Discursul Papei la întâlnirea cu preoţii Diecezei de Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții Diecezei de Roma
Aula Paul al VI-lea din Vatican
joi, 6 martie 2013

Când împreună cu cardinalul vicar ne-am gândit la această întâlnire, i-am spus că aș fi putut face pentru voi o meditație despre tema milostivirii. La începutul Postului Mare să reflectăm împreună, ca preoți, despre milostivire ne face bine. Noi toți avem nevoie de asta. Și credincioșii, deoarece ca păstori trebuie să dăm multă milostivire, multă!

Textul din Evanghelia lui Matei pe care l-am ascultat ne face să ne îndreptăm privirea spre Isus care merge prin cetăți și sate. Și acest lucru este curios. Care este locul în care Isus este mai des, unde poate fi găsit cu mai multă ușurință? Pe drumuri. Putea să pară că era unul fără adăpost, pentru că era mereu pe drumuri. Viața lui Isus era pe drum. Mai ales ne invită să percepem profunzimea inimii sale, ceea ce El simte față de mulțimi, față de oamenii pe care-i întâlnește: acea atitudine interioară de „milă”, văzând mulțimile, i s-a făcut milă. Pentru că vede persoanele „istovite și părăsite ca niște oi care nu au păstor”. Am auzit de multe ori aceste cuvinte care probabil nu intră cu forță. Dar sunt puternice! Cam ca atâtea persoane pe care voi le întâlniți astăzi pe străzile din cartierele voastre… Apoi orizontul se lărgește și vedem că aceste cetăți și sate sunt nu numai Roma și Italia, ci sunt lumea… și acele mulțimi părăsite sunt populații din atâtea țări care suferă situații și mai dificile…

Așadar înțelegem că noi nu suntem aici pentru a face un frumos exercițiu spiritual la începutul Postului Mare, ci pentru a asculta glasul Duhului care vorbește întregii Biserici în acest timp al nostru, care este tocmai timpul milostivirii. De acest lucru sunt sigur. Nu este numai Postul Mare; noi trăim în timp de milostivire, de treizeci de ani sau mai mult, până acum.

1. În întreaga Biserică este timpul milostivirii

Aceasta a fost o intuiție a fericitului Ioan Paul al II-lea. El a avut „flerul” că acesta era timpul milostivirii. Ne gândim la beatificarea și canonizarea Sorei Faustina Kowalska; apoi a introdus sărbătoarea Divinei Îndurări. Încet-încet a înaintat, a mers înainte în acest sens.

În omilia pentru canonizare, care a avut loc în 2000, Ioan Paul al II-lea a subliniat că mesajul lui Isus Cristos adresat sorei Faustina se situează ca timp între cele două războaie mondiale și este foarte legat de istoria secolului al douăzecilea. Și privind la viitor a spus: „Ce anume vor aduce anii care sunt în fața noastră? Cum va fi viitorul omului pe pământ? Nouă nu ne este dat să știm asta. Este sigur totuși că alături de noi progrese nu vor lipsi, din păcate, experiențe dureroase. Însă lumina milostivirii divine, pe care Domnul a voit aproape să o reîncredințeze lumii prin carisma sorei Faustina, va lumina drumul oamenilor din al treilea mileniu”. Este clar. Aici este explicit, în 2000, însă este un lucru care în inima sa se forma de mult timp. În rugăciunea sa a avut această intuiție.

Astăzi uităm totul prea în grabă, chiar și Magisteriul Bisericii! În parte este inevitabil, dar marile conținuturi, marile intuiții și ștafetele lăsate poporului lui Dumnezeu nu le putem uita. Și cea a divinei îndurări este una dintre acestea. Este o ștafetă pe care el ne-a dat-o, dar care vine de sus. Ne revine nouă, ca slujitori ai Bisericii, să ținem viu acest mesaj mai ales în predică și în gesturi, în semne, în alegerile pastorale, de exemplu alegerea de a restitui prioritate sacramentului Reconcilierii, și în același timp faptelor de milostenie. A reconcilia, a face pace prin Sacrament, și chiar prin cuvinte și prin faptele de milostenie.

2. Ce înseamnă milostivire pentru preoți?

Îmi vine în minte că unii dintre voi mi-au telefonat, mi-au scris o scrisoare, apoi am vorbit la telefon… „Dar Părinte, pentru ce Dumneavoastră vă legați de preoți?”. Pentru că spuneau că eu îi bat pe preoți! Nu vreau să bat aici…

Să ne întrebăm ce înseamnă milostivire pentru un preot, permiteți-mi să spun pentru noi preoții. Pentru noi, pentru noi toți! Preoții se emoționează în fața oilor, ca Isus, când vedea mulțimea istovită și părăsită ca oi care nu au păstor. Isus are „măruntaiele” lui Dumnezeu, Isaia vorbește mult despre asta: este plin de duioșie față de oameni, în special față de persoanele excluse, adică față de păcătoși, față de bolnavii de care nu se îngrijește nimeni… Astfel după imaginea Bunului Păstor, preotul este om de milostivire și de compasiune, aproape de oamenii săi și slujitor al tuturor. Acesta este un criteriu pastoral pe care aș vrea să-l subliniez mult: apropierea. Proximitatea și slujirea, dar proximitatea, apropierea!… Oricine s-ar afla rănit în propria viață, în orice mod, poate găsi în el atenție și ascultare… Îndeosebi preotul demonstrează măruntaie de milostivire în administrarea sacramentului Reconcilierii; demonstrează asta în toată atitudinea sa, în modul de a primi, de a asculta, de a sfătui, de a dezlega… Însă asta derivă din modul în care el însuși trăiește sacramentul personal, din modul în care se lasă îmbrățișat de Dumnezeu Tatăl în Spovadă și rămâne în această îmbrățișare… Dacă unul trăiește asta asupra sa, în propria inimă, poate să dăruiască celorlalți în slujire. Și vă las o întrebare: Cum mă spovedesc? Mă las îmbrățișat? Îmi vine în minte un mare preot din Buenos Aires, are mai puțini ani decât mine, parcă 72… Odată a venit la mine. Este un mare duhovnic: este mereu coadă acolo la el… Preoții, majoritatea, merg la el să se spovedească… Este un mare duhovnic. Și odată a venit la mine: „Dar Părinte…”, „Spune-mi”, „Eu am un pic de scrupulozitate, pentru că eu știu că iert prea mult!”; „Roagă-te… dacă tu ierți prea mult…”. Și am vorbit despre milostivire. La un moment dat mi-a spus: „Știi, atunci când eu simt că este puternică această scrupulozitate, merg în capelă, în fața tabernacolului, și Îi spun: Scuză-mă, vina este a Ta, pentru că mi-ai dat exemplu rău! Și plec liniștit…”. Este o frumoasă rugăciune de milostivire! Dacă unul la Spovadă trăiește asta asupra sa, în propria inimă, poate să dăruiască și celorlalți.

Preotul este chemat să învețe asta, să aibă o inimă care se emoționează. Preoții – îmi permit cuvântul – „aseptici” cei „de laborator”, totul curățat, totul frumos, nu ajută Biserica. Astăzi Biserica putem s-o gândim ca un „spital de campanie”. Asta scuzați-mă o repet, pentru că așa o văd, așa o simt: un „spital de campanie”. Este nevoie să îngrijim rănile, atâtea răni! Atâtea răni! Există atâția oameni răniți, de problemele materiale, de scandaluri, chiar și în Biserică… Oameni răniți de iluziile lumii… Noi preoții trebuie să fim acolo, aproape de acești oameni. Milostivire înseamnă înainte de toate a îngriji rănile. Când unul este rănit, are nevoie imediat de asta, nu de analize, cum ar fi valorile colesterolului, glicemiei… Dar există rana, îngrijește rana, și apoi să vedem analizele. Apoi se vor face îngrijiri de specialitate, dar mai întâi trebuie să se îngrijească rănile deschise. Pentru mine acest lucru, în acest moment, este mai important. Și există și răni ascunse, pentru că sunt oameni care se îndepărtează pentru a nu arăta rănile… Îmi vine în minte obișnuința, pentru legea mozaică, a leproșilor în timpul lui Isus, care mereu erau îndepărtați, pentru a nu contagia… Sunt oameni care se îndepărtează de rușine, de acea rușine de a nu arăta rănile… Și se îndepărtează probabil cam cu fața strâmbă, împotriva Bisericii, dar în fond, înăuntru este rana… Vor o mângâiere! Și voi, dragi confrați – vă întreb – cunoașteți rănile enoriașilor voștri? Le intuiți? Sunteți aproape de ei? Este singura întrebare…

3. Milostivire nu înseamnă nici mânecă largă nici rigiditate

Să ne întoarcem la sacramentul Reconcilierii. Ni se întâmplă adesea, nouă preoților, să auzim experiența credincioșilor noștri care ne povestesc că au întâlnit la Spovadă un preot foarte „strict”, sau foarte „larg”, rigorist sau laxist. Și asta nu e bine. Faptul că între duhovnici sunt diferențe de stil este normal, însă acest diferențe nu pot să se refere la substanță, adică la învățătura morală sănătoasă și la milostivire. Nici laxistul nici rigoristul nu dă mărturie lui Isus Cristos, pentru că nici unul nici altul nu ia asupra sa persoana pe care o întâlnește. Rigoristul se spală pe mâini: de fapt, o pironește de legea înțeleasă în mod rece și rigid; în schimb laxistul se spală pe mâini: numai aparent este milostiv, dar în realitate nu ia în serios problema acelei conștiințe, minimalizând păcatul. Adevărata milostivire ia asupra sa persoana, o ascultă cu atenție, se apropie cu respect și cu adevăr de situația sa și o însoțește pe drumul reconcilierii. Și acest lucru este obositor, da, desigur. Preotul cu adevărat milostiv se comportă ca samariteanul milostiv… dar de ce face asta? Pentru că inima sa este capabilă de compasiune, este inima lui Cristos!

Știm bine că nici laxismul nici rigorismul nu fac să crească sfințenia. Probabil unii rigoriști par sfinți, sfinți… Dar gândiți-vă la Pelagiu și apoi să vorbim… Nu sfințesc pe preot și nu-l sfințesc pe credincios, nici laxismul nici rigorismul! În schimb milostivirea însoțește drumul sfințeniei, o însoțește și o face să crească… Prea mult muncă pentru un paroh? Este adevărat, prea multă muncă! Și în ce mod însoțește și face să crească drumul sfințeniei? Prin suferința pastorală, care este o formă a milostivirii. Ce înseamnă suferință pastorală? Înseamnă a suferi pentru și cu persoanele. Și asta nu e ușor! A suferi așa cum un tată și o mamă suferă pentru copii; îmi permit să spun, și cu neliniște…

Pentru a mă explica vă pun și vouă câteva întrebări care mă ajută atunci când un preot vine la mine. Mă ajută și atunci când sunt singur în fața Domnului!

Spune-mi: Tu plângi? Sau am pierdut lacrimile? Îmi amintesc că în liturghierele vechi, cele de odinioară, este o rugăciune foarte frumoasă pentru a cere darul lacrimilor. Începea așa, rugăciunea: „Doamne, Tu care i-ai dat lui Moise mandatul să lovească stânca pentru ca să iasă apa, lovește stânca inimii mele pentru ca lacrimile…”: așa era, mai mult sau mai puțin, rugăciunea. Era foarte frumoasă. Însă, câți dintre noi plângem în fața suferinței unui copil, în fața distrugerii unei familii, în fața atâtor oameni care nu găsesc drumul?… Plânsul preotului… Tu plângi? Sau în această preoțime am pierdut lacrimile?

Plângi pentru poporul tău? Spune-mi, tu faci rugăciunea de mijlocire în fața tabernacolului?

Tu lupți cu Domnul pentru poporul tău, așa cum a luptat Abraham: „Și dacă ar fi mai puțini? Și dacă ar fi 25? Și dacă ar fi 20?…” (cf. Gen 18,22-33). Acea rugăciune curajoasă de mijlocire… Noi vorbim despre parresia, despre curaj apostolic și ne gândim planurile pastorale, asta e bine, dar aceeași parresia este necesară și în rugăciune. Lupți cu Domnul? Discuți cu Domnul așa cum a făcut Moise? Când Domnul era sătul, obosit de poporul său și i-a spus: „Tu fii liniștit… îi voi distruge pe toți și te voi face conducătorul unui alt popor”. „Nu, nu! Dacă tu distrugi poporul, distruge-mă și pe mine!”. Însă aceștia aveau pantaloni! Și eu pun întrebarea: Noi avem pantaloni pentru a lupta cu Dumnezeu pentru poporul nostru?

O altă întrebare pe care o pun: seara, cum închei ziua ta? Cu Domnul sau cu televizorul?

Cum este raportul tău cu aceia care ajută să fim mai milostivi? Adică, raportul tău cu copiii, cu bătrânii, cu bolnavii? Știi să-i mângâi, sau te rușinezi să mângâi un bătrân?

A nu-ți fii rușine de trupul fratelui tău (cf. Reflexiones en esperanza, I cap.). La sfârșit, vom fi judecați despre modul în care am știut să ne apropiem de „fiecare trup” – acesta este Isaia. Nu te rușina de trupul fratelui tău. „A deveni aproapele”: proximitatea, apropierea, a devin aproape de trupul fratelui. Preotul și levitul care au trecut înainte de samariteanul milostiv n-au știu să se apropie de acea persoană bătută de tâlhari. Inima lor era închisă. Probabil preotul s-a uitat la ceas și a spus: „Trebuie să merg la Liturghie, nu pot să întârzii la Liturghie”, și a plecat. Justificări! De câte ori luăm justificări, pentru a ne învârti în jurul problemei, al persoanei. Celălalt, levitul, sau învățătorul legii, avocatul, a spus: „Nu, nu pot pentru că dacă fac asta, mâine va trebui să merg ca martor, voi pierde timp…”. Scuzele!… Aveau inima închisă. Însă inima închisă se justifică mereu pentru ceea ce nu face. În schimb acel samaritean își deschide inima, se lasă mișcat în măruntaie, și în această mișcare interioară se traduce în acțiune practică, într-o intervenție concretă și eficace pentru a ajuta persoana aceea.

La sfârșitul timpurilor, va fi admis să contemple trupul glorificat al lui Cristos numai cel căruia nu i-a fost rușine de trupul fratelui său rănit și exclus.

Eu vă mărturisesc, mie îmi face bine, uneori, să citesc lista după care voi fi judecat, îmi face bine: este în Mt 25.

Acestea sunt lucrurile care mi-au venit în minte, pentru a le împărtăși cu voi. Sunt cam așa, așa cum au venit… [Cardinalul Vallini: „O frumoasă cercetare a cugetului”]. Ne va face bine. [aplauze].

La Buenos Aires – vorbesc despre un alt preot – era un duhovnic vestit: acesta era Sacramentino. Aproape tot clerul se spovedea la el. Când a venit o dată din cele două ori, Ioan Paul al II-lea a cerut un duhovnic în nunțiatură, a mers el. Este bătrân, foarte bătrân… A fost provincial în Ordinul său, profesor… dar mereu duhovnic, mereu. Și mereu se stătea la coadă acolo în biserica „Preasfântul Sacrament”. În acel timp, eu eram vicar general și locuiam în curie, și în fiecare dimineața, devreme, coboram la fax pentru a vedea dacă era ceva. Și în dimineața de Paști am citit un fax al superiorului comunității: „Ieri, cu jumătate de oră înainte de veghea pascală, a murit părintele Aristi, la 94 – sau 96? – de ani. Înmormântarea va fi în ziua cutare…”. Și în dimineața de Paști eu trebuia să iau masa cu preoții din casa de odihnă – făceam asta de obicei la Paști – și apoi – mi-am spus – după masă voi merge la biserică. Era o biserică mare, foarte mare, cu o criptă foarte frumoasă. Am coborât în criptă și era sicriul, numai două bătrânele acolo care se rugau, dar nicio floare. M-am gândit: dar omul acesta, care a iertat păcatele întregului cler din Buenos Aires, și mie, nici măcar o floare… Am urcat și am mers într-o florărie – pentru că la Buenos Aires la intersecțiile străzilor sunt florăriile, pe străzi, în locurile unde este mulțime – și am cumpărat flori, trandafiri… Și m-am întors și am început să pregătesc bine sicriul, cu flori… ȘI am privit Rozariul pe care-l avea în mână… Și imediat mi-a venit în minte – acel tâlhar pe care noi toți îl avem înăuntru, nu? -, și în timp ce aranjam florile am luat crucea de la Rozariu, și cu un pic de forță am smuls-o. Și în acel moment l-am privit și am spus: „Dă-mi jumătate din milostivirea ta”. Am simțit un lucru puternic care mi-a dat curajul să fac asta și să fac această rugăciune! Și apoi, acea cruce am pus-o aici, în buzunar. Cămășile Papei nu au buzunare, dar eu mereu port aici o punguță de stofă, și din acea zi până astăzi, acea cruce este cu mine. Și atunci când îmi vine un gând rău împotriva vreunei persoane, mâna îmi vine aici, mereu. Și simt harul! Simt că îmi face bine. Cât bine face exemplul unui preot milostiv, al unui preot care se apropie de răni…

Dacă vă gândiți, voi cu siguranță ați cunoscut atâția, atâția, pentru că preoții din Italia sunt buni! Sunt buni. Eu cred că dacă Italia este încă așa de puternică, nu este atât datorită nouă Episcopilor, ci datorită parohilor, datorită preoților! Este adevărat, acest lucru este adevărat! Nu este un pic de tămâie pentru a vă întări, așa simt eu.

Milostivirea. Gândiți-vă la atâția preoți care sunt în cer și cereți acest har! Ca să vă dea acea milostivire pe care au avut-o față de credincioșii lor. Și acest lucru face bine.

Multe mulțumiri pentru că ați ascultat și pentru că ați venit aici.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.03.2014
Publicarea pe acest sit: 07.03.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns