Discursul Papei la întâlnirea cu reprezentanţii consiliului Bisericii Evanghelice Germane

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
adresat la întâlnirea cu reprezentanții consiliului Bisericii Evanghelice Germane
în sala capitlului din Conventul Augustinienilor
Erfurt, 23 septembrie 2011

Stimați doamne și domni!

Luând cuvântul, aș vrea înainte de toate să mulțumesc pentru această ocazie de a vă întâlni. Recunoștința mea deosebită se îndreaptă spre Președintele Schneider, care mi-a urat bun venit și m-a primit în mijlocul vostru cu gentilele sale cuvinte. Aș vrea să mulțumesc, în același timp, pentru acest dar special, că întâlnirea noastră se poate desfășura în acest loc istoric.

Pentru mine, ca Episcop de Roma, este un moment emoționant să întâlnesc aici, în vechiul convent augustinian din Erfurt reprezentanți ai Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Aici Luther a studiat teologie. Aici a fost hirotonit preot în anul 1507. Împotriva dorinței tatălui, el nu a continuat studiile de jurisprudență, ci a studiat teologie și a pornit pe drumul spre preoție în Ordinul sfântului Augustin. În acest drum nu-l interesa asta sau aia. Ceea ce nu-i dădea pace era problema despre Dumnezeu, care a fost pasiunea profundă și motivația vieții sale și a întregului său drum. „Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?”: această întrebare îi pătrundea în inimă și stătea în spatele oricărei cercetări teologice a lui și al oricărei lupte interioare. Pentru el teologia nu era o chestiune academică, ci o luptă interioară cu el însuși și asta, apoi, era o luptă cu privire la Dumnezeu și cu Dumnezeu.

„Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?”. Faptul că această întrebare a fost forța motrice a întregului său drum mă uimește mereu din nou. De fapt, cine se preocupă astăzi de aceasta, chiar și printre creștini? Cea mai mare parte a oamenilor, chiar și a creștinilor, astăzi consideră sigur că Dumnezeu, în ultimă analiză, nu se interesează de păcatele noastre și de virtuțile noastre. El știe, întocmai, că toți suntem numai carne. Dacă astăzi se mai crede încă într-o lume de dincolo și într-o judecată a lui Dumnezeu, atunci aproape toți presupunem în practică faptul că Dumnezeu trebuie să fie generos și, la sfârșit, în milostivirea sa, va ignora micile noastre lipsuri. Dar sunt într-adevăr așa de mici lipsurile noastre? Oare nu este devastată lumea din cauza corupției celor mari, dar și a celor mici, care se gândesc numai la propriul interes? Oare nu este devastată din cauza puterii drogurilor care trăiește, pe de o parte, din dorința de viață și de bani și, pe de altă parte, din aviditatea de plăcere a persoanelor dedicate lor? Oare nu este amenințată de dispoziția crescândă la violență care, nu rar, se maschează cu aparența religiozității? Foamea și sărăcia ar putea să devasteze până acolo întregi părți din lume dacă în noi iubirea lui Dumnezeu și, pornind de la El, iubirea față de aproapele, față de creaturile lui Dumnezeu, oamenii, ar fi mai vie? Întrebările în acest sens ar putea continua. Nu, răul nu este o bagatelă. El n-ar putea să fie așa de puternic dacă noi l-am pune cu adevărat pe Dumnezeu în centrul vieții noastre. Întrebarea: Care este poziția lui Dumnezeu față de mine, cum mă aflu eu în fața lui Dumnezeu? – această întrebare tulburătoare a lui Martin Luther trebuie să devină din nou, și desigur în formă nouă, și întrebarea noastră. Cred că acesta este primul apel pe care ar trebui să-l simțim în întâlnirea cu Martin Luther.

Și apoi este important: Dumnezeu, unicul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, este ceva diferit de o ipoteză filozofică despre originea cosmosului. Acest Dumnezeu are un chip și ne-a vorbit. În omul Isus Cristos a devenit unul dintre noi – în același timp Dumnezeu adevărat și om adevărat. Gândirea lui Luther, întreaga sa spiritualitate era complet cristocentrică: „Ceea ce promovează cauza lui Cristos” era pentru Luther criteriul hermeneutic decisiv în interpretarea Sfintei Scripturi. Însă asta presupune ca Isus Cristos să fie centrul spiritualității noastre și ca iubirea față de El, trăirea împreună cu El să orienteze viața noastră.

Acum poate voi veți spune: Ei bine, dar ce au de-a face toate acestea cu situația noastră ecumenică? Toate acestea sunt oare numai o tentativă de a eluda cu atâtea cuvinte problemele urgente în care așteptăm progrese practice, rezultate concrete? În această privință răspund: cel mai necesar lucru pentru ecumenism este înainte de toate ca, sub presiunea secularizării, să nu pierdem aproape fără să ne dăm seama marile lucruri pe care le avem în comun, care în sine ne fac creștini și care ne-au rămas ca da și misiune. A fost eroarea din perioada confesională faptul de a fi văzut mai mult numai ceea ce separă și de a nu fi perceput în mod existențial ceea ce avem în comun în marile directive ale Sfintei Scripturi și în mărturisirile de credință din creștinismul antic. Acesta este marele progres ecumenic din ultimele decenii: că ne-am dat seama de această comuniune și, rugându-ne și cântând împreună, în angajarea comună pentru ethosul creștin în fața lumii, în mărturia comună adusă Dumnezeului lui Isus Cristos în această lume, recunoaștem această comuniune ca fundamentul nostru nepieritor.

Din păcate, pericolul de a o pierde nu este ireal. Aș vrea să punctez aici două aspecte. În ultimele timpuri, geografia creștinismului s-a schimbat profund și se schimbă ulterior. În fața unei forme noi de creștinism care se răspândește cu un imens dinamism misionar, uneori îngrijorător în formele sale, Bisericile confesionale istorice rămân adesea perplexe. Este un creștinism cu densitate instituțională scăzută, cu puțin bagaj rațional și cu atât mai puțin bagaj dogmatic și chiar cu puțină stabilitate. Acest fenomen mondial ne pune pe toți în fața întrebării: ce are să ne spună nouă pozitiv sau negativ această nouă formă de creștinism? În orice caz, ne pune din nou în fața întrebării despre ce este ceea ce rămâne mereu valabil și ce poate sau trebuie să fie schimbat, în fața problemei cu privire la alegerea noastră fundamentală în credință.

Mai profundă și în țara noastră mai fierbinte este a doua provocare pentru întreaga creștinătate; despre ea aș vrea să vorbesc: e vorba de contextul lumii secularizate în care trebuie să trăim și să mărturisim astăzi credința noastră. Absența lui Dumnezeu în societatea noastră devine mai apăsătoare, istoria revelației sale, despre care ne vorbește Scriptura, pare situată într-un trecut care se îndepărtează tot mai mult. Trebuie oare să cedăm în fața presiunii secularizării, să devenim moderni printr-o diluare a credinței? Desigur, credința trebuie să fie regândită și mai ales retrăit astăzi în mod nou pentru a deveni un lucru care aparține prezentului. Dar nu diluarea credinței ajută, ci numai trăirea ei în întregime în ziua noastră de astăzi. Aceasta este o misiune ecumenică centrală. În asta ar trebui să ne ajutăm reciproc: să credem în mod mai profund și mai viu. Nu tacticile ne vor salva, nu tacticile vor salva creștinismul, ci o credință regândită și retrăită în mod nou, prin care Cristos, și cu El Dumnezeul cel viu, să intre în această lume a noastră. După cum martirii din epoca nazistă ne-au condus pe unii spre alții și au trezit prima mare deschidere ecumenică, tot așa și astăzi credința, trăită pornind de la adâncul ființei noastre, într-o lume secularizată, este forța ecumenică mai puternică ce ne reunește, conducându-ne spre unitate în unicul Domn.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.09.2011
Publicarea pe acest sit: 23.09.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns