Discursul Papei la întâlnirea cu grupul „Cavalerii”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu copiii din grupul „Cavalerii”
Vatican, 2 iunie 2017

Marta:
Dragă papa Francisc, mă numesc Marta. În această perioadă mă tulbură mult faptul că, fiind în clasa a șaptea, anul viitor nu voi vedea pe cei mai mulți dintre prietenii mei cei mai buni și mi-e frică de saltul dintre școala medie și liceu. Eu mă simt bine acum, cu prietenii mei de acum. De ce trebuie să se schimbe totul? De ce îmi este așa de frică să cresc? Nu reușesc și nu vreau să-mi imaginez viața și tot ceea ce mi se va întâmpla fără acei prieteni pe care-i iubesc. Ce să fac? Ce voi face, după aceea?

Papa Francisc:
Mulțumesc, Marta. Eu îți voi spune asta. Viața este un continuu „bună ziua” și „la revedere”. De atâtea ori sunt lucruri mici, dar de atâtea ori este un „la revedere” pentru mulți ani sau pentru totdeauna. Creștem întâlnindu-ne și luându-ne rămas bun. Dacă tu nu înveți să-ți iei rămas bun bine, nu vei învăța niciodată să întâlnești oameni noi. Ceea ce tu spui aici este o provocare, este provocarea vieții. Este adevărat, colegii tăi nu vor fi aceeași – probabil îi vei vedea, vei vorbi…, dar există noi colegi pe care tu trebuie să-i întâlnești, și aceea este provocarea. Și noi în viață trebuie să ne obișnuim cu acest drum: să lăsăm ceva și să întâlnim lucruri noi. Și acesta este și un risc. Există oameni cărora le este frică mare – tu ai folosit cuvântul „mi-e frică” – să facă un pas, care rămân mereu pe loc, prea liniștiți și nu cresc. Atunci când un băiat, o fată, un bărbat, o femeie spune „ajunge” și – așa cum a amintit parohul – „se tolănește pe canapea”, nu crește. Închide orizontul vieții. Și aici folosesc un alt cuvânt… Vezi, privește zidul acela: ce este în spatele acelui zid? Dar nu vezi ce este în spatele zidului? Spune-mi, spune-mi… vino la microfon…

Marta:
Nu știu…

Papa Francisc:
Nu știi… Așa este când o persoană nu vrea să crească: are un zid în fața sa, nu știe ce este. Dar dacă tu mergi afară, în câmp deschis – gândește-te – ce vezi? Acolo unde nu sunt zidurile, ce vezi?

Marta:
Văd tot…

Papa Francisc:
Tot. Vezi orizontul. Trebuie să învățăm să privim viața privind orizonturi, tot mai mult, tot mai mult, mereu înainte. Și asta înseamnă a întâlni oameni noi, a întâlni situații noi. Să nu uităm de ceilalți, nu! Mereu există o amintire frumoasă și de obicei se întâlnesc vechii colegi, se salută… Dar noi trebuie să mergem mereu, pentru a crește. Este adevărat că tu ai folosit cuvântul „frică”: „mi-e frică să cresc”, „mi-e frică să merg înainte…”; dar folosește mai degrabă cuvântul „am o provocare”: eu înving provocarea sau mă las învins de provocare? Ai înțeles? Privește zidul și gândește-te cum este în câmp deschis, la orizont. Și aceasta este alegerea pe care tu trebuie s-o faci. În spatele zidului nu se vede; cu orizontul, tu merge mai înainte, cu cât este orizont, cu atât mergi înainte: orizontul nu se termină niciodată! Și noi trebuie să creștem spre orizont. Nu știu dacă am explicat bine. Și am spus un cuvânt: a ne aminti de prietenii de dinainte, de toți cei pe care tu trebuie să-i părăsește pentru a merge pe un alt drum. A-ți aminti de ai, uneori a le telefona, a-i întâlni… Dar a trăi cu noii prieteni și a parcurge drumul cu noii prieteni. Și astfel se crește. Dar ai fost bună! Pentru că n-ai reușit să-mi spui ce este în spatele zidului, și acesta este un lucru foarte bun, pentru că în spatele zidului nu se vede și ai reușit să-mi spui că atunci când ești în câmp deschis și privești orizontul se vede tot. Bravo! Înainte!

Marta:
Mulțumesc.

Giulia:
Dragă papa Francisc, mă numesc Giulia și aș vrea să te întreb ce putem face concret noi copiii tineri pentru a schimba un pic lumea care ne înconjoară, dat fiind tot ceea ce se întâmplă…

Papa Francisc:
Putem să ne gândim să chemăm o vrăjitoare care să vină cu bagheta magică și să schimbe lumea. Se poate face asta? Cum se schimbă lumea? Răspundeți voi, toți: este posibil? [Copiii]: „Da!”. Este ușor de a schimba lumea? [Copiii]: „Nu!”. Este greu de a schimba lumea: [Copiii]: „Da!”. Dacă este greu pentru oamenii mari, pentru oamenii care au studiat, pentru oamenii care au capacitatea de a conduce țările, cu cât va fi mai greu pentru un băiat și o fată, nu-i așa? Este greu. Dar eu aș vrea să vă pun, tuturor, o întrebare: voi, puteți schimba lumea? [Copiii]: „Da…”. Nu sunteți foarte siguri, nu-i așa? Puteți sau nu puteți? [Copiii]: „Da!”. Iată, e bine. Dar cum? Cu lucrurile care sunt în jurul vostru. De exemplu, eu întotdeauna, când întâlnesc copiii – voi sunteți un pic mai mari, dar copii – pun această întrebare: dacă tu ai două bomboane și vine un prieten, ce faci? Aproape toți spun: „Îi dau una lui și una mie”. Unii nu spun asta, dar se gândesc: „Le țin pe amândouă în buzunar și le mănânc după aceea, când pleacă el”. Prima este o atitudine pozitivă: una pentru tine, una pentru mine. Cealaltă este o atitudine egoistă, negativă: totul pentru mine. Priviți mâinile. Fiecare să-și privească mâna și să facă gestul. Gest pozitiv: cum este mâna? Să facem toți împreună: Ia, da… să împărțim. Atitudine negativă: cum este mâna? Închisă. Să facem gestul. Pentru a schimba lumea este nevoie de mâna închisă? [Copiii]: „Nu!”. De care este nevoie? Arătați-mi… Iat-o! da, este nevoie de mâna deschisă. Dar mâna este un simbol al inimii, nu putem face asta cu inima aici, ar fi greu… Dar este un simbol al inimii: inimă deschisă. Voi puteți începe să schimbați lumea cu inima deschisă. Apoi vine cealaltă întrebare pe care o pun copiilor. Și dacă tu ai o singură bomboană și vine un prieten, ce faci? Nu este ușor! Majoritatea răspund: „Juma-juma”. Și asta este așa sau așa? [face gestul cu mâna] Arătați bine… Lumea se schimbă deschizând inima, ascultându-i pe ceilalți, primindu-i pe ceilalți, împărtășind lucrurile. Și voi puteți face același lucru. Dacă tu ai un coleg, un prieten, o prietenă, un coleg de școală, o colegă de școală de care nu-ți place, care este un pic antipatică… Dacă mergi la alții să bârfești despre acea persoană, acest lucru este așa, așa sau așa? [face gestul cu mâna]. Bravo. În schimb, dacă tu lași să treacă – „Dar, nu-mi place și nu spun nimic” – cum este asta?… Bravo. Ați înțeles. A schimba lumea cu lucrurile mici de fiecare zi, cu generozitatea, cu împărtășirea, creând aceste atitudini de fraternitate. Dacă mă insultă cineva și eu îl insult, cum este asta? În schimb dacă mă insultă cineva și eu nu răspund, cum este asta? Ați înțeles? A nu răspunde niciodată rău la rău! [Aplauzele copiilor]. Niciodată. Tu îmi faci rău? Și ce ne-a învățat Isus despre asta? Ascultați: rugați-vă pentru toți; rugați-vă pentru prietenii voștri și rugați-vă și pentru dușmanii voștri, pentru cei care vă fac să suferiți. Și Isus spune: „Așa cum Tatăl nostru care este în cer face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi”. Da, să ne rugăm pentru toți. Rugăciunea pentru toți și să nu avem dorințe rele împotriva altora. Așa se poate schimba lumea. Nu există baghetă magică, dar există lucruri mici de fiecare zi pe care trebuie să le învățăm. Și eu vă fac o propunere. În grup, o jumătate de oră, vorbiți despre asta. Grupuri mici, când sunteți reuniți. Dacă îmi fac asta, ce trebuie să fac eu? Dacă eu sunt în fața acestei alegeri, ce trebuie să fac eu? A vorbi despre acele lucruri care sunt „așa” și care sunt „așa” [gestul mâinii], cu inima. Mulțumesc pentru întrebarea ta.

Tanio:
Dragă papa Francisc, mă numesc Tanio, m-am născut în Bulgaria și în prima lună de viață părinții m-au lăsat în orfelinat. La cinci ani am fost adoptat de o nouă familie italiană. Însă după un an noua mea mamă a murit. Am trăit până acum cu tata și cu bunicii mei. Anul acesta au murit și bunicii mei. Cavalerii sunt un dar, un mare dar, pentru mine: pentru că sunt aproape de mine și mă susțin în orice moment al vieții mele. Însă, îmi vine această întrebare: cum poți să crezi că Domnul te iubește, când îți ia persoane sau ți se întâmplă lucruri pe care tu nu le-ai vrea niciodată?

Papa Francisc:
Cum poți să înțelegi că Domnul te iubește, când îți ia persoane sau lucruri pe care tu n-ai vrea niciodată să le pierzi? Să ne gândim un pic, toți împreună, cu imaginația, la un spital oarecare de copii. Cum se poate crede că Dumnezeu îi iubește pe acei copii și îi lasă bolnavi, îi lasă să moară, de atâtea ori? Gândiți-vă la această întrebare: de ce suferă copiii? Pentru ce există copii în lume care suferă de foame și în alte părți ale lumii există o risipă așa de mare? Pentru ce? Tu știi, există întrebări – ca aceea pe care ai pus-o tu – la care nu se poate răspunde cu cuvinte. Tanio, tu pui această întrebare și nu sunt cuvinte pentru a explica. Numai că, voi găsi vreo explicație – dar nu despre „de ce”, ci despre „para que” [„în ce scop”] – în iubirea celor care te iubesc și te susțin. Nu este o explicație a motivului pentru care se întâmplă aceste lucruri, dar există oameni care te însoțesc. Eu îți spun cu sinceritate, și tu vei înțelege bine asta: când eu în rugăciune îmi pun întrebarea „de ce suferă copiii?”, de obicei o pun când merg în spitalele de copii și apoi ies – îți spun adevărul – cu inima nu spun distrusă, dar foarte îndurerată, Domnul nu-mi răspunde. Doar privesc Crucifixul. Dacă Dumnezeu a permis ca Fiul său să sufere astfel pentru noi, ce anume trebuie să fie acolo care să aibă un sens. Dar, dragă Tanio, eu nu pot să-ți explică sensul. Îl vei găsi tu: mai departe în viață sau în cealaltă viață. Însă explicații, așa cum se explică o teoremă matematică sau o chestiune istorică, nu-ți pot da nici eu nici altcineva. Există, în viață – înțelegeți bine asta! -, există în viață întrebări și situații care nu se pot explica. Una dintre ele este aceea pe care tu ai pus-o, despre suferința ta. Dar în spatele la toate acestea este mereu iubirea lui Dumnezeu. „Ah, și cum explici asta?”. Nu se poate explica. Eu nu pot să explic asta. Și dacă îți spune cineva: „Vino, vino, că îți explic eu”, îndoiește-te. Te vor face să simți iubirea lui Dumnezeu numai aceia care te susțin, care te însoțesc și te ajută să crești. Mulțumesc pentru că ai pus această întrebare, pentru că este important ca voi, băieți și fete, de la această vârstă, să începeți să înțelegeți aceste lucruri, pentru că asta vă va ajuta să creșteți bine și să mergeți înainte. Mulțumesc, Tanio.

Și luând un pic durerea din ultima întrebare, să ne adresăm Mamei, Mamei noastre din cer, Mamei: ea înțelege, ca toate mamele, durerea, și să ne rugăm împreună consacrarea.

[Rugăciunea de consacrare] „Isuse, Domnul meu și Regele meu…”

[Binecuvântarea]

Și înainte de a termina, pentru a putea merge înainte în viață și a avea o inimă generoasă, cum trebuie să fie inima? Cu mâna…

Copiii:
Deschisă!

Papa Francisc:
Pentru a merge înapoi… pentru a merge înapoi: cum se merge înapoi? Cu inima, cum?

Copiii:
Închisă!

Papa Francisc:
Închisă. Și o altă întrebare: toate, toate situațiile vieții se pot explica?

Copiii:
Nu!

Papa Francisc:
N-am înțeles… nu aud…

Copiii, mai tare:
Nu!

Papa Francisc:
Iată. Înainte!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.06.2017
Publicarea pe acest sit: 03.06.2017
Etichete: ,

Comments are closed