Discursul Papei la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii columbieni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii
stadionul La Macarena, Medellín
sâmbătă, 9 septembrie 2017

Iubiți frați episcopi,
Iubiți preoți, consacrați, consacrate, seminariști,
Dragi familii, dragi prieteni columbieni,

Alegoria viței adevărate, pe care tocmai am ascultat-o din Evanghelia lui Ioan, se situează în contextul ultimei cine a lui Isus. În acel climat de intimitate, de o anumită tensiune dar încărcate de iubire, Domnul le-a spălat picioarele alor săi, a voit să perpetueze amintirea sa în pâine și în vin, și în afară de asta a vorbit din adâncul inimii sale celor pe care îi iubea mai mult.

În acea primă seră „euharistică”, în acel prim apus al soarelui după gestul de slujire, Isus își deschide inima; le încredințează testamentul său. Și așa cum în acel cenacol au continuat după aceea să se reunească apostolii, cu câteva femei și cu Maria, Mama lui Isus (cf. Fap 1,13-14), tot așa astăzi aici în acest loc ne-am reunit pentru a-l asculta și pentru a ne asculta. Sora Leidy a sfântului Iosif, María Isabel și părintele Juan Felipe ne-au dat mărturia lor; și fiecare dintre noi care suntem aici ar putea să povestească propria istorie vocațională. Și toți am avea în comun experiența lui Isus care ne vine în întâmpinare, ne precede și în acest mod ne-a „capturat” inima. Așa cum spune Documentul de la Aparecida: „A-l cunoaște pe Isus este cel mai frumos cadou pe care îl poate primi orice persoană; a-l întâlni este pentru cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în viață și a-l face cunoscut cu cuvintele și faptele noastre este o bucurie”, bucuria de a evangheliza (nr. 29).

Mulți dintre voi, tinerii, l-ați descoperit pe acest Isus în comunitățile voastre; comunități cu o fervoare apostolică contagioasă, care entuziasmează și trezesc atracție. Unde este viață, fervoare, voință de a-l duce pe Cristos altora, se nasc vocații genuine; viața fraternă și ferventă a comunității este aceea care trezește dorința de a se consacra în întregime lui Dumnezeu și evanghelizării (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 107). Tinerii sunt din natura lor neliniștiți, în căutare – sau greșesc? -. Și aici vreau să mă opresc un moment pentru a face o comemorare dureroasă. Aceasta este o paranteză. Tinerii sunt desigur neliniștiți, de o neliniște de atâtea ori înșelată, distrusă de călăii drogurilor. Medellín mă face să-mi amintesc asta, îmi evocă atâtea vieți tinere retezate, rebutate, distruse. Vă invit să ne amintim și să însoțim această procesiune funestă. Și să cerem iertare pentru cei care au distrus iluziile atâtor tineri, să cerem Domnului ca să convertească inimile lor, să cerem ca această distrugere a umanității tinere să ia sfârșit. Tinerii sunt prin natură neliniștiți, în căutare și, deși asistăm la o criză a angajării și a legăturilor comunitare, sunt mulți tinerii care se mobilizează împreună în fața relelor din lume și se dedică diferitelor forme de militare și de voluntariat. Sunt mulți. Și unii, e adevărat, sunt catolici practicanți, mulți sunt catolici „apă de ploaie” cum spunea bunica mea; alții nu știu dacă ei cred sau nu cred… Dar această neliniște îi determină să facă ceva pentru alții, această neliniște umple voluntariatul cu toată lumea de fețe tinere. Este suficient a canaliza neliniștea. Când fac asta din iubire față de Isus, simțindu-se parte a comunității, devin „călători ai credinței”, fericiți să-l ducă pe Isus în orice stradă, în orice piață, în orice colț al pământului (cf. ibid., 107). Și câți dintre ei, fără a ști că-l duc, îl duc! Aceasta este bogăția de a merge pe străzi slujind, de a fi călători ai unei credințe pe care probabil ei înșiși n-o înțeleg complet; este mărturie, mărturie care ne deschide la acțiunea Duhului Sfânt care intră și va lucra în inimile noastre.

Într-una dintre călătoriile de la Ziua Tineretului din Polonia [Cracovia 2016], la prânzul pe care l-am luat cu tinerii – cu cincisprezece tineri și arhiepiscopul -unul m-a întrebat: „Ce anume pot spune eu unui coleg al meu, tânăr ateu care nu crede? Ce argumente pot să-i aduc?”. Și mi-a venit spontan să-i răspund: „Uite, ultimul lucru pe care trebuie să-l faci este să-i spui ceva”. A rămas uimit. „Începe să faci, începe să te comporți în așa fel încât neliniștea dinăuntrul lui să-l facă să te întrebe; și când cere mărturia ta, acolo poți începe să spui ceva. Este atât de important acest «callejar», călători, călători ai credinței, călători ai vieții.

Viața la care se referă Isus, în textul care a fost proclamat, este vița care este întregul „popor al alianței”. Profeți precum Ieremia, Isaia și Ezechiel se referă la el comparându-l cu o vie; și este și un psalm, Ps 80, care cântă spunând: „Tu ai scos o vie din Egipt […]. Ai pregătit terenul pentru ea, i-ai înfipt rădăcinile și ea a umplut pământul” (v. 9-10). Uneori exprimă bucuria lui Dumnezeu pentru via sa, alteori furia, dezamăgirea sau disprețuirea sa […]; niciodată, niciodată Dumnezeu nu este dezinteresat de via sa, niciodată nu încetează să sufere pentru îndepărtările sale – dacă eu mă îndepărtez, El suferă în inima sa – niciodată nu încetează să meargă în întâmpinarea acestui popor care, atunci când se desparte de El se usucă, arde și se distruge.

Cum este pământul, hrana, sprijinul unde crește această vie în Columbia? În ce contexte se generează roadele vocațiilor de consacrare specială? Cu siguranță în medii pline de contradicții, de alternanța de bucurii și de necazuri, de situații relaționale complexe. Ne-ar plăcea să avem de-a face cu o lume, cu familii și legături mai senine, dar suntem în această criză culturală și în mijlocul ei, ținând cont de ea, Dumnezeu continuă să cheme. Și nu veniți să-mi povestiți: „Nu, desigur, nu există atâtea vocații de consacrare specială pentru că, e clar, cu această criză pe care o trăim…”. Știți ce este asta? Este o fabulă! Clar? Chiar și în mijlocul acestei crize Dumnezeu continuă să cheme. Ar fi aproape iluzoriu să credem că voi toți ați ascultat chemarea Domnului în cadrul familiilor susținute de o iubire puternică și plină de valori precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea (cf. Exortația apostolic Amoris laetitia, 5). Unele, să dea Dumnezeu să fie multe, poate sunt așa. Dar a rămâne cu picioarele pe pământ înseamnă a recunoaște că parcursurile noastre vocaționale, apariția chemării lui Dumnezeu, ne găsește mai aproape de ceea ce prezintă Cuvântul lui Dumnezeu și de ceea ce cunoaște bine Columbia: „o cărare de suferință și de sânge… violența fratricidă a lui Cain asupra lui Abe, și diferitele certuri între copiii și între soțiile patriarhilor Abraham, Isaac și Iacob, pentru a ajunge după aceea la tragediile care umplu de sânge familia lui David, până la multiplele dificultăți familiale care brăzdează relatarea lui Tobia sau mărturisirea amară a lui Iob abandonat” (ibid., 20). Și încă de la început a fost așa: nu vă gândiți la situația ideală, aceasta este situația reală, Dumnezeu manifestă apropierea sa și alegerea sa acolo unde vrea, în locul pe care-l vrea, așa cum este în acel moment, cu contradicțiile concrete, așa cum vrea El. El schimbă cursul evenimentelor chemând bărbați și femei în fragilitatea istoriei personale și comunitare a fiecăruia. Să nu ne fie frică, în acest pământ complex. Aseară o fetiță cu capacități speciale, în grupul care mi-a adresat bun-venit în nunțiatură, a spus că în nucleul umanului este vulnerabilitatea și explica de ce. Și mi-a venit s-o întreb: „Toți suntem vulnerabili?” – „Da, toți” – „Dar există cineva care nu este vulnerabil?” . Și ea a răspuns: „Dumnezeu”. Dar Dumnezeu a voit să se facă vulnerabil și a voit să iasă pe stradă cu noi, a voit să trăiască istoria noastră așa cum era, a voit să se facă om în mijlocul unei contradicții, în ceva de neînțeles, cu acceptarea unei tinere care nu înțelegea însă a ascultat, și a unui bărbat drept care a dus la capăt misiunea care i-a fost încredințată; însă toate acestea în mijlocul contradicțiilor. Să nu ne fie frică în acest pământ complex! Dumnezeu mereu a făcut minunea de a genera ciorchini buni, ca lipiile bune la micul dejun. Să nu lipsească vocații în nicio comunitate, în nicio familie din Medellín! Și când la micul dejun găsiți una dintre aceste frumoase surprize, spuneți: „Ah, ce frumos! Și Dumnezeu este capabil să facă ceva cu mine?”. Întrebați-vă, înainte de a mânca! Întrebați-vă!

Și această viță – care este cea a lui Isus – are caracteristica de a fi cea adevărată. El a utilizat deja acest adjectiv în alte ocazii în Evanghelia lui Ioan: lumina adevărată, adevărata pâine din cer, mărturia adevărată. Or, adevărul nu este ceea ce primim – ca pâinea sau lumina – ci este ceva care provine din interior. Suntem popor ales prin adevăr și chemarea noastră trebuie să fie în adevăr. Dacă suntem mlădițe ale acestei vițe, dacă vocația noastră este altoită în Isus, nu este loc pentru înșelare, duplicitate, alegeri meschine. Toți trebuie să fim atenți pentru ca fiecare mlădiță să folosească pentru ceea ce a fost gândită: pentru a aduce rod. Eu, sunt gata să aduc rod? Încă de la început, cei cărora le revine misiunea de a însoți parcursurile vocaționale, vor trebui să motiveze intenția dreaptă, adică dorința autentică de a se configura lui Isus, păstorul, prietenul, mirele. Când parcursurile nu sunt alimentate de această adevărată limfă care este Duhul lui Isus, atunci experimentăm ariditatea și Dumnezeu descoperă cu tristețe acei vlăstari deja morți. Vocațiile de consacrare specială mor când vor să se hrănească de onoruri, când sunt determinate de căutarea unei liniști personale și a promovării sociale, când motivația este «a urca în categorie», a se alipi de interese materiale, care ajunge și la eroarea dorinței de câștig. Am spus-o deja în alte ocazii, și vreau s-o repet drept ceva adevărat și sigur, nu uitați: diavolul intră prin portofel. Mereu. Asta nu se referă numai la începuturi, toți trebuie să fim atenți, deoarece corupția în bărbații și în femeile care sunt în Biserică începe așa, puțin câte puțin, și după aceea – o spune Isus însuși – pune rădăcini în inimă și ajunge să-l îndepărteze pe Dumnezeu din propria viață. „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și bogăției” (Mt 6,24). Isus spune: „Nu se poate sluji la doi stăpâni”. Doi stăpâni: este ca și cum ar fi doi stăpâni în lume. Nu se poate sluji lui Dumnezeu și banului. Isus dă titlul de „stăpân” banului. Ce înseamnă? Că dacă te ia nu te lasă să pleci: va fi stăpânul tău pornind de la inima ta. Atenție! Nu putem profita de condiția noastră religioasă și de bunătatea oamenilor noștri pentru a fi slujiți și a obține binefaceri materiale.

Există situații, atitudini și alegeri care arată semnele aridității și ale morții – când se întâmplă asta? -: nu pot continua să încetinească fluxul limfei care hrănește și dă viață! Otrava minciunii, a lucrurilor ascunse, a manipulării și a abuzării de poporul lui Dumnezeu, de cei mai fragili și în special de bătrâni și de copii nu poate găsi spațiu în comunitatea noastră. Când un consacrat sau o consacrată sau o comunitate, o instituție – fie ea parohie sau orice altceva – alege să urmeze acest stil, este o ramură uscată; trebui doar să ne așezăm și să așteptăm ca Dumnezeu să vină ca s-o taie.

Dar Dumnezeu nu numai că taie; alegoria continuă spunând că Dumnezeu curăță via de imperfecțiuni. Este așa de frumoasă curățarea! Face rău însă este frumoasă. Promisiunea este că vom aduce rod, și din belșug, ca bobul de grâu, dacă suntem capabili să ne dăruim, să ne dăm liber viața. În Columbia am avut exemple ale faptului că acest lucru este posibil. Să ne gândim la sfânta Laura Montoya, o călugăriță minunată ale cărei relicve sunt aici. Ea din acest oraș s-a dedicat într-o mare operă misionară în favoarea indigenilor din toată țara. Ceea ce ne învață această femeie consacrată în dăruirea tăcută, trăită cu abnegație, fără alt interes decât să manifeste fața maternă a lui Dumnezeu! Și tot așa putem să-l amintim pe fericitul Mariano al lui Isus Euse Hoyos, unul dintre primii elevi ai Seminarului din Medellín, și pe alți preoți și călugărițe columbieni, ale căror procese de canonizare au fost introduse; precum și pe atâția alții, mii de columbieni anonimi care în simplitatea vieții lor zilnice au știu să se dăruiască pentru Evanghelie și a căror amintire voi o veți păstra cu siguranță și vă vor fi stimulent de dăruire. Toți ne arată că este posibil a urma cu fidelitate chemarea Domnului, că este posibil a aduce mult rod, chiar și acum, în acest timp și în acest loc.

Vestea bună este că El este dispus să ne purifice; vestea bună este că încă nu suntem „terminați”, încă suntem în „proces de fabricare” și ca buni discipoli suntem pe drum. Și în ce mod taie Isus pe făcătorii de moarte care încolțesc în viața noastră și deformează chemarea? Invitându-ne să rămânem în El; a rămâne nu înseamnă numai a sta, ci indică menținerea unei relații vitale, existențiale, absolut necesare; înseamnă a trăi și a crește în unire intimă și fecundă cu Isus, izvor de viață veșnică. A rămâne în Isus nu poate să fie o atitudine doar pasivă sau o simplă abandonare fără consecințe în viața zilnică. Există mereu o consecință, mereu. Și permiteți-mi să vă propun – pentru că mă cam lungesc… [strigă: „Nu!”] Desigur nu veți spune „da” și atunci vă cred! – permiteți-mi să vă propun trei moduri de a face efectivă această rămânere, care vă pot ajuta să rămâneți în Isus.

1. Să rămânem în Isus atingând umanitatea lui Isus

Cu privirea și sentimentele lui Isus, care contemplă realitățile nu ca judecător, ci ca bun samaritean; care recunoaște valorile poporului cu care merge, precum și rănile sale și păcatele sale; care descoperă suferința tăcută și se înduioșează în fața necesității persoanelor, mai ales când acestea sunt supuse nedreptății, sărăciei inumane, indiferenței sau acțiunii perverse a corupției și a violenței.

Cu gesturile și cuvintele lui Isus, care exprimă iubire față de cei de aproape și căutare a celor de departe; duioșie și fermitate în denunțarea păcatului și în vestirea Evangheliei; bucurie și generozitate în dăruire și în slujire, mai ales pentru cei mai mici, respingând cu forță de a considera totul pierdut, de a ne acomoda sau de a deveni numai administratori de nenorociri. De câte ori ascultăm bărbați și femei consacrați, care par că, în loc să administreze bucurie, creștere, viață, administrează nenorocire și își petrec timpul plângându-se de nenorocirile din această lume. Este sterilitatea, sterilitatea celui care este incapabil să atingă carnea suferindă a lui Isus.

2. Să rămânem contemplând divinitatea sa

Trezind și susținând stima pentru studiu care crește cunoașterea lui Cristos, pentru că, așa cum amintește sfântul Augustin, nu poate fi iubit cel care nu este cunoscut (cf. Treimea, Cartea a X-a, cap. I, 3).

Privilegind pentru această cunoaștere întâlnirea cu Sfânta Scriptură, în special cu Evanghelia, unde Cristos ne vorbește, ne revelează iubirea sa necondiționată față de Tatăl, ne contagiază bucuria care provine din ascultarea față de voința sa și din slujirea față de frați. Vreau să vă pun o întrebare, dar nu răspundeți, fiecare răspunde pentru sine. Câte minute sau câte ore citesc eu Evanghelia sau Scriptura în fiecare zi? Dați-vă un răspuns. Cine nu cunoaște Scripturile, nu-l cunoaște pe Isus. Cine nu iubește Scripturile, nu-l iubește pe Isus (cf. Ieronim, Prolog la comentariu despre profetul IsaiaPL 24, 17). Să dăm timp citirii rugătoare a Cuvântului, să ascultăm în el ce anume vrea Dumnezeu pentru noi și pentru poporul nostur.

Fie ca tot studiul nostru să ne ajute să fim capabili să interpretăm realitatea cu ochii lui Dumnezeu; să nu fie un studiu evaziv cu privire la ceea ce trăiesc oamenii noștri și nici să nu urmeze valurile modelor și ideologiilor. Să nu trăiască din nostalgii și să nu închidă misterul în cușcă; să nu încerce să răspundă la întrebări pe care nimeni nu și le pune pentru a lăsa în golul existențial pe cei care ne interpelează din coordonatele lumilor lor și ale culturilor lor.

A rămâne și a contempla divinitatea sa făcând din rugăciune partea fundamentală a vieții noastre și a slujirii noastre apostolice. Rugăciunea ne eliberează de balastul mondenității, ne învață să trăim în mod bucuros, să alegem stând departe de superficialitate, într-o exercitare a libertății autentice. În rugăciune creștem în libertate, în rugăciune învățăm să fim liberi. Rugăciunea ne eliberează de tendința de a ne centra pe noi înșine, ascunși într-o experiență religioasă goală, și ne conduce să ne punem cu docilitate în mâinile lui Dumnezeu pentru a împlini voința sa și a corespunde proiectului său de mântuire. Și în rugăciune, vreau să vă și sfătuiesc un lucru: cereți, contemplați, mulțumiți, mijlociți, dar obișnuiți-vă să și adorați. Nu este foarte la modă a adora. Obișnuiți-vă să adorați. Învățați să adorați în tăcere. Învățați să vă rugați astfel.

Suntem bărbați și femei reconciliați pentru a reconcilia. Faptul de a fi fost chemați nu ne dă un certificat de bună purtare și impecabilitate; nu suntem îmbrăcați într-o aură de sfințenie. Vai de călugărul, de consacratul, de preotul, de sora care trăiește cu o față de sfințișor, vai de el/ea! Toți suntem păcătoși, toți. Și avem nevoie de iertarea și de milostivirea lui Dumnezeu pentru a ne ridica în fiecare zi; El smulge ceea ce nu merge bine și ceea ce am făcut rău, aruncă afară din vie și arde. Ne purifică pentru ca să putem aduce rod. El nu ne va abandona niciodată pe marginea drumului, niciodată. Dumnezeu face orice pentru a evita ca păcatul să ne învingă și să închidă porțile vieții noastre spre un viitor de speranță și de bucurie. El a făcut orice pentru a evita asta. Și dacă nu reușește, rămâne acolo alături, până când îmi vine în minte să privesc sus, pentru ca să-mi dau seama că am căzut. El este așa.

3. În sfârșit, trebuie să rămânem în Cristos pentru a trăi în bucurie. Al treilea: a rămâne pentru a trăi în bucurie.

Dacă rămânem în El, bucuria sa va fi în noi. Nu vom fi discipoli triști și apostoli deprimați. Citiți sfârșitul lui Evangelii nuntiandi [exortație apostolică a lui Paul al VI-lea]: vă sfătuiesc. Dimpotrivă, vom reflecta și vom duce bucuria adevărată, aceea deplină pe care nimeni nu va putea să ne-o ia, vom răspândi speranța de viață nouă pe care Cristos ne-a dăruit-o. Chemarea lui Dumnezeu nu este o povară grea care ne ia bucuria. Este grea? Uneori da, însă nu ne ia bucuria. Chiar și prin această povară ne dă bucuria. Dumnezeu nu ne vrea cufundați în tristețea – unul dintre spiritele rele care pun stăpânire asupra sufletului, așa cum deja denunțau călugării din deșert -; Dumnezeu nu ne vrea cufundați în oboseala, tristețea și truda care provin din activitățile trăite rău, fără o spiritualitate care să facă fericită viața noastră și chiar trudele noastre. Bucuria noastră contagioasă trebuie să fie prima mărturie a apropierii și a iubirii lui Dumnezeu. Suntem adevărați împărțitori ai harului lui Dumnezeu atunci când lăsăm să transpară bucuria întâlnirii cu El.

În Geneză, după potop, Noe plantează o vie ca semn al noului început; și la sfârșitul Exodului, cei pe care Moise i-a trimis să inspecteze țara promisă se întorc cu un ciorchine de struguri de această dimensiune [indică înălțimea], semn al țării în care curge lapte și miere. Dumnezeu a fost atent față de noi, față de comunitățile noastre și față de familiile noastre: sunt prezenți aici și mi se pare foarte frumos că sunt aici tații și mamele consacraților, ai preoților și ai seminariștilor. Dumnezeu și-a îndreptat privirea sa spre noi, spre comunitățile și familiile noastre. Domnul și-a îndreptat privirea spre Columbia: voi sunteți semnul acestei iubiri de predilecție. Nouă ne revine acum să oferim toată iubirea noastră și slujirea noastră uniți cu Isus Cristos, care este vița noastră. Și să fim promisiune a unui nou început pentru Columbia, care lasă în urma sa un potop – ca acela al lui Noe -, un potop de ciocniri și violențe, și care vrea să aducă multe roade de dreptate și de pace, de întâlnire și de solidaritate. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dumnezeu să binecuvânteze viața consacrată din Columbia! Și nu uitați să vă rugați pentru mine, pentru ca să mă binecuvânteze și pe mine. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.09.2017
Publicarea pe acest sit: 10.09.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns