâtea persoane consacrate care cad în această capcană ipocrită a lipsei de transparență. „Am făcut aceasta”, cu umilință. Ca acel vameș care era în spatele templului: „Am făcut aceasta, am făcut aceasta…” Și Domnul îți astupă gura: El e cel care ți-o astupă! Dar tu să nu faci aceasta! Ați înțeles? Din propriul păcat prisosește harul! Deschideți harului ușa, cu această transparență!

Sfinții și maeștri vieții spirituale ne spun că pentru a ajuta să creștem în autenticitate viața noastră este foarte utilă, ba chiar indispensabilă, practica zilnică a cercetării cugetului. Ce se întâmplă în sufletul meu? Astfel, deschis, cu Domnul și apoi cu duhovnicul, cu părintele spiritual. Este atât de important acest lucru. Monsenior Fisichella, până la ce oră avem timp?

[Mons. Fisichella: Dacă Dumneavoastră vorbiți așa, până mâine noi suntem aici, în mod absolut.]

El spune până mâine… Să vă aducă atunci cel puțin un sandvici și o Coca Cola fiecăruia, dacă este până mâine…

Coerența este fundamentală pentru ca mărturia noastră să fie credibilă. Dar nu este suficient: e nevoie și de o pregătire culturală, pregătire culturală subliniez, pentru a da cont de credință și de speranță. Contextul în care trăim solicită încontinuu acest „a da cont” și este un lucru bun, pentru că ne ajută să nu considerăm sigur nimic. Astăzi nu putem considera sigur nimic! Această civilizație, această cultură… nu putem. Dar desigur este și angajant, cere o bună formare, echilibrată, care să unească toate dimensiunile vieții, cea umană, cea spirituală, dimensiunea intelectuală cu cea pastorală.

În formarea voastră există cei patru pilaștri fundamentali: formare spirituală, adică viața spirituală; viața intelectuală, acest studiu pentru „a da cont”; viața apostolică, a începe să mergi pentru a vesti evanghelia; și, al patrulea, viața comunitară. Patru. Și aceasta din urmă este necesară ca formarea să fie în comunitate în noviciat, în priorat, în seminarii… Eu cred mereu aceasta: este mai bine în cel mai rău seminar decât nici un seminar! De ce? Pentru că este necesară această viață comunitară. Amintiți-vă de acești patru pilaștri: viața spirituală, viața intelectuală, viața apostolică și viața comunitară. Aceștia patru. Pe aceștia patru trebuie să zidiți vocația voastră.

Și aici aș vrea să subliniez importanța, în această viață comunitară, a relațiilor de prietenie și de fraternitate care fac parte integrantă din această formare. Ajungem aici la o altă problemă. De ce spun aceasta: relații de prietenie și de fraternitate. De atâtea ori am găsit comunități, seminariști, călugări sau comunități diecezane în care iaculatoriile cele mai obișnuite sunt bârfele! Este teribil! Se „jupoaie” unul pe altul… Și aceasta este lumea noastră clericală, călugărească… Scuzați-mă, dar este obișnuit: gelozii, invidii, vorbire de rău de altul. Nu numai vorbire de rău de superiori, acest lucru e ceva clasic! Dar eu vreau să vă spun că acest lucru este atât de obișnuit, atât de obișnuit. Și eu am căzut în aceasta. De atâtea ori am făcut aceasta, de atâtea ori! Și îmi este rușine! Îmi este rușine de aceasta! Nu e bine de făcut aceasta: a merge să bârfești. „Ai auzit… Ai auzit…”. Dar este un iad comunitatea aceea! Aceasta nu face bine. Și de aceea este importantă relația de prietenie și de fraternitate.

Prietenii sunt puțini. Biblia spune aceasta: prietenii, unul, doi… Dar fraternitatea, între toți. Dacă eu am ceva cu o soră sau cu un frate, îi spun în față, și i-o spun celui sau celei are poate să ajute, dar nu o spun celorlalți pentru „a-l murdări”. Și bârfele, este teribil! În spatele bârfelor, sub bârfe există invidiile, geloziile, ambițiile. Gândiți-vă la aceasta. Odată am auzit despre o persoană care, după exercițiile spirituale – o persoană consacrată, o soră… Aceasta e bună! Această soră îi promisese Domnului să nu vorbească niciodată de rău despre altă soră. Acesta este un drum frumos, un drum frumos către sfințenie! A nu vorbi rău despre alții. „Dar, părinte, sunt probleme…”: spune-i superiorului, spune-i superioarei, spune-i Episcopului, care poate să remedieze. Nu îi spune celui care nu poate să ajute. Acest lucru este important: fraternitatea! Dar spune-mi, tu vei vorbi rău despre mama ta, despre tatăl tău, despre frații tăi? Niciodată. Și de ce faci aceasta în viața consacrată, în seminar, în viața prezbiterală? Numai aceasta: gândiți-vă, gândiți-vă… Fraternitate! Această iubire fraternă.

Însă există două extreme; în acest aspect al prieteniei și al fraternității există două extreme: atât izolarea, cât și disiparea. O prietenie și o fraternitate care să mă ajute să nu cad nici în izolare nici în disipare. A cultiva prieteniile, sunt un bun prețios: însă trebuie să vă educe nu la închidere, ci la ieșirea din voi înșivă. Un preot, un călugăr, o călugăriță nu poate fi niciodată o insulă, ci o persoană mereu disponibilă la întâlnire. Apoi, prieteniile se îmbogățesc și cu diferitele carisme ale familiilor voastre călugărești. Este o bogăție mare. Să ne gândim la prieteniile frumoase ale atâtor sfinți. Eu cred că trebuie să scurtez un pic, deși răbdarea voastră este mare!

[Seminariștii: „Nuuuu!”]

Vă spun: ieșiți din voi înșivă pentru a vesti evanghelia, dar pentru a face aceasta trebuie să ieșiți din voi înșivă pentru a-l întâlni pe Isus. Există două ieșiri: una spre întâlnirea lui Isus, spre transcendență; cealaltă spre ceilalți, pentru a-l vesti pe Isus. Acestea două merg împreună. Dacă tu faci numai una dintre ele, nu merge! Mă gândesc la Maica Tereza de Calcutta. Era devotată această soră… Nu îi era frică de nimic, mergea pe străzi… Însă acestei femei nu îi era frică nici să îngenuncheze, două ore, în fața Domnului. Să nu vă fie frică să ieșiți din voi înșivă în rugăciune și în acțiunea pastorală. Fiți curajoși pentru a vă ruga și pentru a merge să vestiți evanghelia.

Eu aș vrea o Biserică mai misionară, nu atât de liniștită. Acea Biserică frumoasă care merge înainte. În aceste zile au venit atâția misionari și misionare la Liturghia de dimineață, aici la Sfânta Marta, și când mă salutau îmi spuneau: „Eu sunt o soră bătrână; sunt de patruzeci de ani în Ciad, sunt acolo, sunt acolo…”. Ce frumos! Și înțelegeai că această soră a petrecut acești ani așa, pentru că nu a neglijat niciodată să-l întâlnească pe Isus în rugăciune. A ieși din noi înșine, spre transcendența către Isus în rugăciune, spre transcendența către alții în apostolat, în muncă. Dați contribuția pentru o astfel de Biserică: fidelă față de drumul pe care-l vrea Isus. Nu învățați de la noi, de la noi, care nu mai suntem foarte tineri; nu învățați de la noi acel sport pe care noi, bătrânii, îl avem adesea: sportul plângerii! Nu învățați de la noi cultul „zeiței plângere”. Este o zeiță aceea… mereu cu plângerea… Ci fiți pozitivi, cultivați viața spirituală și, în același timp, mergeți, fiți capabili să întâlniți persoanele, în special pe cele mai disprețuite și dezavantajate.

Să nu vă fie frică să ieșiți și să mergeți împotriva curentului. Fii contemplativi și misionari. Țineți-o mereu pe Sfânta Fecioară Maria cu voi, rugați-vă Rozariul, vă rog… Nu-l lăsați! Țineți-o mereu pe Sfânta Fecioară Maria cu voi în casa voastră, așa cum o ținea Apostolul Ioan. Ea să vă însoțească și să vă ocrotească mereu. Și rugați-vă și pentru mine, pentru că am nevoie de rugăciuni, pentru că sunt un sărman păcătos, însă mergem înainte. Mulțumesc mult și ne vom vedea mâine. Și înainte, cu bucurie, cu coerență, mereu cu acel curaj de a spune adevărul, acel curaj de a ieși din noi înșine pentru a-l întâlni pe Isus în rugăciune și de a ieși din noi înșine pentru a-i întâlni pe ceilalți și a le da lor evanghelia. Cu rodnicie pastorală! Vă rog, nu fiți „fete bătrâne” și „holtei”. Înainte!

Mons. Fisichella spunea că ieri ați recitat Crezul, fiecare în propria limbă. Suntem cu toții frați, avem unul și același Tată. Acum, fiecare în propria limbă, să recităm Tatăl nostru. Să recităm Tatăl nostru.

[Recitarea rugăciunii Tatăl nostru]

Și avem și o Mamă. În propria limbă să spunem Bucură-te, Marie.

[Recitarea rugăciunii Bucură-te, Marie]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.07.2013
Publicarea pe acest sit: 07.07.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns