Discursul Papei la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții, persoanele consacrate și seminariștii
Genova, 27 mai 2017

Papa Francisc:
Frați și surori, vă invit să ne rugăm împreună pentru frații noștri copți egipteni care au fost uciși pentru că nu voiau să renege credința. Împreună cu ei, cu episcopii lor, cu fratele meu Tawadros, vă invit să ne rugăm împreună în tăcere și apoi Bucură-te Marie.

[tăcere – „Bucură-te Marie]

Și să nu uităm că astăzi martirii creștini sunt mai mulți decât din timpurile antice, decât din primele timpuri ale Bisericii. Sunt mai mulți.

Părintele Andrea Carcasole:
Sfinte Părinte, mă numesc preot Andrea Carcasole, sunt vicar în parohia „San Bartolomeo della Certosa” aici la Genova, care este o parohie cu 12 mii de locuitori. Vă cerem astăzi criteriile pentru a trăi o intensă viață spirituală în slujirea noastră care, în complexitatea vieții moderne și a îndatoririlor și administrative, tinde să ne facă să trăim dispersați și sfărâmați.

Papa Francisc:
Mulțumesc, părinte Andrea, pentru întrebare. Eu voi spune că noi cu cât imităm stilul lui Isus, cu atât vom face bine munca noastră de păstori. Acesta este criteriul fundamental: stilul lui Isus. Cum era stilul lui Isus ca păstor? Isus era mereu pe drum. Evangheliile, cu nuanțele proprii ale fiecăreia, dar mereu ni-l arată pe Isus pe drum, în mijlocul oamenilor, „mulțimea” spune Evanghelia. Distinge bine Evanghelia pe discipoli, mulțimea, pe învățătorii legii, pe saducei, pe farisei… Distinge Evanghelia: este interesant. Și Isus era în mijlocul mulțimii. Dacă noi ne imaginăm cum era orarul zilei lui Isus, citind Evangheliile putem spune că cea mai mare parte a timpului o petrecea pe drum. Asta înseamnă apropiere de oameni, apropiere de probleme. Nu se ascundea. Apoi, seara, de atâtea ori se ascundea ca să se roage, ca să fie cu Tatăl. Și aceste două lucruri, acest mod de a-l vedea pe Isus, pe drum și în rugăciune, ajută mult pentru viața noastră zilnică, una care nu este pe drum, este în grabă. Sunt lucruri diferite. Despre Isus se spune că era poate un pic în grabă când mergea spre Pătimire: „cu hotărâre” a mers la Ierusalim. Însă această obișnuință, acest mod „nestăpânit” de a trăi mereu privind ceasul – „trebuie să fac asta, asta, asta…” – acesta nu este un mod pastoral, Isus nu făcea asta. Isus n-a stat niciodată pe loc. Și, precum toți cei care merg, Isus era expus dispersării, să fie „sfărâmat”. Pentru aceasta îmi place întrebarea, pentru că se vede că se naște dintr-un om care merge și nu este static. Nu trebuie să ne fie frică de mișcarea și de dispersarea din timpul nostru. Însă frica cea mai mare la care trebuie să ne gândim, pe care putem să ne-o imaginăm, este o viață statică: o viață a preotului care are toate bine rezolvate, totul în ordine, structurat, totul este la locul său, orarele – la ce oră se deschide secretariatul, biserica se închide la ora cutare… -. Mie îmi este frică de preotul static. Îmi este frică. Și atunci când este static în rugăciune: eu mă rog de la ora cutare la ora cutare. Dar nu-ți vine voința de a merge să petreci cu Domnul o oră în plus pentru a-l privi și a te lăsa privit de El? Aceasta este întrebarea pe care eu i-aș pune-i preotului static, care are totul perfect, organizat… Eu aș spune că o astfel de viață, atât de structurată, nu este o viață creștină. Probabil că acel paroh este un întreprinzător bun, dar eu mă întreb: este creștin? Sau măcar, trăiește ca un creștin? Da, celebrează Liturghia, însă stilul este un stil creștin? Sau poate că este un credincios, un om bun, trăiește în harul lui Dumnezeu, dar cu un stil de întreprinzător. Isus a fost mereu un om al străzii, un om al drumului, un om deschis la surprizele lui Dumnezeu. În schimb, preotul care are totul planificat, totul structurat, în general este închis la surprizele lui Dumnezeu și pierde acea bucurie a surprizei întâlnirii. Domnul te ia atunci când nu te aștepți, dar ești deschis. Un prim criteriu este a nu ne fi frică de această tensiune pe care trebuie s-o trăim: noi suntem pe drum, lumea este așa. Este un semn de viață, de vitalitate: un tată, o mamă, un educator este expus mereu la asta și trăiește tensiunea. O inimă care iubește, care se dă, mereu va trăi așa: expusă la această tensiune. Și cineva chiar poate avea fantezia de a spune: „Ah, eu mă voi face preot de claustrare, soră de claustrare, și astfel nu voi avea această tensiune”. Dar și părinții deșertului mergeau în deșert pentru a lupta mai mult. Acea luptă, acea tensiune.

Și eu cred că trebuie în privința asta să ne gândim la câteva aspecte. Dacă-l privim pe Isus, Evangheliile ne arată două momente, care sunt puternice, care sunt fundamentul. Am spus asta la început și acum reiau: întâlnirea cu Tatăl și întâlnirea cu persoanele. Majoritatea persoanelor cu care se întâlnea Isus erau oameni care aveau nevoie, oameni nevoiași – bolnavi, îndrăciți, păcătoși – chiar oameni marginalizați, leproși. Și întâlnirea cu Tatăl. În întâlnirea cu Tatăl și cu frații, acolo există această tensiune: totul trebuie să se trăiască în această cheie a întâlnirii. Tu, preotule, te întâlnești cu Dumnezeu, cu Tatăl, cu Isus în Euharistie, cu credincioșii: te întâlnești. Nu există un zid care să împiedice întâlnirea; nu există o formalitate prea rigidă care să împiedice întâlnirea. De exemplu rugăciunea: tu poți sta o oră în fața tabernacolului, dar fără a-l întâlni pe Domnul, rugându-te ca un papagal. Dar tu în felul acesta pierzi timpul! Rugăciunea: dacă tu te rogi, roagă-te și întâlnește-l pe Domnul, rămâi în tăcere, lasă-te condus de Domnul; spune un cuvânt Domnului, cere ceva. Stai în tăcere, ascultă ce spune, ce te face să auzi… Întâlnire. Și cu oamenii același lucru. Noi preoții știm cât suferă oamenii când vin să ne ceară un sfat sau orice altceva. „Ce este?… Da, da, dar acum nu am timp, nu…”. În grabă, nu pe drum, în grabă, aceasta este diferența. Ceea ce este oprit și ceea ce merge în grabă nu se întâlnesc. Am cunoscut un preot bun care avea o genialitate mare: a fost profesor de înalt, foarte înalt nivel, pentru că și el era un poet și cunoștea bine literele. Și când a ieșit la pensie – este un călugăr – i-a cerut provincialului său să-l trimită într-o parohie din cartierul de barăci, cu săracii săracilor. Pentru a avea această slujire, un om cu acea cultură, a mers acolo într-adevăr cu voința de a întâlni – era un om al rugăciunii -, de a continua să-l întâlnească pe Isus și să întâlnească un popor pe care nu-l cunoștea: poporul săracilor; a mers cu atâta generozitate. Acest om aparținea comunității în care eram eu, comunitatea călugărească. Și provincialul i-a spus: „o zi pe săptămână mergi în comunitate”. Și el venea adesea, vorbea cu noi toți, se spovedea, profita și se întorcea. Eu îi spun: „Ce vă lipsește?”. „De exemplu, profesorul de ecleziologie, trebuie să facă două teze noi”. „Ah, da, care?”. Și el spunea așa: „Poporul lui Dumnezeu, oamenii din parohie, sunt din punct de vedere ontologic plictisitori, adică obosesc, și metafizic, esențial sunt olimpici„. Ce înseamnă „olimpic”? Că fac tot ceea ce vor; tu poți să le dai un sfat, dar apoi se va vedea… Și când tu lucrezi cu oamenii, oamenii te obosesc, și uneori te și plictisesc un pic. Dar este poporul lui Dumnezeu! Gândește-te la Isus, pe care-l trăgeau într-o parte și într-alta. Gândește-te la Isus, la momentul acela în care era pe drum și spunea: „Cine m-a atins?” – „Dar, Învățătorule, ce spui? Uită-te câtă lume este în jurul tău”. „Cineva m-a atins” – „Dar, uită-te…”. Întotdeauna oamenii obosesc. A ne lăsa obosiți de oameni; a nu apăra prea mult propria liniște. Merg în confesional: este coadă, și apoi eu aveam în minte să ies… Nu Liturghia, ci un lucru care se putea face sau nu, iată, așadar eu aveam în minte asta, privesc ceasul și ce fac? Este o opțiune: rămân în confesional și continui să spovedesc până când se termină, sau le spun oamenilor: „Am altă activitate, îmi pare rău, la revedere”. A întâlni mereu oamenii. Însă această întâlnire cu oamenii este atât de mortificantă, este o cruce! A întâlni oamenii este o cruce, pentru că probabil vor fi în parohie una, două, zece persoane – bătrânele – care îți fac un desert și ți-l aduc, bun… Dar câte drame trebuie să vezi tu! Și acest lucru obosește sufletul și te duce la rugăciunea de mijlocire.

Eu aș spune aceste două lucruri, în această tensiune. Este foarte important. Și unul dintre semnele că nu se merge pe calea bună este atunci când preotul vorbește prea mult despre sine însuși, prea mult: despre lucrurile pe care le face, ce anume îi place să facă… este autoreferențial. Este un semn că omul acela nu este un om al întâlnirii, maxim este un om al oglinzii, îi place să se uite în oglindă, să se oglindească pe sine însuși; are nevoie să umple golul inimii vorbind despre sine însuși. În schimb preotul care conduce la o viață de întâlnire, cu Domnul în rugăciune și cu oamenii până la sfârșitul zilei, este „smuls”, sfântul Alois Orione spunea „ca un petic”. Și unul poate spune: „Dar, Doamne, am nevoie de alte lucruri…”. Ești obosit? Mergi înainte. Acea oboseală este sfințenie, cu condiția să existe mereu rugăciunea. Altminteri, ar putea să fie și o oboseală de autoreferențialitate. Voi, preoții, trebuie să vă examinați cu privire la asta: sunt om al întâlnirii? Sunt om al tabernacolului? Sunt om al străzii? Sunt om „al urechii”, care știe să asculte? Sau când încep să-mi spună lucrurile, răspund imediat: „Da, da, lucrurile sunt așa și așa…”. Mă las obosit de oameni? Acesta era Isus. Nu există formule. Isus avea o conștiință clară că viața sa era pentru alții: pentru Tatăl și pentru oameni, nu pentru El însuși. Se dădea, se dădea: se dădea oamenilor, se dădea Tatălui în rugăciune. Și viața sa a trăit-o în cheie de misiune: „Eu sunt trimis de Tatăl pentru a spune aceste lucruri…”.

Un lucru care nu ne ajută este slăbiciunea în diecezanitate. Dar despre asta voi vorbi răspunzând la o altă întrebare.

Ne va face bine, va face bine tuturor preoților să ne amintim că numai Isus este Mântuitorul, nu există alți mântuitori. Și probabil să ne gândim că Isus niciodată, niciodată, nu s-a legat de structuri, ci mereu se lega de raporturi. Dacă un preot vede că în viața sa conduita sa este prea legată de structuri, ceva nu merge bine. Și Isus asta nu o făcea, Isus se lega de raporturi. Am auzit odată un om al lui Dumnezeu – cred că vor introduce cauza de beatificare a acestui om – care spunea: „În Biserică trebuie să se trăiască acea vorbă: «minimul de structuri pentru maximul de viață și niciodată maximul de structuri pentru minimul de viață»”. Fără raporturi cu Dumnezeu și cu aproapele, nimic nu are sens în viața unui preot. Vei face carieră, vei merge în acel loc, în celălalt; în parohia aceea care-ți place sau într-o ternă pentru a fi episcop. Vei face carieră. Dar inima? Va rămâne goală, pentru că inima ta este legată de structuri și nu de raporturi, raporturile esențiale: cu Tatăl, cu Dumnezeu, cu Isus și cu persoanele. Cam acesta este răspunsul despre criteriile pe care vreau să vi le dau. „Dar, Părinte, dumneavoastră nu sunteți modern… Aceste criterii sunt vechi…”. Așa e viața, fiule! Sun criteriile vechi ale Bisericii care sunt moderne, ultramoderne!

Părintele Pasquale Revello:
Sunt părintele Pasquale Revello, paroh. Lucrez la Recco, un frumos orășel la mare, în parohia „Sfântul Ioan Botezătorul”: 7.000 de locuitori. Sfinte Părinte, am vrea să trăim mai bine fraternitatea sacerdotală atât de recomandată de cardinalul nostru arhiepiscop și promovată cu întâlniri diecezane, vicariale, pelerinaje, reculegeri și exerciții spirituale, săptămâni de comunitate. Ne puteți da vreo indicație?

Papa Francisc:
Mulțumesc, părinte Pasquale. Câți ani aveți dumneavoastră?

Părintele Pasquale:
81 de ani împliniți.

Papa Francisc:
Suntem de aceeași vârstă! Dar vă fac o mărturisire: auzindu-vă vorbind astfel, v-aș fi dat cu 20 de ani mai puțin!
Fraternitate: este un cuvânt frumos, dar nu se calculează în bursa valorilor. Este un cuvânt care nu se calculează în bursa valorilor. Este atât de dificilă, fraternitatea, între noi. Este o muncă de toate zilele, fraternitatea sacerdotală. Probabil fără să ne dăm seama de asta, dar riscăm să creăm acea imagine a preotului care știe tot, nu are nevoie să i se indice nimic altceva: „Eu știu tot, știu tot”. Astăzi copiii ar spune: „Acesta este un preot googli sau wikipedia!”. Știe tot. Și aceasta este o realitate care face atât de mult rău vieții prezbiterale: autosuficiența. Acest tip de preot spune: „De ce să pierd timp în reuniuni?… Și de câte ori sau în reuniuni și vorbește fratele preot, iar eu sunt în orbită în gândurile mele, mă gândesc la lucrurile pe care trebuie să le fac mâine…”. Eu las întrebarea: dar dacă episcopul ar spune: „Știți că de anul viitor va crește aportul acelui 8/1000 pentru preoți?”, atunci „orbita” coboară imediat, pentru că este ceva care a atins inima! Asta te interesează? Și ceea ce îți spune acel preot tânăr sau acel preot bătrân sau acel preot de vârstă mijlocie, nu te interesează? O frumoasă întrebare pe care să ne-o punem: în reuniuni, când mă simt un pic departe de ceea ce spune altul, sau nu mă interesează, să mă întreb: „Dar de ce nu mă interesează asta? Ce anume mă interesează? Unde este poarta pentru a ajunge la inima acelui frate preot care vorbește și spune despre viața sa, care este o bogăție pentru mine?”. Este o adevărată asceză, aceea a fraternității sacerdotale! Fraternitatea. A se asculta, a se ruga împreună…; și apoi o masă bună împreună, a face sărbătoare împreună… pentru preoții tineri, un meci de fotbal împreună… Asta face bine! Face bine. Frați. Fraternitatea, atât de umană. A face cu preoții din preoțime ceea ce făceam cu frații mei: acesta este secretul. Însă există egoismul; trebuie să recuperăm simțul fraternității care…, da, se vorbește despre asta dar încă n-a intrat în inima preoților, n-a intrat profund. În unii un pic, în alții mai puțin, dar trebuie să intre mai mult. Ceea ce se întâmplă celuilalt, mă atinge; ceea ce spune acel confrate, poate s-o spună și pentru a mă ajuta să rezolv o problemă pe care o am eu. „Dar acela gândește diferit de mine…”. Ascultă-l! Și ia ceea ce-ți folosește. Frații sunt bogăție unii pentru alții. Și asta e ceea ce deschide inima: a recupera simțul fraternității. Este un lucru foarte serios. Noi preoții, noi episcopii, nu suntem Domnul. Nu. Domnul este El. Noi suntem discipolii Domnului și trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Chiar să ne certăm, așa cum se certau discipolii când se întrebau care dinte ei era mai mare. Chiar să ne certăm. Este frumos a auzi și discuții în reuniunile sacerdotale, pentru că dacă există discuție există libertate, există iubire, există încredere, există fraternitate! A nu ne fi frică. Mai degrabă, trebuie să ne fie frică de contrar: să nu spunem lucrurile, dar după aceea, pe la spate: „Ai auzit ce a spus nătărăul acela? Ai auzit ce idee extravagantă?”. Murmurarea, „a se jupui” unul pe altul, rivalitatea… Vă voi spune un lucru… M-am gândit de trei ori dacă pot să-l spun sau nu. Da, pot să-l spun. Nu știu dacă trebuie să-l spun, dar pot să-l spun. Voi știți că pentru a face numirea unui episcop se cer informații de la preoți și chiar de la credincioși, de la consacrați despre acest preot, și acolo, în chestionarul pe care-l trimite nunțiul, se spune: „acest lucru este secret”. Nu se poate spune nimănui, însă acest preot este un posibil candidat de a deveni episcop. Și se cer informații. Uneori se găsesc adevărate calomnii sau opinii care, fără a fi calomnii grave, subevaluează persoana preotului; și se înțelege imediat că în spate este rivalitate, gelozie, invidie… Când nu există fraternitate sacerdotală, există – este dur cuvântul – există trădare: se trădează fratele. Se vinde fratele. Pentru a te baza pe eu-l tău. Se „jupoaie” fratele. Gândiți-vă, faceți o cercetare a cugetului, despre acest lucru. Vă cer: de câte ori am vorbit bine, am ascultat bine, într-o reuniune, pe frații preoți care gândesc altfel sau care nu-mi sunt pe plac? De câte ori, imediat ce au început să vorbească, am închis urechile? Și de câte ori i-am criticat, „i-am jumulit”, „i-am jupuit” în ascuns? Dușmanul mare împotriva fraternității sacerdotale este acesta: murmurarea din invidie, din gelozie sau pentru că nu-mi merge bine, sau pentru că gândește altfel. Așadar, este mai importantă ideologia fraternității; este mai importantă ideologia doctrinei… Dar unde am ajuns? Gândiți-vă. Murmurarea sau gândirea de rău față de frați este un „rău de claustrare”: cu cât suntem mai închiși în interesele noastre, cu atât îi criticăm pe ceilalți. Și să nu avem niciodată voința de a avea ultimul cuvânt: ultimul cuvânt va fi acela care vine în afară singur, sau îl va spune episcopul; dar eu spun ce cred și ascult ce spun alții.

Apoi, când sunt preoți bolnavi, bolnavi fizic, să mergem să-i vizităm, să-i ajutăm… Dar mai rău, când sunt bolnavi psihic; și când sunt bolnavi moral. Fac pocăință pentru ei? Mă rog pentru ei? Încerc să mă apropii pentru a da o mână de ajutor, pentru a le arăta privirea milostivă a Tatălui? Sau imediat merg la un alt prieten al meu ca să-i spun: „Știi? Am aflat despre cel de acolo asta, asta și asta…”. Și tu „murdarul” și mai mult. Dar dacă acel sărman a căzut victimă Satanei, și tu vrei să-l strivești? Aceste lucruri nu sunt fabule: asta se întâmplă, asta se petrece.

Și în afară de asta, un alt lucru care poate ajuta este să știm că niciunul dintre noi nu este totul. Toți suntem parte a unui trup, a trupului lui Cristos, al Bisericii, al acestei Biserici particulare. Și cel care are pretenția că este totul, că are mereu dreptate sau că are locul acela sau acela, greșește. Dar asta se învață din seminar. Știu că aici sunt superiorii din seminarii, formatorii, părinții spirituali. Acest lucru este foarte important. Un bun arhiepiscop al vostru, cardinalul Canestri, spunea că Biserica este ca un fluviu: important este a fi înlăuntrul fluviului. Dacă ești în centru sau mai la dreapta sau mai la stânga, dar înăuntru fluviului, acest lucru este o varietate permisă. Important este a fi înlăuntrul fluviului. De atâtea ori noi vrem ca fluviul să se restrângă numai de partea noastre și să-i condamnăm pe ceilalți… aceasta nu este fraternitate. Toți înlăuntrul fluviului. Toți. Asta se învață în seminar. Și eu îi sfătuiesc pe formatori: dacă voi vedeți un seminarist bun, inteligent, care pare bun, este bun dar un bârfitor, alungați-l. Pentru că după asta va fi o ipotecă pentru fraternitatea prezbiterală. Dacă nu se corectează, alungați-l. De la început. Este o vorbă, nu știu cum se spune în italiană: „Crește corbi și îți vor mânca ochii”. Dacă în seminar tu crești „corbi” care „bârfesc”, vor distruge orice preoțime, orice fraternitate în preoțime.

Și după aceea sunt atâtea încercări: parohul și vicarul, de exemplu. Uneori se înțeleg desigur, sunt de același temperament; dar de atâtea ori sunt diferiți, foarte diferiți, pentru în fluviu unul este de partea asta și celălalt este de partea cealaltă: dar toți în fluviu. Faceți un efort pentru a vă înțelege, pentru a vă iubi, pentru a vă vorbi… Important este de a fi înlăuntrul fluviului. Și important este să nu bârfiți despre celălalt, să căutați unitatea. Și trebuie să luăm luminile, bogățiile, darurile, carismele fiecăruia. Acest lucru este important. Părinții deșertului ne învață mult despre asta: despre fraternitate, despre iertare, despre ajutor. Odată, au mers la abba Pafnutie câțiva monahi: erau preocupați pentru un păcat pe care l-a comis unul dintre frații lor și au mers la el ca să ceară ajutor. Dar, înainte de a merge, au discutat între ei, mult. Și abba Pafnutie, după ce i-a ascultat, a spus: „Da, eu am văzut pe malul fluviului un om care era chiar în nămol până la genunchi. Și unii frați voiau să-i dea o mână de ajutor și au ajuns să-l înglodească până la gât”. Există unele „ajutoare” care ceea ce caută este să distrugă și nu să ajute: sunt numai travestite de ajutoare. În murmurare, mereu se întâmplă asta. Un lucru care te va ajuta mult, când ne aflăm în fața păcatelor sau a lucrurilor urâte ale fraților noștri, lucruri care încearcă să rupă fraternitatea, este să ne punem întrebarea: „De câte ori am fost eu iertat?”. Asta ajută.

Mulțumesc, părinte Pasquale. Și mulțumesc pentru tinerețea dumneavoastră.

Maica Rosangela Sala, președintă USMI Ligure
Sfinte Părinte, mulțumesc. Sunt sora Rosangela Sala din Institutul Surorilor Neprihănitei și reprezint partea feminină a vieții consacrate din Liguria. Știm că dumneavoastră ați trăit o lungă experiență de consacrare trăită în situații diferite și cu roluri diferite. Ce ne puteți spune pentru ca să putem trăi viața noastră cu intensitate crescândă față de carismă, față de apostolat și în dieceza noastră, care este Biserica?

Papa Francisc
Mulțumesc, Maică. Eu pe dumneavoastră, Maică Rosangela, vă cunosc de mulți ani… Sunteți o bună femeie, dar aveți un defect. Pot să-l spun? Conduceți cu 140! [râde, râd]. Vă place să mergeți cu viteză, dar sunteți bravă.
Dumneavoastră ați spus un cuvânt care-mi place mult, îmi place mult: diecezanitate. Mai mult decât un cuvânt, este o dimensiune pe care mi-ar place s-o leg cu întrebările precedente. O dimensiune a vieții noastre de Biserică, pentru că diecezanitatea este ceea ce ne salvează de abstracție, de nominalism, de o credință un pic gnostică sau numai care „zboară prin aer”. Dieceza este acea porțiune a poporului lui Dumnezeu care are o față. În dieceză este fața poporului lui Dumnezeu. Dieceza a făcut, face și va face istorie. Toți suntem inserați în dieceză. Și asta ne ajută pentru ca credința noastră să nu fie teoretică, ci să fie practică. Și voi consacrate și consacrați, sunteți un cadou pentru Biserică, pentru că orice carismă, fiecare dintre carisme este un cadou pentru Biserică, pentru Biserica universală. Dar întotdeauna este interesant a vedea cum fiecare dintre carisme, toate carismele se nasc într-un loc concret și foarte legat de viața acelei dieceze concrete. Carismele nu se nasc în aer, ci într-un loc concret. Apoi carisma crește, crește, crește și are un caracter foarte universal; dar la origini, are mereu o concretețe. Este frumos a comemora faptul că nu există carismă fără o experiență întemeietoare concretă. Și care de obicei nu este legată de o misiune universală, ci de o dieceză, de un loc concret. Apoi se face universală, dar la început, la rădăcini… Să ne gândim la franciscani. Dacă unul spune: „Sunt franciscan”, care este locul care ne vine în minte? Assisi! imediat! „Dar suntem universali!”. Da, sunteți peste tot, este adevărat, dar există originea concretă. Și a trăi intens carisma înseamnă a voi întruparea ei într-un loc concret.

Carisma trebuie întrupată: se naște într-un loc concret și apoi crește și continuă să se întrupeze în locuri concrete. Dar întotdeauna trebuie căutat unde s-a născut, cum s-a născut carisma, în care oraș, în care cartier, cu ce fondator, ce fondatoare, cum s-a format… Și asta ne învață să iubim oamenii din locurile concrete, să iubim oamenii concreți, să avem idealuri concrete: concretețea o dă diecezanitatea. Concretețea Bisericii o dă diecezanitatea. Și asta nu înseamnă a ucide carisma, nu. Asta ajută carisma să devină mai reală, mai vizibilă, mai apropiată. Și apoi, din când în când – la fiecare șase ani, în mod normal – consacrații se reunesc în capitlu, și provin din diferitele „concretețe”, și asta face să crească institutul. Dar întotdeauna cu rădăcina în diecezanitate: în diferitele dieceze, unde această carismă s-a născut și unde a mers. Aceasta este concretețea. Când universalitatea unui institut călugăresc, care crește și merge și merge, uită să se insereze în locurile concrete, în diecezele concrete, acest ordin călugăresc la sfârșit uită unde s-a născut, uită de carisma întemeietoare. Se universalizează în maniera Națiunilor Unite, de exemplu. „Da, să facem o reuniune universală, toți împreună…”. Dar nu există acea concretețe a diecezanității: unde s-a născut carisma și unde a mers după aceea și s-a inserat în acele Biserici particulare. Institute călugărești zburătoare nu există! Și dacă cineva are această pretenție, va sfârși rău. Mereu rădăcinile în dieceză. Și aici este raportul care nu e ușor între călugării consacrați și episcopi. Acum se lucrează la un nou proiect pentru face din nou documentul Mutuae relationes, care are 40 de ani și este ora de a-l revizui. Pentru că mereu există conflicte, și conflicte de creștere, conflicte bune, și chiar unele nu atât de bune. Dar acest lucru este important: o carismă care are pretenția de a nu lua în serios aspectul diecezanității și se refugiază numai în aspectele ad intra, asta o va duce la o spiritualitate autoreferențială și nu universală ca Biserica lui Isus Cristos.

Acest cuvânt mi-a plăcut mult, maică: diecezanitate. Unde carisma s-a născut și unde se inserează în creșterea sa.

Un al doilea aspect pe care mi-ar place să-l subliniez este disponibilitatea. O disponibilitate de a merge unde este mai mult risc, unde este mai multă nevoie, unde este mai multă necesitate. Nu pentru a se îngriji de ei înșiși: pentru a merge să doneze carisma și să se insereze unde este mai multă necesitate. Cuvântul pe care-l folosesc adesea este periferii, dar eu spun toate periferiile, nu numai cele ale sărăciei, toate. Și cele ale gândirii, toate. A se insera în ele. Și aceste periferii sunt reflexia locurilor unde s-a născut carisma primordială. Și când spun disponibilitate, spun și revizuire a operelor. Este adevărat, uneori se fac revizuiri pentru că nu există personal și trebuie să se facă. Dar și când există personal, când sunt oameni, să se întrebe: carisma noastră este necesară în această dieceză, sau în acest loc al diecezei? Sau va fi mai necesară în altă parte și în acest loc va putea să vină o altă carismă, ca să ajute? A fi disponibili de a merge mai departe, mereu mai departe: acel „Deus semper maior”. Mereu a merge mai departe, mai departe… A fi disponibili și a nu avea frică de riscuri; cu prudența conducerii, dar… Asta este important, aceste două lucruri, aș spune: diecezanitate și disponibilitate. Diecezanitate ca referință la naștere, precum și disponibilitate pentru a crește și a se insera în dieceze. Aș spune asta, reluând cuvântul dumneavoastră, diecezanitate. Mulțumesc.

Pr. Andrea Caruso, O.F.M. Cap.
Sanctitate, mă numesc fratele Andrea Caruso, preot din Ordinul Fraților Minori Capucini din Liguria. Aceasta este întrebarea: cum să trăim și să înfruntăm scăderea generală a vocațiilor la viața sacerdotală și la viața consacrată?

Papa Francisc
Mulțumesc.
Se spune despre franciscani că se reunesc mereu și se spune: „Când nu sunt în capitol, sunt în verset”. Mereu sunt în vreo reuniune, sunt reuniți.
Așadar scăderea [vocațiilor]. Există o problemă demografică: scăderea demografică în Italia. Noi suntem sub zero, și dacă nu sunt tineri și tinere, nu vor fi vocații. Era mai ușor în timpuri cu familii mai numeroase să fie vocații. Există o scădere care este și consecință a scăderii demografice. Nu este singurul motiv, dar de acesta trebuie să ținem cont. Este mai ușor a conviețui cu o pisică sau cu un câine decât cu copii. Pentru că eu îmi asigur iubirea programată, pentru că nu sunt liberi, eu îi cresc până la un anumit punct, există un raport, mă simt însoțit sau însoțită cu pisica, cu câinele, și cu copiii. Unul dintre asistenții mei, care are trei [copii] îmi spune așa [râde]. Da, este adevărat. În orice epocă, trebuie să vedem lucrurile care se întâmplă ca o trecere a Domnului: astăzi Domnul trece printre noi și ne pune această întrebare: „Ce se întâmplă?”. Ce se întâmplă? Scăderea este adevărată. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce anume ne spune sau ne cere Domnul, acum? Criza vocațională este o criză care atinge toată Biserica, toate vocațiile: sacerdotale, călugărești, laicale, matrimoniale… Gândiți-vă la vocația la căsătorie, care este atât de frumoasă. Nu se căsătoresc, tinerii; conviețuiesc, prefer acea stare. Este o criză transversală și trebuie să gândim lucrurile astfel. Este o criză care-i atinge pe toți, și vocația matrimonială. O criză transversală. Și ca atare este un timp pentru a ne întreba, pentru a-l întreba pe Domnul și a ne întreba pe noi: ce trebuie să facem? Ce trebuie să schimbăm? A înfrunta problemele este un lucru necesar; și a învăța din probleme este un lucru obligatoriu. Și noi trebuie să învățăm și din probleme. A căuta un răspuns care să nu fie un răspuns reductiv, care să nu fie un răspuns „de cucerire”.

Un lucru urât care s-a întâmplat în Biserica de aici din Italia – vorbesc despre anii Nouăzeci, mai mult sau mai puțin -: unele congregații care nu aveau case în Filipine, mergeau și aduceau aici tinere, le-au „viciat” și tinerele veneau. Tinere brave, bune… Apoi majoritatea se lăsau de mănăstire. Eu îmi amintesc, în Sinodul din 1994, o scrisoare pastorală a episcopilor din Filipine care interziceau să se facă asta și congregațiile care nu au case în Filipine nu pot face asta. Primul. Al doilea: formarea inițială trebuie să se față în țara [de origine], apoi se poate merge într-o altă țară, dar formarea inițială, în propria țară. Și îmi amintesc ca și cum ar fi astăzi, cred că era „Corriere della Sera”, titlul cu caractere uriașe: „Traficul de novice”. A fost un scandal. Și în unele țări latino-americane. Mă gândesc la o congregație… Luau autobuzul și mergeau în anumite locuri sărace și convingeau tinerele să vină la Buenos Aires și să se facă novice, și veneau. Și apoi lucrurile nu mergeau bine. Și aici, în Italia – la Roma – aceasta este o realitate din urmă cu 15 ani, am aflat-o de la unele congregații care mergeau în țările ex-comuniste din Europa centrală în căutare de vocații, tinere. ?ări sărace… Veneau, dar nu avea vocație, însă nu voiau să se întoarcă; unele găseau un loc de muncă și altele, sărmanele, ajungeau pe trotuar.

Este grea munca vocațională, dar trebuie făcută. Este o provocare. Trebuie să fim creativi, în munca vocațională. Alaltăieri au fost într-o reuniune – prima din capitlul vostru în provincia Marche, au venit la mine. Aproape toți. Să facă un soi de pre-capitlu cu Papa. Atâția tineri! „Cum aveți atâtea vocații?” – „Nu știu, încercăm să trăim viața așa cum o voia sfântul Francisc”. Fidelitatea față de carisma întemeietoare. Și când sunt congregații care sunt fidele față de carisma întemeietoare, dar cu acea iubire care arată actualitatea pe care o are acea carismă, frumusețea, asta atrage. Și apoi mărturia. Dacă noi vrem consacrați, consacrate, preoți, trebuie să dăm mărturie că suntem fericiți, că suntem fericiți. Și că terminăm viața noastră fericiți de alegerea noastră făcută de Isus. Mărturia de bucurie, chiar și în modul de a trăi. Există consacrați, consacrate, preoți, episcopi creștini, dar trăiesc ca păgânii. Un tânăr, o tânără de astăzi privește și spune: „Nu, așa eu nu vreau!”. Și asta îi împinge pe oameni afară. Apoi, este importantă convertirea pastorală și misionară. Unul dintre lucrurile pe care tineri de astăzi îl caută mult este misionaritatea. Zelul apostolic: a vedea în mărturie și un mare zel apostolic, că unul nu trăiește pentru sine însuși, că trăiește pentru alții, că își dă viața, își dă viața. Odată – am aflat imediat ce ajunsesem episcop, în anii ’92 – am aflat că o congregație de surori din locul unde mă aflam, în cartier, în zona Buenos Aires unde eu eram episcop auxiliar, refăcea casa surorilor. Aveau un colegiu foarte bogat, foarte bogat. Aveau bani. Și aveau dreptate: casa surorilor trebuia să fie refăcută un pic. Au făcut bine asta: chiar și cu baie privată. Este bine – m-am gândit eu – dacă este un lucru auster, astăzi și o comoditate modernă este importantă, nu-i problemă… Dar la sfârșit au făcut o clădire de lux, pentru surori. Și chiar – vorbesc despre 1992, astăzi ar fi mai de înțeles, nu știu, n-ar fi bine, dar nu ar scandaliza așa de mult – în fiecare dintre camerele surorilor un televizor. Care a fost rezultatul? De la două la patru după-amiază, tu nu găseai o soră, în colegiu: fiecare era în camera sa și se uita la telenovelă. Mondenitatea. Mondenitatea spirituală. Și oamenii, tinerii cer mărturie de autenticitate, de zel apostolic, de armonie cu carisma. Și noi trebuie să ne dăm seama că prin aceste comportamente noi înșine provocăm anumite crize vocaționale. Noi înșine le-am provocat. Este nevoie de o convertire pastorală, o convertire misionară. Vă invit să luați acele pasaje din Evangelii gaudium care vorbesc despre asta, despre necesara convertire misionară, și aceasta este o mărturie care atrage vocații.

Apoi, vocațiile există, Dumnezeu le dă. Dar dacă tu – preot sau consacrat sau soră – ești mereu ocupat, nu ai timp să-i asculți pe tinerii care vin, care nu vin… „Da, da, mâine…”. De ce? Tinerii sunt „plictisitori”, vin mereu cu aceleași întrebări… Dacă tu nu ai timp, mergi să cauți o altă persoană care să poată asculta. A-i asculta. Și apoi, tinerii sunt mereu în mișcare: trebuie puși pe un drum misionar. Patru zile de vacanță: vă invit, să mergem să facem o mică misiune în acel loc, în acel sătuc, sau să mergem să văruim școala din acel sătuc care este în întregime murdară… Și tinerii merg imediat. Și făcând aceste lucruri, Domnul le vorbește. Mărturia. Aceasta este cheia. Aceasta este cheia.

Ce gândește un tânăr când vede un preot, un consacrat sau o consacrată? Primul lucru pe care-l gândește, dacă are vreo mișcare a Duhului: „Eu aș vrea să fiu ca aceea, ca acela”. Acolo este sămânța. Se naște din mărturie. „Eu niciodată n-aș vrea să fiu ca acela!”. Este contra-mărturia. Mărturia se face fără cuvinte.

Și termin cu o anecdotă. În zona Buenos Aires, unde eram episcop auxiliar, sunt atâtea spitale, dar în toate sunt surorile. Și într-unul, care era aproape de vicariat, erau trei surori germane, foarte bătrâne, bolnave, dintr-o congregație care nu avea persoane să trimită. Și maica generală, cu bun simț, le-a rechemat: a fost o decizie prudentă, luată cu rugăciune, vorbind cu episcopul… un lucru bine făcut. Și un preot a spus: „Eu o cunosc pe maica generală a unui institut coreean din Seul, al Sfintei Familii din Seul. Pot să-i scriu”. A scris. „Bine, bine”. La sfârșit, după patru luni, au venit trei surori coreene. Au venit luni – pentru a spune -, marți și-au aranjat un pic lucrurile, și miercuri au coborât în secții. Coreene, fără un cuvânt în spaniolă. După câteva zile, bolnavii erau cu toții fericiți: „Dar ce surori brave! Dar ce frumos, ceea ce spun!” – „Dar cum – spun eu – ceea ce spun, dacă nu vorbesc un cuvânt în spaniolă?” – „Nu, nu, dar este zâmbetul, te iau de mână, îți dau o mângâiere…”. Limbajul gesturilor! Dar mai ales limbajul mărturiei iubirii! Privește, și fără cuvinte, tu poți atrage oameni. Mărturia este decisivă în vocații: este decisivă.

Mulțumesc pentru ceea ce faceți! Multe mulțumiri!

Vă cer să vă rugați pentru mine. Vă mulțumesc pentru viața voastră consacrată, pentru viața voastră prezbiterală. Și înainte, înainte, că Domnul este mare și ne va da copii și nepoți în congregațiile noastre și în diecezele noastre!

Mulțumesc.

Și acum vă dau binecuvântarea, și mergeți înainte cu curaj! Și mi-ar place să-i salut pe cei patru care au avut curajul de a pune întrebările.

[Binecuvântarea]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.05.2017
Publicarea pe acest sit: 28.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed