Discursul Papei la întâlnirea cu misionarii milostivirii

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu misionarii milostivirii
marți, 9 februarie 2016

Iubiți frați preoți, bună seara!

Cu mare plăcere vă întâlnesc, înainte de a vă da mandatul de a fi misionari ai milostivirii. Acesta este un semn de relevanță specială deoarece caracterizează Jubileul și permite în toate Bisericile locale să se trăiască misterul insondabil al milostivirii Tatălui. A fi misionar al milostivirii este o responsabilitate care vă este încredințată, pentru că vă cere să fiți personal martori ai apropierii lui Dumnezeu și ai modului său de a iubi. Nu modul nostru, mereu limitat și uneori contradictoriu, ci modul său de a iubi, modul său de a ierta, care este întocmai milostivirea. Aș vrea să vă ofer câteva scurte reflecții, pentru ca mandatul pe care îl veți primi să poată fi îndeplinit în manieră coerentă și ca un ajutor concret pentru multele persoane care se vor apropia de voi.

Înainte de toate doresc să vă amintesc că în această slujire sunteți chemați să exprimați maternitatea Bisericii. Biserica este Mamă pentru că generează mereu noi fii în credință; Biserica este Mamă pentru că hrănește credința; și Biserica este Mamă și pentru că oferă iertarea lui Dumnezeu, regenerând la o viață nouă, rod al convertirii. Nu putem să riscăm ca un penitent să nu perceapă prezența maternă a Bisericii care-l primește și îl iubește. Dacă ar dispare această percepție, din cauza rigidității noastre, ar fi o daună gravă în primul rând pentru credința însăși, pentru că l-am împiedica pe penitent să se vadă inserat în Trupul lui Cristos. În afară de asta, ar limita mult faptul de a se simți parte dintr-o comunitate. În schimb noi suntem chemați să fim expresie vie a Bisericii care ca mamă primește pe oricine se apropie de ea, știind că prin intermediul ei suntem inserați în Cristos. Intrând în confesional, să ne amintim mereu că este Cristos cel care primește, este Cristos cel care ascultă, este Cristos cel care iartă, este Cristos cel care dăruiește pace. Noi suntem slujitorii săi; și noi cei dintâi avem mereu nevoie să fim iertați de El. De aceea, oricare ar fi păcatul care este spovedit – sau pe care persoana nu îndrăznește să-l spună, dar dă de înțeles, este suficient – fiecare misionar este chemat să-și amintească de propria existență de păcătos și să devină cu umilință ca un „canal” al milostivirii lui Dumnezeu. Și vă mărturisesc frățește că pentru mine este un izvor de bucurie amintirea acelei spovezi din 21 septembrie 1953, care a reorientat viața mea. Ce mi-a spus preotul? Nu-mi amintesc. Îmi amintesc numai că mi-a zâmbit și apoi nu știu ce s-a întâmplat. Dar înseamnă a primi ca un tată…

Un alt aspect important este acela de a ști să se privească la dorința de iertare prezentă în inima penitentului. Este o dorință rod al harului și al acțiunii sale în viața persoanelor, care permite să se simtă nostalgia de Dumnezeu, de iubirea sa și de casa sa. Să nu uităm că tocmai această dorință este la începutul convertirii. Inima se adresează lui Dumnezeu recunoscând răul făcut, dar cu speranța de a obține iertarea. Și această dorință se întărește când se decide în propria inimă să se schimbe viața și să se vrea să nu se mai păcătuiască. Este momentul în care ne încredință milostivirii lui Dumnezeu și avem încredere deplină că suntem înțeleși, iertați și susținuți de El. Să dăm spațiu mare acestei dorințe de Dumnezeu și de iertarea sa; să facem ca să se evidențieze ca adevărată expresie a harului Duhului care provoacă la convertirea inimii. Și aici vă rog să înțelegeți nu numai limbajul cuvântului, ci și pe cel al gesturilor. Dacă vine cineva la tine și simte că trebuie să dea ceva la o parte, dar poate nu reușește s-o spună, dar tu înțelegi… și e bine, o spune așa, cu gestul de a veni. Prima condiție. A doua, este căit. Dacă vine cineva la tine este pentru că ar vrea să nu cadă în aceste situații, dar nu îndrăznește s-o spună, îi este frică s-o spună și apoi n-o poate face. Dar dacă n-o poate face, ad impossibilia nemo tenetur. Și Domnul înțelege aceste lucruri, limbajul gesturilor. Brațele deschise, pentru a înțelege ce este înlăuntrul acelei inimi care nu poate să fie spus sau spus așa… un pic este rușinea… mă înțelegeți. Voi primiți-i pe toți cu limbajul cu care pot să vorbească.

În sfârșit, aș vrea să amintesc o componentă despre care nu se vorbește mult, dar care este în schimb determinantă: rușinea. Nu este ușor să stai în fața unui alt om, deși știind că-l reprezintă pe Dumnezeu, și să spovedești propriul păcat. Se simte rușine fie pentru ceea ce s-a săvârșit, fie pentru că trebuie spovedit altuia. Rușinea este un sentiment intim care are incidență în viața personală și cere din partea confesorului o atitudine de respect și încurajare. De atâtea ori rușinea te face mut și… Gestul, limbajul gestului. Încă de la primele pagini Biblia vorbește despre rușine. După păcatul lui Adam și Eva, autorul sacru notează imediat: „Și li s-au deschis ochii amândurora și au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte din ele” (Gen 3,7). Prima reacție a acestei rușini este de a se ascunde în fața lui Dumnezeu (cf. Gen 3,8-10).

Este și un alt text din Geneză care mă uimește, și este relatarea despre Noe. Toți o cunoaștem, dar rar ne amintim de episodul în care el s-a îmbătat. Noe în Biblie este considerat un om drept; și totuși nu este fără păcat: fapt de a se fi îmbătat îl face să înțeleagă cât de slab era și el, până acolo încât nu ține cont de demnitatea sa, fapt pe care Scriptura îl exprimă cu imaginea nudității. Însă doi dintre fiii săi iau mantia și îl acoperă pentru ca să se întoarcă în demnitatea de tată (cf. Gen 9,18-23).

Acest text mă face să spun cât de important este rolul nostru în spovadă. În fața noastră este o persoană „nudă”, dar și o persoană care nu știe să vorbească și nu știe ce anume să spună, cu slăbiciunea sa și limitele sale, cu rușinea de a fi un păcătos și de atâtea ori de a nu reuși s-o spună. Să nu uităm: în fața noastră nu este păcatul, ci păcătosul căit, păcătosul care ar vrea să nu fie așa, dar nu reușește. O persoană care simte dorința de a fi primită și iertată. Un păcătos care promite că nu vrea să se mai îndepărteze de casa Tatălui și care, cu puținele forțe pe care le găsește, vrea să facă totul pentru a trăi ca fiu al lui Dumnezeu. Așadar, nu suntem chemați să judecăm, cu un sentiment de superioritate, ca și cum noi am fi imuni de păcat; dimpotrivă, suntem chemați să acționăm ca Sem și Iafet, fiii lui Noe, care au luat o pătură pentru a-l pune pe tatăl lor la adăpost de rușine. A fi confesor după inima lui Cristos echivalează cu a-l acoperi pe păcătos cu pătura milostivirii, pentru ca să nu se mai rușineze și să poată recupera bucuria demnității sale filiale și să poată ști și unde se află.

Așadar, nu cu măciuca judecății vom reuși să readucem oița rătăcită la staul, ci cu sfințenia vieții care este principiu de reînnoire și de reformă în Biserică. Sfințenia se hrănește din iubire și știe să poarte asupra sa povara celui care este mai slab. Un misionar al milostivirii poartă pe umerii săi pe păcătos și îl consolează cu forța compătimirii. Și păcătosul care merge acolo, persoana care merge acolo, găsește un tată. Voi ați auzit, și eu am auzit, atâta lume care spune: „Nu, eu nu merg acolo niciodată, pentru că am mers o dată și preotul m-a bătut, mi-a reproșat mult, și am plecat și mi-a pus întrebări un pic întunecate, de curiozitate”. Vă rog, acesta nu este bunul păstor, acesta este judecătorul care probabil crede că n-a păcătuit, sau este sărmanul om bolnav care cu întrebări este curios. Dar mie îmi place să spun confesorilor: dacă tu nu te simți în stare să fi tată, nu te du la confesional, este mai bine, fă altceva. Pentru că se poate face atâta rău, atâta rău unui suflet dacă nu este primit cu inimă de tată, cu inima Bisericii Mame. În urmă cu câteva luni vorbeam cu un înțelept cardinal din Curia Romană despre întrebările pe care unii preoți le pun în confesional și el mi-a spus: „Când o persoană începe și eu văd că vrea să dea afară ceva și îmi dau seama de a asta și înțeleg, îi spun: Am înțeles! Fiți liniștită!”. Și înainte. Acesta este un tată.

Vă însoțesc în această aventură misionară, dându-vă ca exemple doi sfinți slujitori ai iertării lui Dumnezeu, sfântul Leopold și sfântul Pius – acolo printre italieni este un capucin care seamănă mult cu sfântul Leopold: mic, cu barbă… -, împreună cu atâția alți preoți care în viața lor au mărturisit milostivirea lui Dumnezeu. Ei vă vor ajuta. Când veți simți povara păcatelor spovedite vouă și caracterul limitat al persoanei voastre și al cuvintelor voastre, încredeți-vă în forța milostivirii care merge în întâmpinarea tuturor ca iubire și care nu are margini. Și să spuneți ca atâția sfinți confesori: „Doamne, eu iert, pune-l în contul meu!”. Și mergi înainte. Să vă asiste Mama Milostivirii și să vă ocrotească în această slujire așa de prețioasă. Să vă însoțească binecuvântarea mea; și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.02.2016
Publicarea pe acest sit: 09.02.2016
Etichete: , ,

Lasă un răspuns