Discursul Papei la întâlnirea cu seminariştii în capela Sf. Carol Borromeu

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la întâlnirea seminariștii în capela Sf. Carol Borromeu
a Seminarului din Freiburg im Breisgau
sâmbătă, 24 septembrie 2011

Dragi seminariști, iubiți frați și surori!

Este pentru mine o mare bucurie să mă pot întâlni aici cu tineri care pornesc la drum pentru a-l sluji pe Domnul; care ascultă chemarea lui și vor să-l urmeze. Aș vrea să mulțumesc în mod deosebit de călduros pentru scrisoarea frumoasă pe care Rectorul seminarului și seminariștii mi-au scris-o. Cu adevărat mi-a atins inima să văd cum ați reflectat asupra scrisorii mele și asupra ei ați dezvoltat întrebările și răspunsurile voastre; cu ce seriozitate primiți ceea ce am încercat să propun și, pe baza aceasta, dezvoltați propria voastră viață.

Cu siguranță cel mai frumos lucru ar fi dacă am putea să avem un dialog împreună, însă orarul călătoriei, la care sunt obligat și de care trebuie să ascult, din păcate nu-mi permite astfel de lucruri. Deci pot doar să încerc să subliniez încă o dată câteva gânduri în lumina a ceea ce ați scris și a ceea ce am scris eu.

În contextul întrebării: „Din ce anume face parte seminarul, ce înseamnă această perioadă?” în fond mă uimește mereu mai mult decât orice, modul în care sfântul Marcu, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, descrie constituirea comunității apostolilor: „Domnul a făcut doisprezece”. El creează ceva, El face ceva, e vorba de un act creator. Și El i-a făcut, „pentru ca să fie cu El și ca să-i trimită” (cf. Mc 3,14): aceasta este o dublă voință care, sub anumite aspecte, pare contradictorie. „Pentru ca să fie cu el”: trebuie să fie cu El, pentru a ajunge să-l cunoască, pentru a-l asculta, pentru a se lăsa plăsmuiți de El; trebuie să meargă cu El, să fie cu El pe drum, în jurul lui și în urma lui. Însă în același timp trebuie să fie niște trimiși care pleacă, care duc afară ceea ce au învățat, îl duc celorlalți oameni aflați pe drum – spre periferie, în ambientul vast, chiar față de ceea ce este foarte departe de El. Și totuși, aceste aspecte paradoxale merg împreună: dacă ei sunt într-adevăr cu El, atunci sunt mereu și pe drum spre ceilalți, atunci sunt în căutarea oiței rătăcite, atunci merg acolo, trebuie să transmită ceea ce au găsit, atunci trebuie să-l facă cunoscut, să devină trimiși. Și viceversa: dacă vor să fie adevărați trimiși, trebuie să fie mereu cu El. Sfântul Bonaventura a spus odată că îngerii, oriunde merg, oricât de departe, se mișcă mereu în interiorul lui Dumnezeu. Așa este și aici: ca preoți trebuie să ieșim afară pe străzile multiple în care se găsesc oameni, pentru a-i invita la ospățul său de nuntă. Dar putem face asta numai rămânând la El. Și a învăța aceasta, acest a ieși afară împreună, a fi trimiși și a fi cu El, a rămâne la El, este – cred – tocmai ceea ce trebuie să învățăm în seminar. Modul corect al rămânerii cu El, faptul de a fi profund înrădăcinați în El – a fi tot mai mult cu El, a-l cunoaște tot mai mult, tot mai mult a nu ne separa de El – și în același timp a ieși tot mai mult, a duce mesajul, a-l transmite, a nu-l ține pentru noi, ci a duce cuvântul la cei care sunt departe și care, totuși, fiind creaturi ale lui Dumnezeu și iubiți de Cristos, poartă în inimă dorința după El.

Așadar seminarul este un timp al exercițiului; desigur și al discernământului și al învățării: El mă vrea pentru asta? Vocația trebuie să fie verificată și din aceasta face parte apoi viața comunitară și face parte desigur dialogul cu călăuzele spirituale pe care le aveți, pentru a învăța să discerneți ceea ce este voința sa. Și apoi a învăța încrederea: dacă El vrea asta cu adevărat, atunci pot să mă încred în El. În lumea de astăzi, care se transformă în mod incredibil și în care tot se schimbă încontinuu, devine tot mai greu a crede: eu voi rezista toată viața. Deja pentru noi, în timpurile noastre, nu era atât de ușor să ne imaginăm câte decenii va intenționa probabil Dumnezeu să-mi dea, cât se va schimba lumea. Voi persevera cu El așa cum i-am promis?… Este o întrebare care, întocmai, cere verificarea vocației, însă apoi – recunosc mai mult: da, El mă vrea – și încrederea: dacă mă vrea, atunci mă va și sprijini; în ora ispitei, în ora pericolului va fi prezent și îmi va da persoane, îmi va arăta căi, mă va susține. Și fidelitatea este posibilă, pentru că El este mereu prezent și pentru că El există ieri, astăzi și mâine; pentru că El nu aparține numai acestui timp, ci este viitor și poate să ne susțină în orice moment.

Un timp de discernământ, de învățare, de chemare… Și apoi, desigur, ca timp de a fi cu El, timp de rugăciune, de ascultare a Lui. A asculta, a învăța să-l ascultăm cu adevărat – în Cuvântul Sfintei Scripturi, în credința Bisericii, în liturgia Bisericii – și a învăța ziua de azi în Cuvântul său. În exegeză învățăm atâtea lucruri despre ziua de ieri: tot ceea ce era atunci, ce izvoare există, ce comunități existau și așa mai departe. Și acest lucru este important. Dar mai important este ca în această zi de ieri noi să învățăm ziua de azi; că El cu aceste cuvinte vorbește acum și că ele poartă toate în ele ziua de azi a lor și că, dincolo de începutul lor istoric, poartă în ele o plinătate care vorbește tuturor timpurilor. Și este important a învăța această actualitate a vorbirii sale – a învăța să ascultăm – și astfel a putea vorbi despre asta celorlalți oameni. Desigur, atunci când se pregătește omilia pentru duminică, această vorbire… o, Dumnezeule, este adesea așa de departe! Însă dacă eu trăiesc cu Cuvântul, atunci văd că nu este deloc departe, este foarte actual, este prezent acum, mă privește pe mine și îi privește pe ceilalți. Și atunci învăț și să-l explic. Însă pentru aceasta este nevoie de un drum constant cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Faptul de a fi personal cu Cristos, cu Dumnezeul cel viu, este un lucru; celălalt lucru este că mereu numai în acel „noi” putem să credem. Uneori spun: sfântul Paul a scris: „Credința vine din ascultare” – nu din citire. Are nevoie și de citire, dar vine din ascultare, adică din cuvântul viu, din cuvintele pe care alții mi le adresează și pe care le pot auzi; din cuvintele Bisericii de-a lungul tuturor timpurilor, din cuvântul actual pe care ea mi-l adresează prin preoți, episcopi și frați și surori. Face parte din credință acel „tu” al aproapelui și face parte din credință acel „noi”. Și tocmai exercitarea în suportarea reciprocă este ceva foarte important; a învăța să-l primesc pe celălalt ca altul în diferența sa și a învăța că el trebuie să mă suporte pe mine în diferența mea, pentru a deveni un „noi”, așa încât într-o zi și în parohie să putem forma o comunitate, să chemăm persoanele să intre în comuniunea Cuvântului și să fie împreună pe drum spre Dumnezeul cel viu. Face parte din aceasta acel „noi” foarte concret, așa cum este seminarul, cum va fi parohia, dar apoi și acel a privi dincolo de acel „noi” concret și limitat la marele „noi” al Bisericii din orice loc și din orice timp, pentru a nu face din noi înșine criteriul absolut. Atunci când spunem: „Noi suntem Biserică” – da, este adevărat: suntem noi, nu orice persoană. Însă acel „noi” este mai amplu decât grupul care-l spune. Acel „noi” este întreaga comunitate a credincioșilor, de astăzi și din toate locurile și toate timpurile. Și spun apoi mereu: în comunitatea credincioșilor, e adevărat, acolo există, ca să spunem așa, judecata majorității de fapt, dar nu poate exista niciodată o majoritate împotriva apostolilor și împotriva sfinților: acest lucru ar fi o falsă majoritate. Noi suntem Biserica: Să fim asta! Să fim asta chiar în deschiderea noastră și în faptul de a merge dincolo de noi înșine și în faptul de a fi cu alții!

Cred că, pe baza orarului, ar trebui probabil să închei. Aș vrea să vă spun numai încă un lucru. Pregătirea la preoție, drumul spre ea, cere înainte de toate și studiul. Nu e vorba de o cazualitate academică. Știm cu toții că sfântul Petru a spus: „Fiți mereu gata să oferiți oricui vă întreabă, ca răspuns, motivul, logosul credinței voastre” (cf. 1Pt 3,15). Lumea noastră astăzi este o lume raționalistă și condiționată de scientism, chiar dacă foarte adesea e vorba de un scientism numai aparent. Însă spiritul scientismului, a înțelegerii, al explicării, al faptului de a putea ști, al refuzării a tot ceea ce nu este rațional, este dominant în timpul nostru. Există în asta și ceva mare, chiar dacă adesea în spate se ascunde multă prezumție și nesimțire. Credința nu este o lume paralelă a sentimentului, pe care apoi ne-o permitem ca un ceva mai mult, ci este ceea ce cuprinde totul, îi dă sens, îl interpretează și îi dă și directivele etice interioare, pentru ca să fie înțeles și trăit în vederea lui Dumnezeu și pornind de la Dumnezeu. Pentru aceasta este important a fi informați, a înțelege, a avea mintea deschisă, a învăța. Desigur, peste douăzeci de ani vor fi la modă teorii filozofice complet diferite de cele de astăzi: dacă mă gândesc la ceea ce printre noi era cea mai înaltă și cea mai modernă modă filozofică și văd cum toate acestea sunt de acum uitate… Cu toate acestea nu este inutil a învăța aceste lucruri pentru că în ele există și elemente durabile. Și mai ales cu asta învățăm să judecăm, să urmăm mintal o gândire – și să facem asta în mod critic – și învățăm să facem în așa fel încât, gândind, lumina lui Dumnezeu să ne lumineze și să nu se stingă. A studia este esențial: numai așa putem face față timpului nostru și îi putem vesti logosul credinței noastre. A studia și în mod critic – având conștiința că, întocmai, mâine altcineva va spune ceva diferit – dar a fi studenți atenți și deschiși și umili, pentru a studia mereu cu Domnul, în fața Domnului și prin El.

Da, aș mai putea spune atâtea lucruri și poate că ar trebui să fac asta… Dar mulțumesc pentru ascultare. Și în rugăciune toți seminariștii din lume sunt prezenți în inima mea – nu așa bine, cu fiecare nume, așa cum i-am primit aici, dar totuși într-un drum interior spre Domnul: El să-i binecuvânteze pe toți, să le dea tuturor lumină și să le arate drumul corect și să ne dea mulți preoți buni. Mulțumesc din inimă.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.09.2011
Publicarea pe acest sit: 28.09.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns