Discursul Papei la întâlnirea cu reprezentanţii lumii şcolii şi universităţii din Ecuador

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu reprezentanții
lumii școlii și universității
Quito, 7 iulie 2015

Frați întru episcopat,
Domnule rector,
Stimate autorități,
Dragi profesori și studenți,
Prieteni și prietene,

Simt o mare bucurie să fiu în această după-amiază împreună cu voi în această Universitatea Pontificală din Ecuador, care de aproape șaptezeci de ani realizează și actualizează rodnica misiune educatoare a Bisericii în slujba bărbaților și femeilor națiunii. Vă mulțumesc pentru cuvintele respectuoase cu care m-ați primit și mi-ați transmis neliniștile și speranțele care apar în voi în fața provocării, personale și sociale, a educației. Dar văd că sunt câțiva nori mari la orizont, sper să nu vină furtuna, nu mai mult de o ploicică.

În Evanghelie am ascultat cum Isus, Învățătorul, învăța mulțimea și micul grup de discipoli, adaptându-se la capacitatea lor de înțelegere. Făcea asta prin parabole, ca aceea a semănătorului (Lc 8,4-15). Domnul a fost mereu „plastic” în modul de a învăța. În așa fel încât toți să poată înțelege. Isus nu căuta să „arate ostentativ propria știință”. Dimpotrivă, vrea să ajungă la inima omului, la capacitatea sa, la viața sa, pentru ca aceasta să dea rod.

Parabola semănătorului ne vorbește despre cultivare. Ne indică tipurile de teren, tipurile de semănat, tipurile de rod și relația care se creează între ele. Deja din Geneză, Dumnezeu îi șoptește omului această invitație: a cultiva și a păzi (cf. Gen 2,15).

Nu îi dă numai viața, îi dă pământul, creația. Nu îi dă numai o însoțitoare și posibilități infinite. Îi adresează și o invitație, îi dă o misiune. Îl invită să facă parte din opera sa creatoare și îi spune: cultivă! Îți dau semințele, îți dau pământul, apa, soarele, îți dau mâinile tale și pe cele ale fraților tăi. Iată, este și al tău. Este un cadou, este un dar, este o ofertă. Nu este ceva dobândit, nu este ceva care se cumpără. Ne precede și va urma după noi.

Este un dar dat de Dumnezeu pentru ca împreună cu El să-l putem face darul nostru. Dumnezeu nu vrea o creație pentru sine, pentru a se privi pe sine însuși. Dimpotrivă. Creația este un dar care trebuie să fie împărtășit. Este spațiul pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a construi cu noi, pentru a construi un „noi”. Lumea, istoria, timpul, este locul în care mergem să construim acel noi cu Dumnezeu, acel noi cu alții, acel noi cu pământul. Viața noastră ascunde mereu această invitație, o invitație mai mult sau mai puțin conștientă, care rămâne mereu.

Însă observăm un amănunt. În relatarea din Geneză, împreună cu cuvântul „a cultiva”, imediat spune un altul: „a păzi”, a avea grijă. Unul se înțelege pornind de la celălalt. O mână merge spre cealaltă. Nu cultivă cel care nu are grijă și nu are grijă cel care nu cultivă.

Nu numai că suntem invitați să fim parte a operei creatoare cultivând-o, făcând-o să crească, dezvoltând-o, ci suntem invitați și să avem grijă de ea, s-o protejăm, s-o păzim. Astăzi această invitație ni se impune nouă cu forță. Nu ca o simplă recomandare, ci ca o exigență care se naște „pentru răul pe care i-l provocăm, din cauza folosirii iresponsabile și a abuzului bunurilor pe care Dumnezeu le-a pus în ea. Am crescut crezând că eram proprietarii și dominatorii săi, autorizați să o prădăm… Pentru aceasta, printre săracii cei mai abandonați și maltratați este pământul nostru asuprit și devastat” (Enciclica Laudato si’, 2).

Există o relație între viața noastră și cea a mamei noastre pământul. Între existența noastră și darul pe care Dumnezeu ni l-a oferit. „Mediul uman și ambientul natural se degradează împreună și nu vom putea înfrunta în mod adecvat degradarea ambientală dacă nu acordăm atenție cauzelor care au legătură cu degradarea umană și socială” (ibid., 48). Însă așa cum spunem „se degradează”, în același mod putem spune „se susțin și se pot transfigura”. Este o relație care păstrează o posibilitate, atât de deschidere, de transformare, de viață, cât și de distrugere și de moarte.

Un lucru este sigur: nu putem continua să întoarcem spatele realității noastre, fraților noștri, mamei noastre pământul. Nu ne este permis să ignorăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru ca și cum situații determinate n-ar exista sau n-ar avea nimic de-a face cu realitatea noastră. În plus, nu ne este permis, nu este uman a intra în jocul culturii rebutului.

Încă o dată, se repetă cu putere această întrebare a lui Dumnezeu adresată lui Cain: „Unde este fratele tău?”. Eu mă întreb dacă răspunsul nostru va continua să fie: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9).

Eu trăiesc la Roma și iarna este frig. Se întâmplă ca foarte aproape de Vatican să fie, dimineața, un bătrân mor de frig. Nu dă știrea niciun ziar, nicio cronică. Un sărac care moarte de frig și de foame astăzi nu este o știre, însă dacă bursele din principalele capitale ale lumii coboară două sau trei puncte, se creează un mare scandal mondial. Eu mă întreb: Unde este fratele tău? Eu vă cer să vă puneți, fiecare, această întrebare și să o adresați Universității, Universității voastre Catolice: Unde este fratele tău?

În acest context universitar ar fi frumos să ne întrebăm cu privire la educația noastră în fața acestui pământ care strigă spre cer.

Școlile noastre sunt o pepinieră, o posibilitate, pământ fertil pentru a îngriji, a stimula și a proteja. Pământ fertil însetat de viață.

Mă întreb împreună cu educatorii voștri: vegheați asupra studenților voștri ajutându-i să dezvolte un spirit critic, un spirit liber, în măsură să se îngrijească de lumea de astăzi? Un spirit care să fie în măsură să găsească noi răspunsuri la multele provocări pe care societatea le pune astăzi omenirii? Sunteți în măsură să-i încurajați să nu ignore realitatea care îi înconjoară? Să nu ignore ceea ce se întâmplă în jur? Sunteți capabili să-i stimulați la asta? În acest scop trebuie să-i faceți să iasă din aulă, mintea lor trebuie să iasă din aulă, inima lor trebuie să iasă din aulă. Cum intră în diferitele programe universitare sau în diferitele zone de muncă educativă viața din jurul nostru cu întrebările sale, interogativele sale, chestiunile sale? Cum generăm și cum însoțim dezbaterea constructivă, care se naște din dialog în vederea unei lumi mai umane? Dialogul, acel cuvânt-punte, acel cuvânt care creează punți.

Și există o reflecție care ne implică pe toți: familiile, școlile, pe profesori: cum putem să-i ajutăm pe tinerii noștri să nu identifice diploma universitară cu un sinonim de status mai ridicat, sinonim cu banii, cu prestigiul social. Nu sunt sinonime. Cum îi ajutăm să identifice această pregătire ca un semn de responsabilitate mai mare față de problemele de astăzi, respect față de îngrijirea săracilor, respect față de salvgardarea mediului.

Și voi, dragi tineri care sunteți aici, prezent și viitor al Ecuadorului, sunteți cei care trebuie să faceți gălăgie. Cu voi, care sunteți sămânță de transformare a acestei societăți, aș vrea să mă întreb: știți că acest timp de studiu nu este numai un drept, ci și un privilegiu pe care voi îl aveți? Câți prieteni, cunoscuți sau necunoscuți, ar vrea un loc în acest loc și din diferite circumstanțe nu l-au avut? În ce măsură studiul nostru ne ajută și ne face să solidarizăm cu ei? Puneți-vă aceste întrebări, dragi tineri.

Comunitățile educative au un rol vital, un rol esențial în construirea cetățeniei și a culturii. Atenție: nu e suficient a face analize, a descrie realitatea; este necesar a da viață la spații, la locuri de cercetare adevărată, la dezbateri care să genereze alternative la problemele existente, în special astăzi, când este necesar a merge la concret.

În fața globalizării paradigmei tehnocratice care tinde să creadă „orice obținere de putere este pur și simplu progres, creștere de siguranță, de utilitate, de bunăstare, de forță vitală, de plinătate de valori, ca și cum realitatea, binele și adevărul ar apare spontan din puterea însăși a tehnologiei și a economiei” (Enciclica Laudato si’, 105), astăzi vouă, mie, tuturor, ni se cere ca să ne grăbim cu urgență să gândim, să căutăm să discutăm despre situația noastră actuală – și spun urgență -; ca să ne încurajăm să gândim despre ce tip de cultură vrem sau pretindem nu numai pentru noi ci pentru copiii noștri și nepoții noștri. Acest pământ l-am primit ca moștenire, ca pe un dar, ca pe un cadou. Am face bine să ne întrebăm: cum vrem să-l lăsăm? Ce indicații vrem să imprimăm existenței? „În ce scop trecem din această lume? Pentru ce scop am venit în această viață? Pentru ce scop lucrăm și luptăm?”(ibid., 160), pentru ce studiem?

Inițiativele individuale sunt mereu bune și fundamentale, dar ni se cere să facem un alt pas înainte: ne încurajează să privim realitatea în mod organic și nu fragmentar; să ne punem întrebări care ne includ pe noi toți, din moment ce toți „sunt relaționați întrei ei” (ibid., 138). Nu există drept la excludere.

Ca Universitate, ca instituții educative, ca profesori și studenți, viața ne provoacă să răspundem la aceste două întrebări: de ce acest pământ are nevoie de noi? Unde este fratele tău?

Duhul Sfânt să ne inspire și să ne însoțească, pentru că El ne-a chemat, ne-a invitat, ne-a dat oportunitatea și, în același timp, responsabilitatea de a da ceea ce este mai bun în noi. Să ne dea forța și lumina de care avem nevoie. Este același Duh care în prima zi a creației plutea peste ape căutând să transforme, căutând să dea viața. Este același Duh care a dat discipolilor forța Rusaliilor. Este același Duh care nu ne abandonează și devin una cu noi pentru a găsi noi moduri de viață. El să fie însoțitorul și maestrul nostru de călătorie. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.07.2015
Publicarea pe acest sit: 08.07.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns