Discursul Papei la întâlnirea cu lumea muncii din Genova

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu lumea muncii
Genova, 27 mai 2017

1) Întreprinzătorul Ferdinando Garré de la districtul Reparații Navale

În munca noastră ajungem să luptăm împotriva atâtor obstacole – birocrația excesivă, încetineala deciziilor publice, lipsa de servicii și infrastructuri adecvate – care adesea nu permit să se elibereze cele mai bune energii ale acestui oraș. Împărtășim acest drum angajant cu capelanul nostru și suntem încurajați de arhiepiscopul nostru, cardinalul Angelo Bagnasco. Ne adresăm dumneavoastră, Sanctitate, pentru a cere un cuvânt de apropiere. Un cuvânt care să ne întărească și să ne încurajeze în fața obstacolelor de care ne lovim în fiecare zi noi întreprinzătorii.

Papa Francisc:

Bună ziua tuturor!

Este prima dată când vin la Genova și a fi așa de aproape de port îmi amintește de unde a ieșit tatăl meu… Asta îmi dă o mare emoție. Și mulțumesc pentru primirea voastră. Domnul Ferdinando Garré: eu cunoșteam întrebările și pentru unele am scris idei pentru a răspunde; și acum țin stiloul în mână pentru a relua ceva ce îmi vine în minte pe moment, pentru a răspunde. Dar la aceste întrebări despre lumea muncii am voit să mă gândesc bine pentru a răspunde bine, pentru că astăzi munca este în pericol. Este o lume în care munca nu se consideră cu demnitatea pe care o are și pe care o dă. Pentru aceasta voi răspunde cu lucrurile pe care le-am gândit și câteva pe care le voi spune pe moment.

Fac o premisă. Premisa este: lumea muncii este o prioritate umană. Și de aceea, este o prioritate creștină, o prioritate a noastră, precum și o prioritate a Papei. Pentru că vine din acea primă poruncă pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam: „Mergi, fă să crească pământul, lucrează pământul, stăpânește-l”. A existat mereu o prietenia între Biserică și muncă, pornind de la Isus muncitor. Unde există un muncitor, acolo există interesul și privirea de iubire a Domnului și a Bisericii. Cred că acest lucru este clar. Este foarte frumoasă această întrebare care provine de la un întreprinzător, vom vorbi despre ei. Creativitatea, iubirea față de propria firmă, pasiunea și orgoliul pentru lucrarea mâinilor și a inteligenței sale și ale muncitorilor. Întreprinzătorul este o figură fundamentală a oricărei economii bune: nu există economie bună fără întreprinzător bun. Nu există economie bună fără întreprinzători buni, fără capacitatea voastră de a crea, de a crea locuri de muncă, de a crea produse. În cuvintele dumneavoastră se simte și stima față de oraș – și se înțelege asta – față de economia sa, față de calitatea persoanelor muncitorilor, și chiar față de mediu, față de mare… Este important a recunoaște virtuțile muncitorilor și muncitoarelor. Nevoia lor – a muncitorilor și muncitoarelor – este nevoia de a face munca bine pentru că munca trebuie făcută bine. Uneori se crede că un muncitor muncește bine numai pentru că este plătit: aceasta este o gravă disprețuire a muncitorilor și a muncii, pentru că neagă demnitatea muncii, care începe tocmai în a munci bine pentru demnitate, pentru onoare. Adevăratul întreprinzător – eu voi încerca să fac profilul întreprinzătorului bun – adevăratul întreprinzător îi cunoaște pe muncitorii săi, pentru că muncește alături de ei, muncește cu ei. Să nu uităm că întreprinzătorul trebuie să fie înainte de toate un muncitor. Dacă el nu are această experiență a demnității muncii, nu va fi un întreprinzător bun. Împărtășește trudele muncitorilor și împărtășește bucuriile muncii, de a rezolva împreună probleme, de a crea ceva împreună. Dacă și când trebuie să concedieze pe cineva este mereu o alegere dureroase și n-ar face asta, dacă ar putea. Niciunui întreprinzător bun nu-i place să-și concedieze oamenii – nu, cine crede că rezolvă problema firmei sale concediind oamenii, nu este un întreprinzător bun, este un comerciant, astăzi își vinde oamenii, mâine își vinde propria demnitate – suferă mereu, și uneori din această suferință se nasc idei noi pentru a evita concedierea. Acesta este un întreprinzător bun. Eu îmi amintesc, în urmă cu aproape un an, un pic mai puțin, la Liturghie la „Sfânta Marta”, la 7.00 dimineața, la ieșire eu îi salut pe cei care sunt acolo și s-a apropiat un bărbat. Plângea. A spus: „Am venit să cer un har: eu sunt la limită și trebuie să fac o declarație de faliment. Asta ar însemna să concediez circa șaizeci de muncitori, și nu vreau, pentru că simt că mă concediez pe mine însumi”. Și bărbatul acela plângea. Acela era un întreprinzător bun. Lupta și se ruga pentru oamenii săi, pentru că era „ai săi”: „Este familia mea”. Sunt atacați…

O boală a economiei este transformarea progresivă a întreprinzătorilor în speculanți. Întreprinzătorul nu trebuie deloc confundat cu speculantul: sunt doi tipi diferiți. Întreprinzătorul nu trebuie să se confunde cu speculantul: speculantul este o figură asemănătoare cu aceea pe care Isus în Evanghelie o numește „mercenar”, pentru a-l contrapune Bunului Păstor. Speculantul nu iubește firma sa, nu-i iubește pe muncitori, ci vede firma și pe muncitori numai ca mijloace pentru a face profit. Folosește, folosește firma și pe muncitori pentru a face profit. A concedia, a închide, a muta firma nu-i creează nicio problemă, pentru că speculantul folosește, instrumentalizează, „mănâncă” persoane și mijloace pentru obiectivele sale de profit. În schimb, când economia este locuită de întreprinzători buni, firmele sunt prietene ale oamenilor precum și ale săracilor. Când trece în mâinile speculanților, totul se ruinează. Cu speculantul, economia pierde fața și pierde fețele. Este o economie fără fețe. O economie abstractă. În spatele deciziilor speculantului nu sunt persoane și deci nu se văd persoanele care trebuie concediate și eliminate. Când economia pierde contactul cu fețele persoanelor concrete, ea însăși devine o economie fără față, deci o economie nemiloasă. Trebuie să ne temem de speculanți, nu de întreprinzători; nu, să nu ne temem de întreprinzători pentru că există atâția buni! Nu. Să ne temem de speculanți. Dar în mod paradoxal, uneori sistemul politic pare să-l încurajeze pe cel care speculează asupra muncii și nu pe cel care investește și crede în muncă. De ce? Deoarece creează birocrație și controale pornind de la ipoteza că actorii economiei sunt speculanți, și astfel cel care nu este speculant rămâne dezavantajat, iar cel care este speculant reușește să găsească mijloacele pentru a eluda controalele și a-și atinge obiectivele. Se știe că regulamente și legi apăsătoare pentru cei necinstiți ajung să-i penalizeze pe cei cinstiți. Și astăzi există atâția întreprinzători adevărați, întreprinzători cinstiți care îi iubesc pe muncitorii lor, care iubesc firma, care muncesc alături de ei pentru a duce înainte firma, și aceștia sunt cei mai dezavantajați de aceste politici care-i favorizează pe speculanți. Însă întreprinzătorii cinstiți și virtuoși merg înainte, până la urmă, în pofida a toate. Îmi place să citez în această privință o frumoasă frază a lui Luigi Einaudi, economist și președinte al Republicii Italiene. Scria el: „Mii, milioane de indivizi muncesc, produc și economisesc în pofida a tot ceea ce noi putem inventa pentru a-i deranja, a-i împiedica, a-i descuraja. Este vocația naturală cea care-i stimulează, nu numai setea de câștig. Gustul, orgoliul de a vedea propria firmă prosperând, obținând credit, inspirând încredere clientelei tot mai vaste, lărgind utilajele constituie o cantitate de progres la fel de puternică precum câștigul. Dacă n-ar fi așa, nu s-ar explica de ce există întreprinzători care în propria firmă își dedică toate energiile lor și investesc tot capitalul lor pentru a retrage adesea dobânzi mult mai modeste decât cele pe care în mod sigur și comod le-ar obține cu celelalte activități”. Au acea mistică a iubirii…

Vă mulțumesc pentru ceea ce ați spus dumneavoastră, pentru că dumneavoastră sunteți un reprezentant al acestor întreprinzători. Fiți atenți voi, întreprinzătorilor, și voi, muncitorilor: fiți atenți la speculanți. Precum și la regulile și la legile care până la urmă îi favorizează pe speculanți și nu pe adevărații întreprinzători. Și la sfârșit lasă oamenii fără loc de muncă. Mulțumesc.

2) Micaela, reprezentat sindical

Astăzi despre industrie se vorbește din nou grație celei de-a patra revoluții industriale sau industria 4.0. Bine: lumea muncii este gata să accepte noi provocări productive care să aducă bunăstare. Preocuparea noastră este că această nouă frontieră tehnologică și revenirea economică și productivă care va veni mai devreme sau mai târziu, să nu poarte cu sine nouă ocupație de calitate, ci dimpotrivă să contribuie la creșterea precarității și a suferinței sociale. În schimb astăzi adevărata revoluție ar fi tocmai aceea de a transforma cuvântul „muncă” într-o formă concretă de salvare socială.

Papa Francisc:

Îmi vine în minte să răspund, la început, cu un joc de cuvinte… Tu ai terminat cu cuvântul „salvare sociale” (în italiană: riscatto sociale), și îmi vine în minte „șantajare socială” (în italiană: ricatto sociale). Ceea ce spun acum este un lucru real, care s-a petrecut în Italia cam un an în urmă. Era o coadă de oameni șomeri pentru a găsi un loc de muncă, un loc de muncă interesant, de birou. Tânăra care mi-a povestit asta – o tânără instruită, vorbea câteva limbi, ceea ce era important pentru acel post – și i-au spus: „Da, puteți pleca…; vor fi 10-11 ore pe zi…” – „Da, da!” – a spus ea imediat pentru că avea nevoie de loc de muncă – „Și se începe cu – cred că au spus, nu vreau să greșesc, dar nu mai mult – 800 euro pe lună”. Și ea a spus: „Dar… numai 800? 11 ore?”. Și domnul – speculantul, nu era întreprinzător, angajatul speculantului – i-a spus: „Domnișoară, uitați-vă în spatele dumneavoastră coada: dacă nu vă place, plecați”. Aceasta nu este salvare (riscatto) ci șantajare (ricatto)!

Acum voi spune ceea ce am scris, dar ultimul cuvânt al tău mi-a inspirat această amintire. Munca la negru. O altă persoană mi-a povestit că are loc de muncă, dar din septembrie până în iunie: este concediată în iunie și reluată în octombrie, septembrie. Și așa se joacă… Munca la negru.

Am primit propunerea de a face această întâlnire astăzi, într-un loc de muncă și de muncitori, pentru că și acestea sunt locuri ale poporului lui Dumnezeu. Dialogurile în locurile muncii nu sunt mai puțin importante decât dialogurile pe care le facem în parohii sau în sălile solemne de întâlniri, pentru că locurile Bisericii sunt locurile vieții, deci și piețele și fabricile. Pentru că cineva poate spune: „Dar preotul acesta, ce vine să ne spună? Să meargă în parohie!”. Nu, lumea muncii este lumea poporului lui Dumnezeu: toți suntem Biserică, toți suntem popor al lui Dumnezeu. Multe din întâlnirile dintre Dumnezeu și oameni, despre care ne vorbesc Biblia și Evangheliile, au avut loc în timp ce persoanele munceau: Moise aude glasul lui Dumnezeu care-l cheamă și îi revelează numele său în timp ce păștea turma socrului; primii discipoli ai lui Isus erau pescari și sunt chemați de El în timp ce munceau pe malul lacului. Este foarte adevărat ceea ce spuneți dumneavoastră: lipsa locului de muncă este mult mai mult decât dispariția unei surse de câștig pentru a putea trăi. Munca este și asta, dar este mult, mult mai mult. Muncind noi devenim mai persoană, umanitatea noastră înflorește, tinerii devin adulți numai muncind. Doctrina Socială a Bisericii a văzut mereu munca umană ca participare la creația care continuă în fiecare zi, grație și mâinilor, minții și inimii muncitorilor. Pe pământ există puține bucurii mai mari decât acelea care se experimentează muncind, așa cum există puține dureri mai mari decât durerile muncii, când munca exploatează, strivește, umilește, ucide. Munca poate face mult rău pentru că poate face mult bine. Munca este prietenă a omului și omul este prieten al muncii, și pentru aceasta nu este ușor a o recunoaște ca dușmană, pentru că se prezintă ca o persoană de-a casei, chiar și atunci când ne lovește și ne rănește. Bărbații și femeile se hrănesc din muncă: cu munca sunt „unși de demnitate”. Pentru acest motiv, în jurul muncii se edifică întregul pact social. Acesta este miezul problemei. Pentru că atunci când nu se muncește, sau se muncește rău, se muncește puțin sau se muncește mult, democrația este cea care intră în criză, este întregul pact social care intră în criză. Acesta este sensul și articolului 1 din Constituția italiană, care este foarte frumos: „Italia este o republică democratică, întemeiată pe muncă”. Pe baza aceasta putem spune că a lua munca de la oameni sau a-i exploata pe oameni cu muncă nedemnă sau rău plătită sau oricum ar fi, este anticonstituțional. Dacă n-ar fi întemeiată pe muncă Republica italiană n-ar fi o democrație, pentru că locul de muncă îl ocupă sau l-au ocupat mereu privilegii, caste, profituri. Așadar trebuie privit fără frică, dar cu responsabilitate, la transformările tehnologice ale economiei și ale vieții și să nu ne resemnăm cu ideologia care se impune peste tot, care imaginează o lumea în care numai jumătate sau probabil două treimi dintre muncitori vor munci, iar ceilalți vor fi întreținuți de un ajutor social. Trebuie să fie clar că obiectivul adevărat care trebuie obținut nu este „salariu pentru toți”, ci „loc de muncă pentru toți”! Pentru că fără loc de muncă pentru toți nu va fi demnitate pentru toți. Munca de astăzi și de mâine va fi diferită, probabil foarte diferită – să ne gândim la revoluția industrială, a fost o schimbare; și aici va fi o revoluție – va fi diferită de munca de ieri, dar va trebui să fie muncă, nu pensie, nu pensionari: muncă. Se iese la pensie la vârsta corectă, este un act de dreptate; dar este contra demnității persoanelor a le trimite la pensie la 35 sau 40 de ani, a da un ajutor de stat și a te descurca. „Dar, am ce să mănânc?”. Da. „Am pentru a întreține familia mea, cu acest ajutor?”. Da. „Am demnitate?”. Nu! De ce? Pentru că nu am loc de muncă. Locul de muncă de astăzi va fi diferit. Fără loc de muncă se poate supraviețui, dar pentru a trăi, este nevoie de loc de muncă. Alegerea este între a supraviețui și a trăi. Și este nevoie de loc de muncă pentru toți. Pentru tineri… Voi știți procentul de tineri de la 25 de ani în jos, șomeri, care există în Italia? Eu nu voi spune asta: căutați statisticile. Și aceasta este o ipotecă pe viitor. Pentru că acești tineri cresc fără demnitate, pentru că nu sunt „unși” de muncă, ceea ce le dă demnitatea. Însă miezul întrebării este acesta: un ajutor de stat, lunar care să te facă să duci înainte o familie nu rezolvă problema. Problema trebuie rezolvată cu locul de muncă pentru toți. Cred că am răspuns mai mult sau mai puțin…

3) Un muncitor care parcurge un drum de formare promovat de capelani

Adesea în locurile de muncă prevalează competiția, cariera, aspectele economice, în timp ce munca este o ocazie privilegiată de mărturie și de vestire a Evangheliei, trăită prin adoptarea de atitudini de fraternitate, colaborare și solidaritate. Vă cerem Sanctității Voastre sfaturi pentru a merge mai bine spre aceste idealuri.

Papa Francisc:

Valorile muncii se schimbă foarte repede și multe dintre aceste noi valori din marile firme și din marile finanțe nu sunt valori în linie cu dimensiunea umană și prin urmare cu umanismul creștin. Accentul pe competiția internă în cadrul firmei, în afară de a fi o eroare antropologică și creștină, este și o eroare economică, pentru că uită că firma este înainte de toate cooperare, asistență reciprocă, reciprocitate. Când o firmă creează în mod științific un sistem de stimulente individuale care îi pun pe muncitori în competiție între ei, eventual într-o perioadă scurtă pot obține vreun avantaj, dar ajunge repede să amenințe acel țesut de încredere care este sufletul oricărei organizații. Și astfel, când vine o criză, firma se destramă și explodează, pentru că nu mai este nicio coardă care s-o țină. Trebuie spus cu putere că această cultură competitivă între muncitori într-o firmă este o eroare, deci o viziune care trebuie schimbată dacă vrem binele firmei, al muncitorilor și al economiei. O altă valoare care în realitate este o non-valoare este atât de osanată „meritocrație”. Meritocrația fascinează mult pentru că folosește un cuvânt frumos: „meritul”; dar de vreme ce îl instrumentalizează și îl folosește în mod ideologic, îl denaturează și îl pervertește. Meritocrația, dincolo de buna credință a multora care o invocă, devine o legitimare etică a inegalității. Noul capitalism prin meritocrație dă o haina morală inegalității, pentru că interpretează talentele persoanelor nu ca pe un dar: talentul nu este un dar conform acestei interpretări: este un merit, determinând un sistem de avantaje și dezavantaje cumulative. Astfel, dacă doi copii la naștere se nasc diferiți prin talente sau oportunități sociale și economice, lumea economică va citi diferitele talente ca merit și le va remunera în mod diferit. Și astfel, când cei doi copii vor ieși la pensie, inegalitatea dintre ei se va multiplica. O a doua consecință a așa-numitei „meritocrații” este schimbarea culturii sărăciei. Săracul este considerat un lipsit de merit, deci un vinovat. Și dacă sărăcia este vina săracului, bogații sunt scutiți să facă ceva. Aceasta este vechea logică a prietenilor lui Iob, care voiau să-l convingă că era vinovat pentru nenorocirea sa. Însă aceasta nu este logica Evangheliei, nu este logica vieții: în schimb, meritocrația în Evanghelii o găsim în figura fratelui mai mare din parabola fiului risipitor. El îl disprețuiește pe fratele mai mic și crede că trebuie să rămână un falit pentru că a meritat asta; în schimb tatăl crede că niciun fiu nu merită roșcovele porcilor.

4) Vittoria, șomeră

Noi șomerii simțim Instituțiile nu îndepărtate ci mame vitrege, care se gândesc mai mult la un asistențialism pasiv decât să se străduiască să creeze condițiile care favorizează munca. Ne întărește căldura umană cu care Biserica ne este aproape și primirea pe care fiecare o găsește la casa capelanilor. Sanctitate, unde putem găsi puterea pentru a crede mereu și a nu renunța niciodată, orice s-ar întâmpla?

Papa Francisc:

Este chiar așa! Cine pierde locul de muncă nu reușește să găsească un alt loc de muncă bun, simte că pierde demnitatea, cum pierde demnitatea cel care este constrâns din necesitate să accepte locuri de muncă rele și greșite. Nu toate locurile de muncă sunt bune: există încă prea multe locuri de muncă rele și fără demnitate, în traficul ilegal de arme, în pornografie, în jocurile de noroc și în toate acele activități care nu respectă drepturile muncitorilor sau ale naturii. Așa cum este rău locul de muncă al celui care este plătit mult pentru ca să nu aibă orare, limite, granițe între muncă și viață pentru ca munca să devină toată viața. Un paradox al societății noastre este con-prezența unei cote crescânde de persoane care ar vrea să muncească și nu reușesc și alții care muncesc prea mult, care ar vrea să muncească mai puțin dar nu reușesc pentru că sunt „cumpărați” de firme. În schimb, munca devine „sora muncă” atunci când alături de ea este timpul non-muncii, timpul sărbătorii. Sclavii nu au timp liber: fără timpul sărbătorii, munca redevine sclavie, chiar dacă este super-plătită; și pentru a putea face sărbătoare, trebuie să muncim. În familiile unde sunt șomeri, nu este niciodată cu adevărat duminică și sărbătorile devin uneori zile de tristețe pentru că lipsește munca de luni. Pentru a celebra sărbătoarea, este necesar de a putea celebra munca. Una ritmează timpul și ritmul celeilalte. Merg împreună.

Împărtășesc și că este un idol al timpului nostru consumul. Consumul este centrul societății noastre, deci plăcerea pe care consumul o promite. Mari magazine, deschise 24 de ore pe zi, în fiecare zi, noi „temple” care promit mântuirea, viața veșnică; culte de pur consum, deci de pură plăcere. Este și aceasta rădăcina crizei muncii în societatea noastră: munca este trudă, sudoare. Biblia știa asta foarte bine și ne amintește asta. Însă o societate hedonistă, care vede și vrea numai consumul, nu înțelege valoarea trudei și a sudoarei, deci nu înțelege munca. Toate idolatriile sunt experiențe de pur consumism: idolii nu muncesc. Munca este travaliu: sunt dureri pentru a putea genera după aceea bucurie pentru ceea ce s-a generat împreună. Fără a regăsi împreună o cultură care stimează truda și sudoarea, nu vom regăsi un nou raport cu munca și vom continua să visăm consumul de pură plăcere. Munca este centrul oricărui pact social: nu este un mijloc pentru a putea consuma, nu. Este centrul oricărui pact social. Între muncă și consum există atâtea lucruri, toate importante și frumoase, care se numesc demnitate, respect, onoare, libertate, drepturi, drepturi ale tuturor, ale femeilor, ale copiilor, ale copilelor, ale bătrânilor… Dacă vindem munca pentru consum, cu munca repede vom vinde și toate aceste cuvinte surori ale sale: demnitate, respect, onoare, libertate. Nu trebuie să permitem asta și trebuie să continuăm să cerem de muncă, să o generăm, să o stimăm, să o iubim. Chiar să o rugăm: multe dintre rugăciune cele mai frumoase ale părinților și bunicilor noștri erau rugăciuni ale muncii, învățate și recitate înainte, după și în timpul muncii. Munca este prietenă a rugăciunii: munca este prezentă în toate zilele în Euharistie, ale cărei daruri sunt rod al pământului și al muncii omului. O lume care nu mai cunoaște valorile și valoarea muncii, nu mai înțelege nici Euharistia, rugăciunea adevărată și umilă a muncitoarelor și a muncitorilor. Ogoarele, marea, fabricile au fost mereu „altare” de la care s-au înălțat rugăciuni frumoase și curate, pe care Dumnezeu le-a primit și le-a adunat. Rugăciuni spuse și recitate de cel care știa și voia să se roage, dar și rugăciuni spuse cu mâinile, cu sudoarea, cu truda muncii de cel care nu știa să se roage cu gura. Dumnezeu a primit și aceste rugăciuni și continuă să le primească și astăzi.

Pentru aceasta, aș vrea să termin acest dialog cu o rugăciune: este o rugăciune veche, „Vino, Duhule Sfânt”, care este și o rugăciune a muncii și pentru muncă.

„Vino, Duhule Preasfânt,
Și trimite pe pământ
A ta luminoasă rază!
Al săracilor Părinte,
Părinte al muncitoarelor și muncitorilor,
Dătător de cele sfinte, Vino și ne luminează!
Bunule mângâietor,
Oaspete preaiubitor,
Dulcea noastră răcorire!
Tu în trudă alinare,
În căldură ești răcoare,
Mângâiere în mâhnire.
Peste cei ce ți se-nchină,
Tu revarsă-a ta lumină,
Harul tău îmbelșugat!
Pentru-a omenirii vină,
Firea-ntreagă-acum suspină,
Grav rănită de păcat.
Spală ce e întinat,
Udă tot ce e uscat,
Vindecă ce e rănit!
Moaie tot ce-i împietrit,
Încălzește ce-i răcit
Și îndreaptă ce-i greșit!
Celor care te cinstesc
Și pe tine te slujesc,
Dă-le harul înșeptit!
Mulțumesc!

Și acum, cer Domnului ca să vă binecuvânteze pe voi toți, să-i binecuvânteze pe toți muncitorii, pe întreprinzători, pe șomeri. Fiecare dintre noi să se gândească la întreprinzătorii fac orice pentru a da loc de muncă; să se gândească la șomeri, să se gândească la muncitori și muncitoare. Și să coboare această binecuvântare asupra noastră a tuturor și asupra lor.

[Binecuvântare]

Multe mulțumiri!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.05.2017
Publicarea pe acest sit: 27.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed