Discursul Papei la întâlnirea cu Misionarii Milostivirii

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu Misionarii Milostivirii
marți, 10 aprilie 2018

Dragi misionari,

Bine ați venit, mulțumesc, și sper că aceia care au fost numiți episcopi n-au pierdut capacitatea de „a milostivi”. Acest lucru este important.

Pentru mine este o bucurie să vă întâlnesc după frumoasa experiență a Jubileului Milostivirii. Așa cum bine știți, la sfârșitul acelui Jubileu extraordinar, slujirea voastră trebuia să se încheie. Și totuși, reflectând asupra marii slujiri pe care ați adus-o Bisericii și asupra a cât bine ați făcut și ați oferit atâtor credincioși cu predica voastră și mai ales cu celebrarea sacramentului Reconcilierii, am considerat oportun că încă un pic de timp mandatul vostru ar putea să fie prelungit. Am primit multe mărturii de convertiri care s-au realizat prin intermediul slujirii voastre. Și voi sunteți martori de acest lucru. Cu adevărat trebuie să recunoaștem că milostivirea lui Dumnezeu nu are margini și cu slujirea voastră sunteți semn concret că Biserica nu poate, nu trebuie și nu vrea să creeze nicio barieră sau dificultate care să împiedice accesul la iertarea Tatălui. „Fiul risipitor” n-a trebuit să treacă prin vamă: a fost primit de Tatăl, fără piedici.

Îi mulțumesc monseniorului Fisichella pentru cuvintele sale de introducere și colaboratorilor de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări pentru că au organizat aceste zile de rugăciune și de reflecție. Extind gândul meu la cei care n-au putut să vină, pentru ca să se simtă oricum părtași și, deși la distanță, să ajungă și la ei aprecierea mea și mulțumirea mea.

Aș vrea să împărtășesc cu voi câteva reflecții pentru a da sprijin mai mare responsabilității pe care am pus-o în mâinile voastre și pentru ca slujirea milostivirii pe care sunteți chemați s-o trăiți în mod cu totul deosebit să se poată exprima cât mai bine, după voința Tatălui pe care Isus ne-a revelat-o și care în lumina Paștelui dobândește sensul său cel mai împlinit. Și cu aceste cuvinte – discursul va fi probabil un pic lung – aș vrea să subliniez învățătura slujirii voastre, care nu este o idee – „trăim această experiență pastorală și după aceea vom vedea cum va fi” -, nu. Este o experiență pastorală care are în spate o adevărată învățătură.

O primă reflecție îmi este sugerată de textul din profetul Isaia unde se citește: „Așa vorbește Domnul: «În timpul bunăvoinței ți-am răspuns și în ziua mântuirii te-am ajutat». […] Domnul îl mângâie pe poporul său și se îndură de sărmanii lui! Sionul a zis: «Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat». Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,8.13-15). Este un text impregnat de tema milostivirii. Bunăvoința, mângâierea, apropierea, promisiunea de iubire veșnică…: toate sunt expresii care vor să exprime bogăția milostivirii divine, fără a o putea epuiza într-un singur aspect.

Sfântul Paul, în Scrisoarea a Doua către Corinteni, preluând acest text al lui Isaia, îl actualizează și pare că vrea să-l aplice chiar nouă. Scrie așa: „Deoarece noi colaborăm cu el, vă mai îndemnăm să nu primiți harul lui Dumnezeu în zadar, căci el spune: La momentul potrivit te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii” (6,1-2). Prima indicație oferită de apostol este că noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu. Cât de intensă este această chemare este ușor de verificat. Cu câteva versete mai înainte, Paul exprimase același concept spunând: „Așadar, noi suntem împuterniciți ai lui Cristos ca și ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm – pare că este în genunchi – pentru Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!” (5,20). Mesajul pe care noi îl ducem ca ambasadori în numele lui Cristos este acela de a face pace cu Dumnezeu. Apostolatul nostru este un apel de a căuta și a primi iertarea Tatălui. Așa cum se vede, Dumnezeu are nevoie de oameni care să ducă în lume iertarea sa și milostivirea sa. Este aceeași misiune pe care Domnul înviat a dat-o discipolilor în ziua următoare a Paștelui său: „Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi». Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute»” (In 20,21-23). Această responsabilitate pusă în mâinile noastre – noi suntem responsabili de asta! – cere un stil de viață coerent cu misiunea pe care am primit-o. Tot apostolul ne amintește asta: „Noi nu dăm nimănui nici o ocazie de poticnire ca să nu fie defăimată slujirea noastră” (2Cor 6,3). A fi colaboratori ai milostivirii presupune, deci, a trăi iubirea milostivă pe care noi cei dintâi am experimentat-o. N-ar putea să fie altfel.

În acest context, îmi revin în minte cuvintele pe care Paul, la sfârșitul vieții sale, bătrân de acum, le scria lui Timotei, colaboratorul său fidel pe care-l va lăsa drept succesor al său în comunitatea din Efes. Apostolul îi mulțumește Domnului Isus pentru că l-a chemat la slujire (cf. 1Tim 1,12); mărturisește că a fost un „defăimător, un persecutor și un insultător”; și totuși – spune el – „am aflat îndurare” (1,13). Eu vă mărturisesc că de atâtea ori, de atâtea ori mă opresc asupra acestui verset: „Am fost tratat cu îndurare”. Și mie asta îmi face bine, îmi dă curaj. Ca să spunem așa, o simt ca îmbrățișare a Tatălui, ca mângâieri ale Tatălui. A repeta asta, mie personal, îmi dă atâta forță, pentru că este adevărul: și eu pot să spun „am fost tratat cu îndurare”. Harul Domnului a fost supraabundent în el; a acționat în așa fel încât să-l facă să înțeleagă cât era de păcătos și, pornind de aici, să-l facă să descopere nucleul Evangheliei. De aceea scrie: „Vrednic de crezut și de primit cu toată încrederea este cuvântul: «Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși», între care eu sunt primul, însă de aceea am găsit îndurare pentru ca Cristos Isus să-și arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare” (1,15-16). Apostolul, la sfârșitul vieții, nu renunță să recunoască cine era, nu ascunde trecutul său. Ar fi putut să facă lista atâtor succese, să numească atâtea comunități pe care le-a întemeiat…; în schimb, preferă să sublinieze experiența care l-a lovit și l-a marcat mai mult în viață. Lui Timotei îi indică drumul care trebuie parcurs: a recunoaște milostivirea lui Dumnezeu înainte de toate în propria existență personală. Desigur că nu este vorba de a se adapta cu faptul că suntem păcătoși, ca și cum am voi să ne justificăm de fiecare dată, anulând astfel forța convertirii. Ci trebuie repornit mereu de la acest punct stabil: Dumnezeu m-a tratat cu milostivire. Aceasta este cheia pentru a deveni colaboratori ai lui Dumnezeu. Se experimentează milostivirea și suntem transformați în slujitori ai milostivirii. Așadar, slujitorii nu se pun deasupra celorlalți ca și cum ar fi niște judecători față de frații păcătoși. Un adevărat misionar al milostivirii se oglindește în experiența apostolului: Dumnezeu m-a ales pe mine; Dumnezeu are încredere în mine; Dumnezeu și-a pus încrederea în mine chemându-mă, cu toate că sunt un păcătos, să fiu colaborator al său pentru a face reală, eficace și a face să se atingă cu mâna milostivirea sa.

Acesta este punctul de plecare, să spunem așa. Să trecem înainte.

Totuși, sfântul Paul adaugă la cuvintele profetului Isaia ceva extrem de important. Cei care sunt colaboratori ai lui Dumnezeu și administratori ai milostivirii trebuie să fie atenți să nu zădărnicească harul lui Dumnezeu. Scrie el: „Vă mai îndemnăm să nu primiți harul lui Dumnezeu în zadar” (2Cor 6,1). Acesta este primul avertisment care ne este dat: să recunoaștem acțiunea harului și primatul său în viața noastră și a persoanelor.

Știți că îmi place mult neologismul „primerear”. Ca floarea de migdal, așa se definește Domnul: „Eu sunt ca floarea de migdal”. Primerear. Primăvara, primerear. Și îmi place acest neologism pentru a exprima tocmai dinamica primului act cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Acel primerear al lui Dumnezeu nu poate să fie uitat niciodată și nici nu poate fi considerat sigur, altminteri nu se înțelege niciodată pe deplin misterul mântuirii realizat cu actul reconcilierii pe care Dumnezeu l-a realizat prin misterul pascal al lui Isus Cristos. Reconcilierea nu este, așa cum se crede adesea, o inițiativă privată a noastră sau rodul angajării noastre. Dacă ar fi așa, am cădea în acea formă de neo-pelagianism care tinde să supraevalueze omul și proiectele sale, uitând că Mântuitorul este Dumnezeu și nu noi. Trebuie să reafirmăm mereu, dar mai ales cu privire la sacramentul Reconcilierii, că prima inițiativă este a Domnului; El e cel care ne precede în iubire, dar nu în formă universală: caz cu caz. În orice caz, El precede, cu fiecare persoană. Pentru aceasta, Biserica „știe să facă primul pas – trebuie să-l facă -, știe să ia inițiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe și să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluși. Evanghelia ne spune că sărbătoarea a fost făcută cu ei (cf. Lc 14,21). Trăiește o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului că a experimentat milostivirea infinită a Tatălui și forța sa difuzivă” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24).

Când se apropie de noi un penitent, este important și mângâietor să recunoaștem că avem în fața noastră primul rod al întâlnirii care deja a avut loc cu iubirea lui Dumnezeu, care cu harul său a deschis inima sa și a făcut-o disponibilă la convertire. Inima noastră sacerdotală ar trebui să perceapă miracolul unei persoane care l-a întâlnit pe Dumnezeu și care deja a experimentat eficacitatea harului său. N-ar putea să existe adevărată reconciliere dacă aceasta n-ar porni de la harul unei întâlniri cu Dumnezeu care precede întâlnirea cu duhovnicii noștri. Această privire de credință permite să fundamentăm bine experiența reconcilierii ca eveniment care-și are originea în Dumnezeu, Păstorul care imediat ce își dă seama de oița rătăcită merge în căutarea ei până când o găsește (cf. Lc 15,4-6).

Misiunea voastră – și acesta este un al doilea pas – constă în a nu face zadarnică acțiunea harului lui Dumnezeu, ci a o susține și a permite ca să ajungă la împlinire. Din păcate, uneori se poate întâmpla ca un preot, cu comportamentul său, în loc să-l apropie pe penitent să-l îndepărteze. De exemplu, pentru a apăra integritatea idealului evanghelic se neglijează pașii pe care o persoană îi face zi după zi. Nu așa se alimentează harul lui Dumnezeu. A recunoaște căința păcătosului echivalează cu primirea lui cu brațele larg deschise, pentru a-l imita pe tatăl din parabolă care-l primește pe fiul atunci când se întoarce acasă (cf. Lc 15,20); înseamnă a nu-l lăsa nici să-și termine cuvintele. Pe mine asta mereu m-a uimit: tatăl nici măcar nu-l lasă să-și termine cuvintele, l-a îmbrățișat. El avea discursul pregătit, dar [tatăl] l-a îmbrățișat. Înseamnă a nu-l lăsa nici să-și termine cuvintele pe care le pregătise pentru a se scuza (cf. v. 22), pentru că duhovnicul deja a înțeles toate lucrurile, întărit de experiența că și el este un păcătos. Nu este nevoie să-l facă să simtă rușine pe cel care deja a recunoscut păcatul său și știe că a greșit; nu este necesar să se investigheze – acei duhovnici care întreabă, întreabă, zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de minute… „Și cum ați făcut? Și cum?…” -, nu este necesar să se investigheze acolo unde harul lui Dumnezeu a intervenit deja; nu este permis a încălca spațiul sacru al unei persoane în relaționarea sa cu Dumnezeu. Un exemplul din Curia Romană: vorbim atât de rău despre Curia Romană, dar aici înăuntru există sfinți. Un cardinal, prefect al unei Congregații, are obiceiul de a merge să spovedească la „Santo Spirito in Sassia” de două, trei ori pe săptămână – are orarul său fix – și el într-o zi, explicând, a spus: Când îmi dau seama că unei persoane începe să-i fie greu să spună și eu am înțeles despre ce este vorba, spun: «Am înțeles. Mergi mai departe». Și acea persoană «respiră». Este un sfat bun: când se știe despre ce este vorba, «am înțeles, mergi mai departe».

Aici capătă toată semnificația sa expresia frumoasă a profetului Isaia: „În timpul bunăvoinței ți-am răspuns și în ziua mântuirii te-am ajutat” (Is 49,8). De fapt, Domnul răspunde mereu la glasul celui care strigă la El cu inimă sinceră. Cei care se simt abandonați și singuri pot să experimenteze că Dumnezeu le vine în întâmpinare. Parabola fiului risipitor relatează că „Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat” (Lc 15,20). Și s-a aruncat la gâtul lui. Dumnezeu nu stă pasiv așteptându-l pe păcătos: aleargă spre el, pentru că bucuria de a-l vedea întorcându-se este prea mare și Dumnezeu are această pasiune de a se bucura, de a se bucura când îl vede pe păcătos venind. Aproape pare că însuși Dumnezeu are o „inimă neliniștită” până când nu-l regăsește pe fiul care a fost pierdut. Când îl primim pe penitent, avem nevoie să-l privim în ochi și să-l ascultăm pentru a-i permite să percepem iubirea lui Dumnezeu care iartă în pofida a orice, îl îmbracă în haina de sărbătoare și îi dă inelul semn al apartenenței la familia sa (cf. v. 22).

Textul din profetul Isaia ne ajută să facem un alt pas în misterul reconcilierii, acolo unde spune: „Cel care se îndură de ei îi călăuzește și-i conduce la izvoare de apă” (49,10). Milostivirea, care cere ascultarea, permite după aceea să se conducă pașii păcătosului reconciliat. Dumnezeul eliberează de frică, de angoasă, de rușine, de violență. Iertarea este realmente o formă de eliberare pentru a reda bucuria și sensul vieții. Strigătului săracului care invocă ajutor îi corespunde strigătul Domnului care le promite prizonierilor eliberarea și celor care sunt în întuneric le spune: „Veniți afară” (49,9). O invitație de a ieși din condiția de păcat pentru a relua haina de fii ai lui Dumnezeu. Așadar, milostivirea eliberând restituie demnitatea. Penitentul nu zăbovește să se căiască pentru păcatul săvârșit; și preotul nu-l învinovățește pentru răul de care s-a căit; mai degrabă îl încurajează să privească spre viitor cu ochi noi, conducându-l „la izvoare de apă” (cf. 49,10). Asta înseamnă că iertarea și milostivirea permit să se privească din nou la viață cu încredere și angajare. Este ca și cum s-ar spune că milostivirea deschide la speranță, creează speranță și se hrănește cu speranță. Speranța este și realistă, este concretă. Duhovnicul este milostiv și atunci când spune: „Mergi înainte, mergi, mergi”. Îi dă speranța. „Și dacă se întâmplă ceva?” – Te întorci, nu e problemă. Domnul te așteaptă mereu. Nu-ți fie rușine să te întorci, pentru că drumul este plin de pietre și de coji de banane care te fac să aluneci.

Sfântul Ignațiu de Loyola – permiteți-mi un pic de publicitate de familie – are o învățătură semnificativă în acest sens, pentru că vorbește despre capacitatea de a face să se simtă mângâierea lui Dumnezeu. Nu există numai iertarea, pacea, ci și mângâierea. Scrie așa: „Mângâierea internă […] alungă orice tulburare și atrage în întregime la iubirea Domnului. Această mângâiere luminează pe unii, altora le descoperă multe secrete. În sfârșit, cu ea toate suferințele sunt plăcere, toate trudele sunt odihnă. Celui care merge cu această fervoare, cu această ardoare și această mângâiere interioară nu există încărcătură atât de mare care să nu apară ușoară, nici pocăință nici altă suferință așa de mare care să nu fie foarte dulce. Această mângâiere ne revelează drumul pe care trebuie să-l urmăm și cel de care trebuie să fugim – repet: această mângâiere ne revelează drumul pe care trebuie să-l urmăm și cel de care trebuie să fugim. Trebuie să învățăm să trăim în mângâiere -. Ea – continuă Ignațiu – nu este mereu în puterea noastră; vine în unele momente determinate conform planului lui Dumnezeu. Și toate acestea pentru utilitatea noastră” (Scrisoare către sr. Teresa Rejadell, 18 iunie 1536: Epistolar 99-107). Este bine să credem că tocmai sacramentul Reconcilierii poate să devină un moment favorabil pentru a face să se perceapă și să crească mângâierea interioară, care însuflețește drumul creștinului. Și îmi vine să spun asta: noi, cu „spiritualitatea plângerilor”, riscăm să pierdem simțul mângâierii. Și să pierdem și acel oxigen care înseamnă a trăi în mângâiere. Uneori este puternică, dar întotdeauna există o mângâiere minimă care este dată tuturor: pacea. Pacea este primul grad de mângâiere. Nu trebuie pierdut. Pentru că este tocmai oxigenul pur, fără smog, al raportului nostru cu Dumnezeu. Mângâierea. De la cea mai înaltă la cea mai scăzută, care este pacea.

Revin la cuvintele lui Isaia. Găsim acolo după aceea sentimentele Ierusalimului care se simte părăsit și uitat de Dumnezeu: „Sionul a zis: «Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat». Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (49,13-15). Pe de o parte, apare straniu acest reproș adresat Domnului că a părăsit Ierusalimul și poporul său. Cum mult mai multă frecvență se citește în profeți că poporul e cel care l-a părăsit pe Domnul. Ieremia este foarte clar în această privință atunci când spune: „Căci poporul meu a făcut două rele: m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie, ca să-și sape cisterne, cisterne crăpate, care nu pot să țină apă” (2,13). Păcatul înseamnă a-l părăsi pe Dumnezeu, a-i întoarce spatele pentru a privi numai la noi înșine. O dramatică încredere în sine, care face crăpături în toate părțile și nu este în măsură să aducă vieții stabilite și consistență. Știm că aceasta este experiența zilnică pe care o trăim personal. Și totuși, există momente în care realmente se simte tăcerea și părăsirea lui Dumnezeu. Nu numai în marile ore întunecate ale omenirii din orice epocă, care face să apară în mulți întrebarea despre părăsirea lui Dumnezeu. Mă gândesc acum la Siria de astăzi, de exemplu. Se întâmplă că și în evenimentele personale, chiar și în cele ale sfinților, se poate trăi experiența părăsirii.

Ce experiență tristă este cea a părăsirii! Ea are diferite grade, până la dezlipirea definitivă cu venirea morții. A ne simți părăsiți duce la dezamăgire, la tristețe, uneori la disperare și la diferitele forme de depresie de care atâția suferă astăzi. Și totuși, orice formă de părăsire, oricât de paradoxală ar putea să apară, este inserată în cadrul experienței iubirii. Când se iubește și se experimentează părăsirea, atunci încercarea devine dramatică și suferința are trăsături de violență inumană. Dacă nu este inserată în iubire, părăsirea devine lipsită de sens și tragică, pentru că nu găsește speranță. Deci este necesar ca acele expresii ale profetului despre părăsirea Ierusalimului din partea lui Dumnezeu să fie situate în lumina Golgotei. Strigătul lui Isus pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34) dă glas abisului părăsirii. Însă Tatăl nu-i răspunde. Cuvintele Răstignitului par să răsune în gol, pentru că această tăcere a Tatălui față de Fiul este prețul de plătit pentru ca nimeni să nu se mai simtă părăsit de Dumnezeu. Dumnezeul care a iubit lumea până acolo încât l-a dat pe Fiul său (cf. In 3,16), până acolo încât l-a părăsit pe cruce, nu va mai putea să părăsească pe nimeni vreodată: iubirea sa va fi mereu acolo, aproape, mai mare și mai fidelă decât orice părăsire.

Isaia, după ce a reafirmat că Dumnezeu nu va uita de poporul său, conclude afirmând: „Iată, te-am gravat pe palmele mele” (49,16). Incredibil: Dumnezeu și-a „tatuat” pe mâna sa numele meu. Este ca un sigiliu care îmi dă certitudine, cu care promite că nu se va îndepărta niciodată de mine. Sunt mereu în fața Lui; de fiecare dată când Dumnezeu își privește mâna, își amintește de mine, pentru că are gravat acolo numele meu! Și să nu uităm că în timp ce profetul scrie, Ierusalimul este realmente distrus; templul nu mai există; poporul este sclav în exil. Și totuși Domnul spune: „zidurile sunt înaintea mea pururi” (ibid.). Pe palmele mâinii lui Dumnezeu zidurile Ierusalimului sunt solide ca fortăreață invincibilă. Imaginea este valabilă și pentru noi: în timp ce viața se distruge sub iluzia păcatului, Dumnezeu menține vie mântuirea sa și vine în întâmpinare cu ajutorul său. Pe mâna sa paternă regăsesc viața mea reînnoită și proiectată spre viitor, plină de iubirea pe care numai El o poate realiza. Revine în minte și cartea iubirii, Cântarea Cântărilor, unde găsim o expresie asemănătoare cu aceea amintită de profet: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău!” (8,6). Așa cum se știe, funcția sigiliului era aceea de a împiedica să poată fi violat ceva intim; în cultura antică era asumat ca imagine pentru a indica faptul că iubirea dintre două persoane era așa de solidă și stabilă încât continua dincolo de moarte. Continuitate și perenitate sunt la baza imaginii sigiliului pe care Dumnezeu l-a pus asupra sa pentru a împiedica faptul ca să poată crede cineva că este părăsit de El: „Eu nu te voi uita” (Is 49,15). Sigiliu. Tatuaj.

Și termin. Această certitudine tipică a iubirii suntem chemați s-o susținem în cei care se apropie de confesional, pentru a le da forța de a crede și de a spera. Capacitatea de a ști s-o ia de la capăt, orice s-ar întâmpla, pentru că Dumnezeu ia de mână de fiecare dată și determină să se privească înainte. Milostivirea ia de mână și revarsă certitudinea că iubirea cu care iubește Dumnezeu înfrânge orice formă de singurătate și de abandonare. Misionarii Milostivirii sunt chemați să fie interpreții și martorii acestei experiențe, care inserează într-o comunitate care-i primește pe toți și întotdeauna fără nicio distincție, care susține pe oricine care este în nevoie și în dificultăți, care trăiește comuniunea ca izvor de viață.

În săptămânile trecute m-a impresionat în mod deosebit o rugăciune a zilei din timpul Postului Mare (Miercuri din săptămâna a IV-a), care într-un fel mi se pare că face sinteza acestor reflecții. O împărtășesc cu voi, pentru ca să putem face să devină rugăciunea noastră și stilul nostru de viață:

„Dumnezeule, care celor drepți le dai răsplată,
iar păcătoșilor iertare prin pocăință,
ascultă-ne cu milă rugăciunea,
pentru ca mărturisirea vinovăției noastre
să ne dobândească iertarea păcatelor.
Amin.”

Și aș vrea să închei cu două anecdote despre doi mari duhovnici, amândoi din Buenos Aires. Unul, un sacramentin, care a avut lucrări importante în congregația sa, a fost provincial, dar mereu găsea timp ca să meargă la confesional. Eu nu știu câți, dar majoritatea clerului din Buenos Aires mergeau să se spovedească la el. Chiar și atunci când sfântul Ioan Paul al II-lea era la Buenos Aires și a cerut un duhovnic, de la nunțiatură l-au chemat pe el. Era un om care îți dădea curajul de a merge înainte. Eu am trăit această experiență pentru că m-am spovedit la el în timpul în care eram provincial, pentru a nu mă spovedi la directorul meu iezuit… Când începea „bine, bine, e bine”, și te încuraja: „Mergi, mergi!”. Cât de bun era. A murit la 94 de ani și a spovedit până cu un an înainte de a muri și când nu era în confesional și se suna la el, cobora. Și într-o zi, eu eram vicar general și am ieșit din camera mea, unde era faxul – făceam asta în fiecare dimineață devreme pentru a vedea știrile urgente – era duminica de Paște și era un fax: „Ieri, cu o jumătate de oră înainte de veghea pascală, a murit părintele Aristi”, așa se numea… Am mers la prânz la casa de odihnă a preoților ca să stau cu ei de Paști și la întoarcere m-am dus în biserica aflată în centrul orașului, unde era priveghiul. Era sicriul și două bătrânele care se rugau rozariul. M-am apropiat, și nu era nicio floare, nimic. Mă gândeam: dar acesta este duhovnicul nostru al tuturor! Asta m-a impresionat. Am simțit cât de urâtă e moartea. Am ieșit și am mers la 200 de metri, unde era un loc de flori, acelea care sunt pe străzi, am cumpărat câteva flori și m-am întors. Și, în timp ce puneam florile acolo la sicriu, am văzut că în mâini avea rozariul… Porunca a șaptea spune: „Să nu furi”. Rozariul a rămas acolo, dar în timp ce mă prefăceam că aranjez florile am făcut așa și am luat crucea. Și bătrânelele priveau, acele bătrânele. Acea cruce o port aici cu mine din acel moment și îi cer lui harul de a fi milostiv, o port cu mine mereu. Acest lucru să fi fost în anul 1996, mai mult sau mai puțin. Îi cer acest har. Mărturiile acestor oameni sunt mari.

Și apoi celălalt caz. Acesta este viu, 92 de ani. Este un capucin care are coada penitenților, de toate culorile, săraci, bogați, laici, preoți, unii episcopi, surori… toți, nu termină niciodată. Este un mare iertător, dar nu o „mânecă largă”, un mare iertător, un mare milostiv. Și eu știam asta, îl cunoșteam, de două ori m-am dus la sanctuarul din Pompei unde el spovedea la Buenos Aires, și l-am salutat. Acum are 92 de ani. În acel timp avea, când a venit la mine, 85. Și mi-a spus: „Vreau să vorbesc cu tine pentru că am o problemă. Am un mare scrupul: uneori îmi vine să iert prea mult”. Și îmi explica: „Eu nu pot să iert o persoană care vine să ceară iertarea și spune că ar vrea să se schimbe, că va face totul, dar nu știe dacă va reuși… Și totuși eu iert! Și uneori îmi vine o angoasă, un scrupul…”. Și i-am spus: „Ce faci când îți vine acest scrupul?”. Și el mi-a răspuns așa: „Merg în capelă, în capela interioară a conventului, în fața tabernacolului, și cu sinceritate îi cer iertare Domnului: «Doamne, iartă-mă, astăzi am iertat prea mult. Iartă-mă… Dar, fii atent că tu ai fost cel care mi-ai dat exemplul rău!»”. Așa se ruga omul acela.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.04.2018
Publicarea pe acest sit: 10.04.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns