Discursul Papei la întâlnirea cu reprezentanţii societăţii civile din Ecuador

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu reprezentanții
societății civile din Ecuador
Quito, 7 iulie 2015

Dragi prieteni,

Bună seara și scuzați dacă stau într-o parte, dar am nevoie de lumină pe foaie, nu văd bine. Sunt bucuros că sunt cu voi, bărbați și femei care reprezentați și dinamizați viața socială, politică și economică a țării.

Imediat înainte de a intra în biserică, domnul primar mi-a încredințat cheile orașului. Deci pot spune că aici, la „Sfântul Francisc” din Quito, sunt de-al casei. Demonstrația voastră de încredere și de afect, deschizându-mi porțile, îmi permite să introduc câteva chei ale trăirii împreună ca niște cetățeni pornind de la acest fapt de a fi de-al casei, adică pornind de la experiența vieții familiale.

Societatea noastră învinge atunci când fiecare persoană, fiecare grup social, se simte cu adevărat acasă. Într-o familie, părinții, bunicii, copiii sunt de-ai casei; nimeni nu este exclus. Dacă unul are o dificultate, chiar gravă, și atunci când „a căutat-o”, ceilalți vin în ajutorul său, îl susțin; durerea sa este a tuturor. Îmi vine în minte imaginea acelor femei, soții, le-am văzut la Buenos Aires în zilele de vizită stând la coadă pentru a intra în pușcărie, pentru a-l vedea pe fiul lor, sau pe soțul lor, care nu s-a comportat bine, ca s-o spunem într-un limbaj simplu, dar nu-i abandonează pentru că rămân mereu de-ai casei. Cum ne învață aceste femei! În societate, n-ar trebui să se întâmple la fel? Și, totuși, relațiile noastre sociale sau jocul politic, în sensul mai larg al cuvântului – să nu uităm că politica, spunea Paul al VI-lea, este una dintre formele cele mai înalte de caritate – adesea această acțiune a noastră se bazează pe competiție, care produce rebutul. Poziția mea, ideea mea, proiectul meu sunt întărite dacă sunt în stare să-l bat pe celălalt, să mă impun, să-l rebutez. Și astfel construim o cultură a rebutului care astăzi a asumat dimensiuni mondiale, de amploare… Asta înseamnă a fi familie? În familie toți contribuie la proiectul comun, toți lucrează pentru binele comun, dar fără a anula individul; dimpotrivă, îl susțin, îl promovează. Se ceartă, dar este ceva care nu se mișcă: acea legătură familială. Certurile din familie sunt după aceea reconcilieri. Bucuriile și durerile fiecăruia sunt însușite de toți. Asta da, înseamnă a fi familie! Dacă am putea reuși să vedem adversarul politic sau vecinul de casă cu aceiași ochi cu care îi vedem pe copii, soțiile, soții, tații și mamele. Ce frumos ar fi! Iubim societatea noastră, sau rămâne ceva îndepărtat, ceva anonim, care nu ne implică, nu ne revine, nu ne angajează? Iubim țara noastră, comunitatea pe care încercăm s-o construim? O iubim numai în concepte discutate în lumea ideilor? Sfântul Ignațiu – permiteți-mi anunțul publicitar – sfântul Ignațiu ne spunea în Exerciții că iubirea se demonstrează mai mult în fapte decât în cuvinte. Să iubim societatea mai mult cu faptele decât cu cuvintele! În fiecare persoană, în concret, în viața pe care o împărtășim. Și în afară de asta ne spunea că iubirea se comunică mereu, tinde la comunicare, niciodată la izolare. Două criterii care ne pot ajuta să privim societatea cu alți ochi. Nu numai s-o privim: s-o simțim, s-o simțim, s-o gândim, s-o atingem, s-o protejăm.

Pornind de la acest afect, vor apare gesturi simple care întăresc legăturile personale. În diferite ocazii am făcut referință la importanța familiei drept celulă a societății. În familie, persoanele primesc valorile fundamentale ale iubirii, fraternității și respectului reciproc, care se traduc în valori sociale esențiale și sunt gratuitatea, solidaritatea și subsidiaritatea. Așadar, pornind de la acest fapt de a fi de-al casei, privind familia, să ne gândim la societate prin aceste valori sociale pe care le absorbim acasă, în familie: gratuitatea, solidaritatea, subsidiaritate.

Gratuitatea. Pentru părinți, toții copiii, chiar dacă fiecare are caracterul său, sunt la fel de vrednici de iubire. În schimb, când copilul refuză să împărtășească ceea ce primește gratuit de la ei, de la părinți, el rupe această relație, sau intră în criză, fenomen mai obișnuit. Primele reacții, care uneori sunt precedente conștiinței însăși a mamei, încep când mama este însărcinată: copilul începe să aibă comportamente stranii, începe să vrea să rupă, pentru că în psihicul său se aprinde un luminiță roșie: atenție că există competiție, atenție că nu mai ești unicul. Este curios. Iubirea părinților îl ajută să iasă din egoismul său pentru a învăța să trăiască împreună cu acela sau aceea care vine și cu ceilalți, pentru a învăța să renunțe ca să se deschidă celuilalt. Mie îmi place să-i întreb pe copii: „Dacă ai două bomboane și vine un prieten, ce faci?”. În general îmi spun: „Îi dau o bomboană”. În general. „Și dacă ai o bomboană și vine prietenul tău, ce faci?”. Acolo sunt nesiguri și merg de la „i-o dau”, la „o împărțim”, la „o pun în buzunar”. Copilul care învață să se deschidă celuilalt. În cadrul social asta înseamnă că gratuitatea nu este un complement ci o condiție necesară pentru dreptate. Gratuitatea este condiție necesară pentru dreptate. Ceea ce suntem și avem ne-a fost dăruit pentru a pune în slujba altora – gratis am primit, gratis dăm -; misiunea noastră constă în a face să rodească în fapte bune. Bunurile sunt destinate tuturor și oricât unul ar arăta proprietatea sa – care este legitim – apasă asupra lor o ipotecă socială. Mereu. Așa se depășește conceptul economic de dreptate, bazat pe principiul vânzare-cumpărare, cu conceptul de dreptate socială, care apără dreptul fundamental al individului la o viață demnă.

Și, tot cu privire la dreptate, exploatarea resurselor naturale, așa de abundente în Ecuador, nu trebuie să caute câștigul imediat. A fi păzitori ai acestei bogății pe care am primit-o ne angajează cu societatea în ansamblul său și cu generațiile viitoare, cărora nu le putem lăsa ca moștenire acest patrimoniu fără o îngrijire adecvată a mediului, fără o conștiință de gratuitate care provine din contemplarea creației. Ne însoțesc astăzi aici frați din popoare indigene care provin din Amazonia ecuadoriană. Acea zonă este una dintre „zonele mai bogate în varietăți de specii, de specii endemice, mai puțin frecvente sau cu grad mic de protecție eficace. Există locuri care cer o îngrijire deosebită din cauza importanței lor enorme pentru ecosistemul mondial [deoarece au] o biodiversitate de mare complexitate, aproape imposibil de cunoscut complet, dar atunci când aceste păduri sunt incendiate sau rase la pământ pentru a crește cultivările, în puțini ani se pierd nenumărate specii, sau aceste zone se transformă în deșerturi aride” (Enciclica Laudato si’, 37-38). Și acolo Ecuadorul – împreună cu alte țări din fâșia amazoniană – are oportunitatea de a practica pedagogia unei ecologii integrale. Noi am primit lumea ca moștenire de la părinții noștri, dar să ne amintim și că am primit-o ca pe un împrumut de la copiii noștri și de la generațiile viitoare cărora trebuie să le-o încredințăm. Și îmbunătățită! Și aceasta este gratuitatea!

Din fraternitatea trăită în familie se naște a doua valoare: solidaritatea în societate, care nu constă numai în a da celor nevoiași, ci în a fi responsabili unul de altul. Dacă vedem în celălalt un frate, nimeni nu poate rămâne exclus, nimeni nu poate rămâne separat.

Ecuadorul, ca multe națiuni latinoamericane, experimentează astăzi profunde schimbări sociale și culturale, noi provocări care cer participarea tuturor subiecților interesați. Migrația, concentrația urbană, consumismul, criza familiei, șomajul, zonele de sărăcie produc nesiguranțe și tensiuni care constituie o amenințare pentru conviețuirea socială. Normele și legile, precum și proiectele comunității civile, trebuie să caute incluziunea, pentru a favoriza spații de dialog, spații de întâlnire și apoi să lase amintirii dureroase orice tip de represiune, control nelimitat și sustragere de libertate. Speranța unui viitor mai bun cere să se ofere oportunități reale cetățenilor, mai ales tinerilor, creând locuri de muncă și cu o creștere economică ce ajunge la toți și nu rămâne în statistici macroeconomice, creând o dezvoltare sustenabilă care să genereze un țesut social puternic și bine închegat. Dacă nu există solidaritate acest lucru este imposibil. Am făcut aluzie la tineri și la lipsa locului de muncă. La nivel mondial este alarmantă. Țări europene care erau la nivel înalt în urmă cu câteva decenii, acum suferă în populația tânără – de la 25 de ani în jos – 40/50% de șomaj. Dacă nu există solidaritate, asta nu se rezolvă. Le spuneam salezienilor [la Torino]: „Voi, pe care don Bosco v-a fondat pentru a educa, astăzi, educația de urgență pentru acei tineri care nu au loc de muncă!”. De ce? Urgență pentru a-i pregăti la lucrări mici care să le dea demnitatea de a putea duce pâine acasă. Acestor tineri șomeri, care sunt cei pe care-i numim „nici nici”: nici nu studiază nici nu muncesc, ce perspectivă le rămâne? Dependențele, tristețea, deprimarea, sinuciderea – nu se publică integral statisticile despre sinuciderile tinerilor – sau înrolarea în proiecte de nebunie socială, care măcar să le prezinte un ideal? Astăzi ni se cere să ne îngrijim, în mod special, cu solidaritate, de acest al treilea sector de excludere din cultura rebutului. Primul sunt copii, pentru că ori nu sunt voiți – există țări dezvoltate care au natalitate aproape 0% – sau sunt uciși înainte de a se naște. Apoi bătrânii, care sunt abandonați și sunt lăsați și se uită că sunt înțelepciunea și amintirea poporului lor. Sunt rebutați. Și acum a venit rândul tinerilor. Cui i-au lăsat locul? Servitorilor egoismului, ai dumnezeului ban care se află în centrul unui sistem care ne strivește pe toți.

În sfârșit, respectul față de celălalt care se învață în familie, se traduce în cadrul social în subsidiaritate. Așadar: gratuitate, solidaritate, subsidiaritate. A accepta că alegerea noastră nu este în mod necesar singura legitimă este un sănătos exercițiu de umilință. Recunoscând ceea ce este bun în alții, chiar cu limitele lor, vedem bogăția care caracterizează diversitatea și valoarea complementarității. Oamenii, grupurile au dreptul de a parcurge drumul lor, chiar dacă asta uneori duce la comiterea de erori. Respectând libertatea, societatea civilă este chemată să promoveze fiecare persoană și agent social așa încât să-și poată asuma propriul rol și să contribuie cu propriul specific la binele comun. Dialogul este necesar, esențial pentru a ajunge la adevăr, care nu poate să fie impus, ci căutat cu sinceritate și spirit critic. Într-o democrație participativă, fiecare dintre forțele sociale, grupurile indigene, afro-ecuadorienii, femeile, agregările civile și cei care lucrează pentru colectivitate în serviciile publice, sunt protagoniști esențiali în acest dialog, nu sunt spectatori. Pereții, curțile și schiturile din acest loc exprimă asta cu elocvență mai mare: sprijinit pe elemente din cultura incașă și caranqui, frumusețea formelor și proporțiilor lor, îndrăzneala stilurilor lor diferite combinate în manieră minunată, operele de artă care sunt numite „școala din Quito”, rezumă un amplu dialog, cu succese și erori, al istoriei ecuadoriene. Ziua de astăzi este plină de frumusețe și dacă este adevărat că în trecut au existat greșeli și samavolnicii, cum să negăm asta? Și în istoriile noastre personale, cum să negăm asta? Putem spune că amalgamul iradiază atâta exuberanță încât ne permite să privim la viitor cu mare speranță.

Și Biserica vrea să colaboreze în căutarea binelui comun, cu activitățile sale sociale, educative, promovând valorile etice și spirituale, fiind semn profetic care aduce o rază de lumină și de speranță tuturor, în special celor mai nevoiași. Mulți mă vor întreba: Părinte, de ce vorbiți atât de mult despre cei nevoiași, despre persoanele nevoiașe, despre persoanele excluse, despre persoanele de la marginile societății? Pur și simplu pentru că această realitate și răspunsul la această realitate se află în inima Evangheliei. Și tocmai pentru că atitudinea pe care o luăm în fața acestei realități este înscrisă în protocolul despre care vom fi judecați, în Matei 25.

Mulțumesc pentru că sunteți aici, pentru că mă ascultați, vă cer vă rog să duceți cuvintele mele de încurajare grupurilor pe care voi le reprezentați în diferitele sectoare ale societății. Fie ca Domnul să acorde societății civile pe care voi o reprezentați să fie mereu domeniul potrivit pentru a trăi ca acasă, pentru a trăi aceste valori ale gratuității, solidarității și subsidiarității. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.07.2015
Publicarea pe acest sit: 09.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns