Discursul Papei la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii nord-peruani

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate
și seminariștii din circumscripțiile ecleziastice
din nordul Peruului
Colegiul Seminar „San Carlos y San Marcelo”, Trujillo,
sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Iubiți frați și surori, bună seara!

[aplauze lungi] De vreme ce e obicei ca aplauzele să fie la sfârșit, înseamnă că deja s-a terminat, deci plec… [strigă: Nu!] Mulțumesc pentru cuvintele pe care monseniorul José Antonio Eguren Anselmi, arhiepiscop de Piura, mi le-a adresat în numele tuturor celor prezenți.

Este important să mă întâlnesc cu voi, să vă cunosc, să vă ascult și să manifest iubirea față de Domnul și față de misiunea pe care ne-a dăruit-o. Știu că ați făcut un mare efort pentru a fi aici, mulțumesc!

Ne primește acest Colegiu Seminar, unul dintre primele care au fost întemeiate în America Latină pentru formarea atâtor generații de evanghelizatori. A fi aici și împreună cu voi ne face să percepem că ne aflăm într-una din acele „leagăne” care au dat naștere atâtor misionari. Și nu uit că acest ținut a văzut murind, în timp ce era în misiune – nu așezat în spatele unui birou –, pe sfântul Toribiu de Mogrovejo, patron al episcopatului latinoamerican. Și toate acestea ne fac să privim la rădăcinile noastre, la ceea ce ne susține în cursul timpului, ne susține în cursul istoriei pentru a crește spre înalt și a aduce rod. Rădăcinile. Fără rădăcini nu există flori, nu există roade. Spunea un poet că tot ceea ce copacul are înflorit îi vine din ceea ce are sub pământ, rădăcinile. Vocațiile noastre vor avea mereu acea dublă dimensiune: rădăcini în pământ și inimă în cer. Nu uitați asta. Când lipsește una din acestea două, ceva începe să meargă rău și viața noastră se ofilește puțin câte puțin (cf. Lc 13,6-9), ca un copac care nu are rădăcini, se ofilește. Și vă spun că face mult rău a vedea un episcop, un preot, o soră, „ofiliți”. Și mai mult necaz îmi provoacă atunci când văd seminariști „ofiliți”. Acesta este un lucru foarte serios. Biserica este bună, Biserica este mamă, și dacă voi vedeți că nu reușiți, vă rog, vorbiți atât cât aveți timp, înainte de a fi prea târziu, înainte de a vă da seama că nu mai aveți rădăcini și că vă ofiliți; astfel mai este timp pentru a mântui, pentru că Isus a venit pentru aceasta, pentru a mântui, și dacă ne-a chemat este pentru a mântui.

Îmi place să subliniez că credința noastră, vocația noastră este bogată în amintire, acea dimensiune deuteronomică a vieții. Bogată în amintire pentru că știe să recunoască faptul că nici viața, nici credința, nici Biserica nu au început cu nașterea vreunuia dintre noi: amintirea se îndreaptă spre trecut pentru a găsi limfa care a irigat de-a lungul secolelor inima discipolilor, și în acest mod recunoaște trecerea lui Dumnezeu prin viața poporului său. Amintire a promisiunii pe care El a făcut-o părinților noștri și care, atunci când rămâne vie în mijlocul nostru, este cauză a bucuriei noastre și ne face să cântăm: „Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi: eram plini de bucurie” (Ps 125,3).

Mi-ar plăcea să împărtășesc cu voi câteva virtuți, sau câteva dimensiuni, dacă preferați, ale acestui a fi bogați în amintire. Când eu spun că iubesc ca un episcop, un preot, un seminarist să fie bogat în amintire, ce vreau să spun? Asta aș vrea să împărtășesc cu voi acum.

1. O dimensiune este conștiința bucuroasă de sine. Nu trebuie să fim inconștienți de noi înșine, nu; a ști ce anume se întâmplă, dar o conștiință bucuroasă de sine.

Evanghelia pe care am ascultat-o (cf. In 1,35-42) o citim de obicei în cheie vocațională și astfel ne oprim asupra întâlnirii discipolilor cu Isus. Însă mi-ar plăcea, mai întâi, să privim la Ioan Botezătorul. El era cu doi dintre discipolii săi și văzându-l pe Isus trecând le spune lor: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1,36). Auzind asta, ce s-a întâmplat? L-au lăsat pe Ioan și au mers cu celălalt (cf. v. 37). Este ceva surprinzător: au fost cu Ioan, știau că era un om bun, mai mult, cel mai mare dintre cei născuți din femeie, cum îl definește Isus (cf. Mt 11,11), însă nu era cel care trebuia să vină. Și Ioan aștepta un altul mai mare decât el. Pentru Ioan era foarte clar că nu este el Mesia, ci pur și simplu cel care-l anunța. Ioan era omul bogat în amintirea promisiunii și a propriei istorii. Era vestit, avea o mare faimă, toți veneau să fie botezați de el, îl ascultau cu respect. Oamenii credeau că el era Mesia, dar el era bogat în amintirea propriei istorii și nu s-a lăsat înșelat de tămâia vanității.

Ioan manifestă conștiința discipolului care știe că nu este și nu va fi niciodată Mesia, ci numai un chemat să indice trecerea Domnului prin viața oamenilor săi. Mă impresionează cum Dumnezeu permite ca acest lucru să ajungă până la consecințele extreme: moare decapitat într-o celulă, așa pur și simplu. Noi consacrații nu suntem chemați să-l înlocuim pe Domnul, nici cu operele noastre, nici cu misiunile noastre, nici cu nenumăratele activități pe care le avem de făcut. Eu când spun „consacrați” îi cuprind pe toți: episcopi, preoți, bărbați și femei consacrați și consacrate, călugări și călugărițe, și seminariști. Pur și simplu ni se cere să lucrăm cu Domnul, umăr la umăr, dar fără a uita vreodată că nu ocupăm locul său. Și asta nu ne face „să ne pleoștim” în angajarea de evanghelizare, ci dimpotrivă, ne determină, ne cere să lucrăm amintindu-ne că suntem discipoli ai unicului Învățător. Discipolul știe că îl însoțește și mereu îl va însoți pe Învățător. Și acesta este izvorul bucuriei noastre, conștiința bucuroasă de sine.

Ne face bine să știm că nu suntem Mesia! Ne eliberează de faptul de a ne crede prea importanți, prea ocupați (este tipic în unele zone să se audă: „Nu, nu te du în parohia aceea pentru că preotul este mereu foarte ocupat”). Ioan Botezătorul știa că misiunea sa era să indica drumul, să inițieze procese, să deschidă spații, să anunțe că un Altul era cel care aducea Duhul lui Dumnezeu. A fi bogați în amintire ne eliberează de tentația mesianismelor, ca eu să mă cred Mesia.

Această tentație se combate în multe moduri, dar și cu faptul de a ști să râdem. Despre un călugăr pe care-l iubeam foarte mult – un iezuit, un iezuit olandez care a murit anul trecut – se spunea că avea un atare simț al umorismului încât era capabil să râdă de tot ceea ce se întâmpla, de sine însuși și chiar de propria umbră. Conștiință bucuroasă. A învăța să râdem de noi înșine ne dă capacitatea spirituală de a sta în fața Domnului cu propriile limite, greșeli și păcate, dar și cu propriile succese și cu bucuria de a ști că El este alături de noi. Un frumos test spiritual este acela de a ne întreba cu privire la capacitatea pe care o avem de a râde de noi înșine. De alții este ușor de râs – nu-i adevărat? – „a-i jupui de vii”, dar a râde de noi înșine nu este ușor. A râde ne salvează de neo-pelagianismul „autoreferențial și prometeic al celor care în definitiv se încred numai pe propriile forțe și se simt superiori față de ceilalți”[1]. Râzi. Râdeți în comunitate și nu de comunitate sau dealții! Să ne ferim de acele persoane așa de importante care în viață au uitat cum se zâmbește. „Da, părinte, însă dumneavoastră nu aveți un remediu, ceva pentru…?”. Uite, am două „pastile” care ajută foarte mult: una, vorbește cu Isus, cu Sfânta Fecioară Maria în rugăciune și cere harul bucuriei, al bucuriei în situația reală; a doua pastilă o poți lua de mai multe ori pe zi dacă ai nevoie, sau este suficient și o dată: privește-te în oglindă…, privește-te în oglindă: „Și acela sunt eu? Aceea sunt eu? [râde]”. Și asta te face să râzi. Acesta nu este narcisism, dimpotrivă, este contrariul: oglinda, în acest caz, folosește ca o cură.

Așadar, primul lucru era conștiința bucuroasă de noi înșine.

2. A doua este ora chemării, a lua asupra noastră ora chemării.

Ioan evanghelistul prezintă în Evanghelia sa chiar și ora acelui moment care a schimbat viața sa. Da, atunci când Domnul face să crească într-o persoană conștiința de a fi chemată…, își amintește când a început totul: „Era pe la ceasul al zecelea” (1,39). Întâlnirea cu Isus schimbă viața, stabilește un înainte și un după aceea. Face bine să ne amintim mereu acea oră, acea zi-cheie pentru fiecare dintre noi, în care ne-am dat seama, în mod serios, că ceea ce simțeam nu era o voință sau o atracție, ci că Domnul aștepta ceva mai mult. Și atunci ne putem aminti: în ziua aceea mi-am dat seama. Amintirea acelei ore în care am fost atinși de privirea sa.

Când uităm de această oră, uităm de originile noastre, de rădăcinile noastre; și pierzând aceste coordonate fundamentale, punem deoparte lucrul cel mai prețios pe care-l poate avea o persoană consacrată: privirea Domnului. „Nu, părinte, eu îl privesc pe Domnul în tabernacol”. Bine, asta e bine. Dar așează-te un moment și lasă-te privit și amintește-ți de dățile în care El te-a privit și te privește. Lasă-te privit de El”. Este cel mai prețios lucru pe care îl are un consacrat: privirea Domnului. Poate că nu ești mulțumit de locul unde te-a întâlnit Domnul, poate că nu se potrivește cu o situație ideală sau care „ți-ar fi plăcut mai mult”. Și totuși, El acolo te-a întâlnit și a îngrijit rănile tale, acolo. Fiecare dintre noi cunoaște locul și timpul: poate că într-un moment de situații complicate, de situații dureroase, da; dar acolo te-a întâlnit Dumnezeul vieții pentru a te face martor al vieții sale, pentru a te face parte a misiunii sale și a te face să fii, cu El, mângâiere a lui Dumnezeu pentru mulți. Ne face bine să ne amintim că vocațiile noastre sunt o chemare de iubire pentru a iubi, pentru a sluji. Nu pentru a lua o „felie” pentru noi înșine. Dacă Domnul s-a îndrăgostit de voi și v-a ales, n-a fost pentru că erați mai numeroși decât alții, ba chiar sunteți cel mai mic popor, ci din iubire (cf. Dt 7,7-8)! Așa spune poporului lui Israel cartea Deuteronomului. Nu-ți da atâtea aere: nu ești poporul cel mai important, nu, ești un pic expirat, dar El s-a îndrăgostit de asta, și atunci, ce vreți? Domnul nu are gusturi bune, s-a îndrăgostit de asta… Iubire viscerală, iubire de milostivire care înduioșează măruntaiele noastre pentru a merge să-i slujim pe alții în maniera lui Isus Cristos. Nu în maniera fariseilor, a saduceilor, a învățătorilor legii, a zeloților, nu, nu, aceia căutau gloria lor.

Aș vrea să mă opresc asupra unui aspect pe care-l consider important. Mulți, în momentul intrării în seminar sau în casa de formare sau la noviciat, eram formați cu credința familiilor noastre și a persoanelor apropiate. Acolo am învățat să ne rugăm, de la mama, de la bunica, de la mătușa, și apoi a fost catehetul care ne-a pregătit… Și astfel am făcut primii noștri pași, sprijiniți adesea de manifestările de evlavie și spiritualitate populară care în Peru au avut formele cele mai minunate și înrădăcinarea în poporul credincios și simplu. Poporul vostru a demonstrat un afect enorm față de Isus, față de Sfânta Fecioară Maria, față de sfinți și fericiți, cu atâtea devoțiuni pe care nu îndrăznesc să le nominalizez de teamă să nu neglijez vreuna. În acele sanctuare, „mulți pelerini iau decizii care marchează viața lor. Acei pereți cuprind multe istorii de convertire, de iertare și de daruri primite, pe care milioane de persoane le-ar putea povesti”[2]. Și multe dintre vocațiile voastre pot să fie imprimate între acei pereți. Vă îndemn, cu rugăminte, să nu uitați, și cu atât mai puțin să nu disprețuiți, credința simplă și fidelă a poporului vostru. Să știți să primiți, să însoțiți și să stimulați întâlnirea cu Domnul. Nu vă transformați în profesioniști ai sacrului care uită de poporul lor, de unde v-a luat Domnul: „din spatele turmei”, cum spune Domnul alesului său [David] în Biblie. Nu pierdeți amintirea și respectul față de cei care v-au învățat să vă rugați.

Mi s-a întâmplat ca, în reuniuni cu maeștri și maestre de novici, sau rectori de seminarii, părinți spirituali din seminar, să apară întrebarea: „Cum îi învățăm să se roage pe cei care intră?”. Atunci, dau manuale pentru a învăța să mediteze – mie mi-au dat atunci când am intrat. „Pentru asta, faci așa”, „aceea nu”, „mai întâi trebuie să faci asta”, „după aceea pasul acesta”… Și în general, bărbații și femeile mai înțelepți, care au această funcție de maeștri de novici, de părinți spirituali, de directori spirituali din seminarii, aleg: „Continuă să te rogi așa cum te-au învățat acasă”. Și după aceea, puțin câte puțin, îi fac să înainteze într-un alt tip de rugăciune. Dar mai întâi: „continuă să te rogi așa cum te-a învățat mama ta, cum te-a învățat bunica ta”; care este de altfel sfatul pe care sfântul Paul îl dă lui Timotei: „Credința mamei tale și a bunicii tale: asta trebuie s-o urmezi”. Nu disprețuiți rugăciunea de acasă, pentru că este cea mai puternică.

A ne aminti de ora chemării, a comemora bucuroși trecerea lui Isus prin viața noastră, ne va ajuta să spunem acea rugăciune frumoasă a sfântului Francisc Solano, mare predicator și prieten al săracilor: „Bunul meu Isus, Răscumpărătorul și prietenul meu. Ce am eu ce nu mi-ai Tu? Ce știu eu ce nu m-ai învățat Tu?”.

În acest mod, călugărul, preotul, consacrata, consacratul, seminaristul este o persoană bogată în amintire, bucuroasă și recunoscătoare: trinom de fixat și de ținut ca „armă” în fața oricărei „mascări” vocaționale. Conștiința recunoscătoare lărgește inima și ne stimulează la slujire. Fără recunoștință putem să fim buni executanți ai sacrului, dar ne va lipsi ungerea Duhului pentru a deveni slujitori ai fraților noștri, în special ai celor mai săraci. Poporul credincios al lui Dumnezeu are mirosul și știe să distingă între funcționarul sacrului și slujitorul recunoscător. Știe să distingă cine este bogat în amintire și cine este uituc. Poporul lui Dumnezeu știe să suporte, dar îl recunoaște pe cel care îl slujește și îl îngrijește cu untdelemnul bucuriei și al recunoștinței. În asta lăsați-vă sfătuiți de poporul lui Dumnezeu. Câte odată, în parohii, se întâmplă că atunci când parohul se pierde un pic și uită de poporul său – vorbesc despre istorii reale, nu e adevărat? – de câte ori doamna bătrână de la sacristie – cum o numesc: „bătrâna de la sacristie” – îi spune: „Dragă părinte, de cât timp n-ați vizitat-o pe mama dumneavoastră? Mergeți, mergeți s-o vizitați pe mama dumneavoastră, pentru că noi timp de o săptămână ne descurcăm cu Rozariul”.

Al treilea, bucuria contagioasă. Bucuria este contagioasă atunci când e adevărată. Andrei era unul dintre discipolii lui Ioan Botezătorul care l-a urmat pe Isus în ziua aceea. După ce a sta cu El și a văzut unde trăia, s-a întors la casa fratelui său Simon Petru și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41). Și acolo a fost contagiat. Aceasta este vestea cea mai mare pe care i-o putea da și l-a condus la Isus. Credința în Isus este contagioasă. Și dacă este un preot, un episcop, o soră, un seminarist, un consacrate care nu contagiază, este un aseptic, este de laborator. Să iasă și să-și murdărească un pic mâinile și apoi va începe să contagieze de iubirea lui Isus. Credința în Isus este contagioasă, nu poate să fie mărginită și nici închisă; și aici se vede rodnicia mărturiei: discipolii abia chemați atrag la rândul lor pe alții prin mărturia lor de credință, în același mod în care, în textul evanghelic, Isus ne cheamă prin intermediul altora. Misiunea provine spontan din întâlnirea cu Cristos. Andrei începe apostolatul său de la cei mai apropiați, de la fratele său Simon, aproape ca ceva natural, iradiind bucurie. Acesta este cel mai bun semn al faptului că l-am „descoperit” pe Mesia. Bucuria contagioasă este o constantă în inima apostolilor și o vedem în forța cu care Andrei îi destăinuiește fratelui său: „L-am întâlnit!”. Așadar, „bucuria Evangheliei umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de El sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria”[3]. Și aceasta este contagioasă.

Această bucurie ne deschide spre alții, este o bucurie care nu trebuie ținută pentru sine, ci trebuie transmisă. În lumea fragmentată în care ne este dat să trăim, care ne face să ne izolăm, provocarea pentru noi este să fim artizani și profeți ai comunității. Voi știți, nimeni nu se mântuiește singur. Și în asta aș vrea să fiu clar. Fragmentarea și izolarea nu este ceva ce se petrece „în afară”, ca și cum ar fi numai o problemă a „lumii” în care trebuie să trăim. Fraților, diviziunile, războaiele, izolările le trăim și în cadrul comunităților noastre, în cadrul preoțimilor noastre, în cadrul conferințelor noastre episcopale, și cât rău ne fac! Isus ne trimite să fim purtători ai comuniunii, ai unității, dar de atâtea ori se pare că facem asta neuniți și, ceea ce este mai rău, punându-ne piedică adesea reciproc. Sau greșesc? [răspund: Nu!] Să ne plecăm capul și fiecare „să-și pună în propriul sac” ceea ce-i revine. Ni se cere să fim artizani ai comuniunii și ai unității; care nu echivalează cu a gândi toți în același mod, a face toți aceleași lucruri. Înseamnă a aprecia aporturile, diferențele, darul carismelor în cadrul Bisericii știind că fiecare, pornind de la propriul specific, oferă propria contribuție, dar are nevoie de ceilalți. Numai Domnul are plinătatea darurilor, numai El este Mesia. Și a voit să împartă darurile sale în așa manieră încât toți să putem oferi ceea ce este al nostru îmbogățindu-ne cu ceea ce este al altora. Trebuie să ne păzim de tentația „fiului unic” care vrea totul pentru sine, pentru că nu are cu cine să împărtășească. Este alintat copilul! Celor care trebuie să exercite funcții în slujirea autorității le cer, cu rugăminte, să nu devină autoreferențiali; încercați să vă îngrijiți de frații voștri, faceți în așa fel încât să se simtă bine, pentru că binele este contagios. Să nu cădem în capcana unei autorități care se transformă în autoritarism uitând că, înainte de toate, este o misiune de slujire. Aceia care au această misiune de a fi autoritate să reflecteze bine: în armate sunt destui sergenți, nu este nevoie să-i punem în comunitatea noastră.

Aș vrea să spun, înainte de a încheia: a fi bogați în amintire și a avea rădăcini. Consider important ca în comunitățile noastre, în preoțimile noastre să se mențină vie amintirea și să existe dialogul între cei mai tineri și cei mai bătrâni. Cei mai bătrâni sunt bogați în amintire și ne dau amintirea. Trebuie să mergem ca s-o primim, să nu-i lăsăm singuri. Ei [bătrânii], uneori, nu vor să vorbească, unii se simt un pic abandonați… Să-i facem să vorbească, mai ales voi cei tineri. Aceia care au funcția formării tinerilor, să le spună lor să vorbească cu preoții bătrâni, cu surorile bătrâne, cu episcopii bătrâni… – Spun că surorile nu îmbătrânesc pentru că sunt veșnice! – spuneți-le lor să vorbească. Bătrânii au nevoie ca să-i faceți să le strălucească ochii și să vadă că în Biserică, în preoțime, în Conferința episcopală, în convent sunt tineri care duc înainte trupul Bisericii. Să-i audă vorbind, tinerii să le pună întrebări și astfel vor începe să le strălucească ochii lor și vor începe să viseze. Faceți-i pe bătrâni să viseze. Este profeția din Ioel 3,1. Faceți-i pe bătrâni să viseze. Și dacă tinerii îi fac pe bătrâni să viseze, vă asigur că bătrânii îi vor face pe tineri să profețească.

A merge la rădăcini. Pentru aceasta voiam – deja termin – să citez un sfânt părinte, dar nu-mi vine în minte niciunul. Dar voi cita un nunțiu apostolic. El îmi spunea, vorbind despre asta, un vechi proverb african pe care l-a învățat când era acolo – pentru că nunții apostolici mai întâi trec prin Africa și acolo învață multe lucruri – și proverbul era: „Tinerii merg cu viteză – și trebuie să facă asta –, dar bătrânii sunt cei care cunosc drumul”. E bine?

Iubiți frați, mulțumesc din nou; și fie ca această amintire deuteronomică să ne facă mai bucuroși și recunoscători pentru a fi slujitori ai unității în mijlocul poporului nostru. Lăsați-vă priviți de Domnul; mergeți în căutarea Domnului, acolo, în amintire. Priviți-vă în oglindă, din când în când. Și fie ca Domnul să vă binecuvânteze, Sfânta Fecioară să vă ocrotească și câteodată, așa cum spun la țară, „faceți-mi” o rugăciune. Mulțumesc!

Note:
[1] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 94.
[2] Cf. A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 260.
[3] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 1.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.01.2018
Publicarea pe acest sit: 20.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns