Discursul Papei la întâlnirea cu lumea culturii

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu lumea culturii
Facultatea Pontificală de Teologie a Sardiniei,
Cagliari, duminică, 22 septembrie 2013

Dragi prieteni, bună după-amiaza!

Adresez tuturor salutul meu cordial. Îi mulțumesc părintelui președinte și rectorilor magnifici pentru cuvintele lor de primire și le doresc tot binele pentru munca celor trei instituții. Îmi place să aud că lucrează împreună, ca prieteni: și acest lucru este bun! Mulțumesc și încurajez Facultatea Pontificală de Teologie, care ne găzduiește, îndeosebi pe părinții iezuiți, care își desfășoară aici cu generozitate slujirea lor prețioasă, și întregul corp academic. Pregătirea candidaților la preoție rămâne un obiectiv primar, dar și formarea laicilor este foarte importantă.

Nu vreau să țin o lecție academică, deși contextul și voi care sunteți un grup calificat poate că ar cere acest lucru. Prefer să ofer câteva reflecții cu glas tare care pornesc din experiența mea de om și de păstor al Bisericii. Și pentru aceasta mă las condus de un text din evanghelie, făcând o lectură „existențială”, acela despre discipolii din Emaus: doi discipoli ai lui Isus care, după moartea sa, pleacă de la Ierusalim și se întorc la țară. Am ales trei cuvinte cheie: deziluzie, resemnare, speranță.

1. Acești doi discipoli poartă în inimă suferința și dezorientarea din cauza morții lui Isus, sunt dezamăgiți pentru modul cum s-au terminat lucrurile. Un sentiment analog îl găsim și în situația noastră actuală: dezamăgirea, deziluzia, din cauza unei crize economico-financiare, dar și ecologice, educative, morale, umane. Este o criză care se referă la prezentul și la viitorul istoric, existențial al omului în această civilizație a noastră occidentală și care ajunge apoi să intereseze întreaga lume. Și când spun criză, nu mă gândesc la o tragedie. Chinezii, când vor să scrie cuvântul criză, îl scriu cu două caractere: caracterul pericolului și caracterul oportunității. Când vorbim despre criză, vorbim despre pericole, dar și despre oportunități. Acesta este sensul în care folosesc eu cuvântul. Desigur, fiecare epocă a istoriei poartă în sine elemente critice, însă, cel puțin în ultimele patru secole, nu s-au văzut așa de zguduite certitudinile fundamentale care constituie viața ființelor umane ca în epoca noastră. Mă gândesc la deteriorarea ambientului: acest lucru este periculos, să ne gândim un pic înainte, la războiul apei care vine; la dezechilibrele sociale; la teribila putere a armelor – am vorbit mult despre asta, în aceste zile; la sistemul economico-financiar, care nu are în centru omul, ci banii, zeul ban; la dezvoltarea și la importanța mijloacelor de informare, cu toată pozitivitatea lor, de comunicare, de transport. Este o schimbare care se referă la însuși modul în care omenirea duce înainte existența sa în lume.

2. În fața acestei realități care sunt reacțiile? Să ne întoarcem la cei doi discipoli de la Emaus: dezamăgiți în fața morții lui Isus, se arată resemnați și încearcă să fugă de realitate, părăsesc Ierusalimul. Aceleași atitudini le putem citiși în acest moment istoric. În fața crizei poate să fie resemnarea, pesimismul față de orice posibilitate de intervenție eficace. Într-un anumit sens este o „chemare în afară” din însăși dinamica actualei turnante istorice, denunțându-i aspectele mai negative cu o mentalitate asemănătoare cu acea mișcare spirituală și teologică din secolul al II-lea după Cristos care este numită „apocaliptică”. Noi avem această ispită, de a gândi în cheie apocaliptică. Această concepție pesimistă despre libertatea umană și despre procesele istorice duce la un fel de paralizie a inteligenței și a voinței. Deziluzia duce și la un fel de fugă, la căutarea de „insule” sau momente de răgaz. Este ceva asemănător cu atitudinea lui Pilat, acel „a se spăla pe mâini”. O atitudine care apare „pragmatică”, dar care de fapt ignoră strigătul de dreptate, de umanitate și de responsabilitate socială și duce la individualism, la ipocrizie, dacă nu la un fel de cinism. Aceasta este ispita pe care o avem în fața noastră, dacă mergem pe acest drum al deziluziei sau al dezamăgirii.

3. La acest punct ne întrebăm: există o cale care trebuie parcursă în această situație a noastră? Trebuie să ne resemnăm? Trebuie să lăsăm să ni se întunece speranța? Trebuie să fugim de realitate? Trebuie „să ne spălăm pe mâini” și să ne închidem în noi înșine? Cred că nu este numai un drum care trebuie parcurs, ci tocmai momentul istoric pe care-l trăim ne determină să căutăm și să găsim căi de speranță, care să deschidă orizonturi noi pentru societatea noastră. Și aici este prețios rolul Universității. Universitatea ca loc de elaborare și transmitere a științei, a formării la „înțelepciune” în sensul cel mai profund al termenului, de educare integrală a persoanei. În această direcție, aș vrea să ofer câteva idei scurte asupra cărora să reflectăm:

a. Universitatea ca loc al discernământului. Este important de a citi realitatea, privind-o în față. Lecturile ideologice sau parțiale nu folosesc, alimentează numai iluzia și deziluzia. A citi realitatea, dar și a trăi această realitate, fără temeri, fără fugi și fără catastrofisme. Fiecare criză, și cea actuală, este o trecere, travaliul unei nașteri care comportă trudă, dificultate, suferință, dar care poartă în sine orizontul vieții, al unei reînnoiri, poartă forța speranței. Și aceasta nu este o criză de „schimb”: este o criză de „schimb de epocă”. Este o epocă, aceea care se schimbă. Nu sunt schimbări epocale superficiale. Criza poate să devină moment de purificare și de regândire a modelelor noastre economico-sociale și a unei anumite concepții despre progres care a alimentat iluzii, pentru a recupera umanul în toate dimensiunile sale. Discernământul nu este orb, nici nu este improvizat: se realizează pe baza criteriilor etice și spirituale, implică întrebarea despre ceea ce este bun, referința la valorile proprii ale unei viziuni despre om și despre lume, o viziune a persoanei în toate dimensiunile sale, mai ales în cea spirituală, transcendentă; nu se poate considera niciodată persoana ca „material uman”! Aceasta este probabil propunerea ascunsă a funcționalismului. Universitatea ca loc de „înțelepciune” are o funcție foarte importantă în formarea la discernământ pentru a alimenta speranța. Când călătorul necunoscut, care este Isus Înviat, se apropie de cei doi discipoli din Emaus, triști și descurajați, nu încearcă să ascundă realitatea Răstignirii, a aparentei înfrângeri care a provocat criza lor, dimpotrivă îi invită să citească realitatea pentru a-i conduce la lumina Învierii: „O, nepricepuților și greoi de inimă… Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?” (Lc 24,25-26). A face discernământ înseamnă a nu fugi, ci a citi cu seriozitate, fără prejudecăți, realitatea.

b. Un alt element: Universitatea ca loc în care se elaborează cultura proximității, cultura proximității. Aceasta este o propunere: cultura apropierii. Izolarea și închiderea în sine sau în propriile interese nu sunt niciodată calea pentru a reda speranță și a realiza o reînnoire, ci este apropierea, este cultura întâlnirii. Izolarea, nu; apropierea, da. Cultura ciocnirii, nu; cultura întâlnirii, da. Universitatea este loc privilegiat în care se promovează, se învață, se trăiește această cultură a dialogului, care nu nivelează în mod nediscriminat diferențe și pluralisme – unul din riscurile globalizării este acesta -, și nici nu le extremizează făcându-le să devină motiv de ciocnire, ci deschide la confruntarea constructivă. Asta înseamnă a înțelege și a valoriza bogățiile celuilalt, considerându-l nu cu indiferență sau cu teamă, ci factor de creștere. Dinamicile care reglementează raporturile dintre persoane, dintre grupuri, dintre națiuni adesea nu sunt de apropiere, de întâlnire, ci de ciocnire. Fac referință iar la textul evanghelic. Când Isus se apropie de cei doi discipoli din Emaus împărtășește drumul lor, asculta lectura realității făcută de ei, dezamăgirea lor, și dialoghează cu ei; tocmai în acest mod reaprinde în inimile lor speranța, deschide noi orizonturi care erau deja prezente, dar pe care numai întâlnirea cu Cel Înviat le permite să le recunoască. Nu vă fie frică niciodată de întâlnire, de dialog, de confruntare, chiar și între Universități. La toate nivelele. Aici suntem în sediul Facultății Teologice. Permiteți-mi să vă spun: nu vă fie frică să vă deschideți și la orizonturile transcendenței, la întâlnirea cu Cristos sau să aprofundați raportul cu El. Credința nu reduce niciodată spațiul rațiunii, ci îl deschide la o viziune integrală a omului și a realității și apără de pericolul de a-l reduce pe om la „material uman”.

c. Un ultim element: Universitatea ca loc de formare la solidaritate. Cuvântul solidaritate nu aparține numai vocabularului creștin, este un cuvânt fundamental al vocabularului uman. Așa cum am spus astăzi, este un cuvânt care în această criză riscă să fie șters din dicționar. Discernământul realității, asumând momentul de criză, promovarea unei culturi a întâlnirii și a dialogului, orientează spre solidaritate, ca element fundamental pentru o reînnoire a societăților noastre. Întâlnirea, dialogul dintre Isus și cei doi discipoli din Emaus, care reaprinde speranța și reînnoiește drumul vieții lor, duce la împărtășire: l-au recunoscut la frângerea pâinii. Este semnul Euharistiei, al lui Dumnezeu care se apropie în Cristos așa încât devine prezență constantă, așa încât împărtășește însăși viața sa. Și asta spune tuturor, chiar și celui care nu crede, că tocmai într-o solidaritate nespusă, dar trăită, raporturile trec de la considerarea celuilalt ca „material uman” sau ca „număr”, la considerarea lui ca persoană. Nu există viitor pentru nicio țară, pentru nicio societate, pentru lumea noastră, dacă nu vom ști să fim cu toții mai solidari. Deci solidaritate ca mod de a face istoria, ca loc vital în care conflictele, tensiunile, chiar și opusurile ajung la o armonie care generează viață. În asta, gândindu-mă la această realitate a întâlnirii în criză, am găsit în politicieni tineri o altă manieră de a gândi politica. Nu spun mai bună sau nu mai bună, ci o altă manieră. Vorbesc în mod diferit, caută… muzica lor este diferită de muzica noastră. Să nu ne fie frică! Să-i ascultăm, să vorbim cu ei. Ei au o intuiție: să ne deschidem la intuiția lor. Este intuiția vieții tinere. Eu spun politicieni tineri pentru că e ceea ce am auzit, dar tinerii în general caută această cheie diferită. Pentru a ne ajuta la întâlnire, ne va ajuta să auzim muzica acestor politicieni, „științifici”, gânditori tineri.

Înainte de a încheia, permiteți-mi să subliniez că nouă creștinilor credința însăși dăruiește o speranță solidă care determină să discernem realitatea, să trăim apropierea și solidaritatea, pentru că însuși Dumnezeu a intrat în istoria noastră, devenind om în Isus, s-a scufundat în slăbiciunea noastră, apropiindu-se de toți, arătând solidaritate concretă, în special celor mai săraci și nevoiași, deschizându-ne un orizont infinit și sigur de speranță.

Dragi prieteni, mulțumesc pentru această întâlnire și pentru atenția voastră; speranța să fie lumina care luminează mereu studiul vostru și angajarea voastră. Și curajul să fie tempoul muzical pentru a merge înainte! Fie ca Domnul să vă binecuvânteze!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.09.2013
Publicarea pe acest sit: 25.09.2013
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns